1 cerneala tăcută

Ecoul vorbelor tale vibrează şi azi în gurile multora
Şi mă întreb cum de pot zice că nu mai vorbeşti
Ce clar te aud când citesc
Cerneala nu scoate o vorbă,
lemnul s-a transformat tăcut în foaie
Pomu' a murit
La-u îngropat sub rădăcinile din lut.
Descifrând cu ochii convenţia de semne
Încifrată pe scoarţa albă
Constat că încă îţi mai aud glasul.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E dreptul Tău să taci...

De multe zile taci în dreptul meu
Aştept măcar un semn ca surdo-muţii
Nu eşti tu oare singur Dumnezeu
Cosmopolit şi poliglot;
Aicea eşti sau tot colinzi?
Vorbeşti,
Sau taci?
Sau ai plecat de tot ?
Dar cum să pleci şi unde să te duci...
Pentru că locul nu-i decât în Tine;
Şi nime’n lume n-ar putea vorbi...
Doar Tu eşti prina vorbă – ce-adună’n ea pe toate celelalte
Şi le ţine.
Şi totuşi simt că taci în dreptul meu
De când au orbii treabă cu auzul?
Ori Tu nu spui nimic
Ori eu nu văd nici cum, nici unde
De ce vorbeşti numa’ aşa cum vrei,
De ce mereu doar Tu să ai dreptate?
Când le-ai vorbit pe deal n-am fost şi eu
Şi-acum vorbeşti când mă cufund în Carte.
Când ochii tac, tace şi ea...
Te-ai limitat de bunăvoie?
Doar celui care să asculte vrea te revelezi în scris pe file...?
De ce-ai ales ca să vorbeşti aşa
De ce mereu ca să te caut mă silesc...?
mi-e dor de vorba ta tăcută
alege’odat’ să rupi tăcerea asta grea
cu o tăcere vie şi plăcută.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simon din Cirena

Ziua era’ncinsă, printre praf şi trudă
Soarele curgea pe ziduri şi străzi
Ca să scapi de arşiţa şi nădufu’ amiezii
Te duceai spre casă trecând printre gărzi.
Era multă lume, strada’nghesuită
Suliţe romane pentru osândiţi
Străin îţi era şi sclavul şi arena
Fără să te’ntrebe ţi-au pus în spinare povara osândei
s-o porţi tu o clipă, Simon din Cirena.
Întâmplare a fost c’ai trecut pe acolo?
Trecător prin viaţă te-au oprit din mers
Lunge dupamieze ţi-au venit în minte
paşii întâlnirii:
Tu o lume mică
El un univers.
N-ar fi trebuit ca să te silească,
crescându-şi pe umăr rănile sub lemn
ai simţit cum crucea’ncepe să vorbească
semnele dreptăţii toate într’un semn.
„Aşa se cuvine” – îşi suna în mine –
„Vinovatul cade sub osânda grea.
fărdelegi ai multe, adu-ţi doar aminte
nu-i o întâmplare, asta-i crucea ta!”
Doar privirea vie a mers mai departe
Străduţa îngustă, osândiţi şi cruci
Lemnul de pe umăr ţi l-a luat în braţe
privindu-te adânc, tăcut, ca un miel
Tu-ai purtat doar lemnul,
pomu’n rămăşiţe
Dar cumplita vină, luând-o de la tine
Şi adânc pedeapsa, a purtat-o El.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

ţăndările

Mi-ai zis să nu spun nimic
şi-am înghesuit cuvintele tale în mine
îndesând deasupra lor dopul.
În agonie am ţipat către tine zile întregi
simţind că mă sufoc…
dar m-ai lăsat să hoinăresc sub nemilosul soare
şi ai tăcut.
Ai fugit de mine şi te’ai ascuns;
m-am clătinat ca un om beat,
m-am agitat,
am combinat ceea ce ai pus în mine
cu tot ce am putut stoarce minţii mele,
şi când mi-am încătuşat tâmplele în palme ca să mă odihnesc
m-ai luat şi m-ai trântit de pământ
de mi-a sărit dopul;
şi vasul de lut s-a făcut ţăndări.
Durerea din urmă a fost incomparabilă, dar…
Cum altfel ai fi putut scoate afară comoara pe care ai ascuns-o înlăuntru?

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A mai murit încă unul

A mai murit încă unul -
cu foamea pe faţă,
cu ochii de ceaţă,
cu mâini ca tutunul.

A mai murit încă unul
din nemernica gloată
care pe rând se gată.
Unul câte unul.

Trei, şase, opt, zece...
A mai murit un mişel.
Ce bine de el
că-i liber să plece!

Azi n-o să-l mai frigă
în vise de fiere
nici trup de muiere
şi nici mămăligă.

Ah, Domnul, prea-bunul,
îl mangaie foarte.
Tovarăşi de moarte,
poftim încă unul!

Lăsaţi-l să plece!
Nu spuneţi o vorbă!
Ne lasă o ciorbă
şi-o pâine rece.

poezie clasică de Radu Gyr
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu

Pletele tale de salcie
îmi mângâie apa
lacul din ochi
zâmbetul tău
soare de mai
îmi împletesc din razele lui
culcuşul
să stau in el
şi să stai.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am învăţat că se moare

Lacrimile - păpuşi de ceară
Aşezate tăcut
Pe ridurile pleoapei-mormânt,
Printre genele ninse
Ori încărcate de promoroacă
Din care tăcerea se-adapă.
Aseară am plâns,
Am plâns de bătrâni singuri rămaşi,
De licărul de speranţă din ochii lor.
Ne-au murit rădăcinile naţiunii...
Rodul suferinţei a încolţit.
Nimic nu mai este la fel!
Progres de regres...
Mor tăcut în ei copacii
Peste care s-a aşezat bruma tăcerii.
În întunericul existenţei,
Orbi sau orbiţi, îşi caută rădăcinile...
Dar nu, nu au avut rădăcini!
Ei au fost pământul
Pe care
Cei de acum,
Au învăţat că se moare.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anotimp

Mi-au înmugurit şuruburile ruginite
De şpan
M-am împiedicat
Plictisite
Florile au depăşit mugurii
Din ochii viţeilor
Ce zburdă mai ceva ca rândunelele
Cărora le-au picurat aripile
Din pene
Pe lângă giulgiul alb al pernelor
În care au fost îngropate.

Părul poamelor verzi
Cozile le-au rupt
Măturătorilor nu le-au rămas decât rădăcinile
Pentru a mătura praful
Primăverii trecute

Ce bine că a venit o altă primăvară!

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semne puse pe-un sărut

Furişat într-o uitare
Cu risipă de iubire,
Mă întreb de ce ecoul
Se stinge în amintire?

Unde ieri a fost să fie
Focuri neastâmpărate,
Azi e-un munte de tăciuni
Şi o mare de păcate.

Mă întreb, întreb întruna
Cât mai ţin cuvintele?
În privirea mea adormi
Tu, şi toate stelele.

Furişaţi într-o uitare
Ne blestemăm clipele
Ce ne-au retezat în timp
Zborul lin, aripile.

Eu aici şi tu aproape
Punem semne pe-un sărut
Care-a fost sublim odată
Dar la urmă a durut!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste fără sfârşit (va continua...)

Printre porii albaştrii ai mochetei
rup gâtul firimiturilor
cu piciorul
vine sfârşitul lumii...
tunete şi potopuri
va exista oare cineva
să-mi întindă o mână de ajutor
din lemnul de pod
putrezit
sub mocheta
pe care călca Noe
cu arca...
Animalele 2 câte 2
urcau uşa
ca să nu fie ploaie
ca viaţa...

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de r b
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povaţă

Înainte să vorbeşti
Este bine să gândeşti!
Că e uşor să vorbeşti.
Mai greu e să făptuieşti.
Vorba spusă zboară-n vânt
Şi nu are crezământ.
Faptele tale rămân
Când pe vorbă eşti stăpân.
Când în viaţă-ai aplicat
Toate câte-ai cuvântat.

poezie de Dumitru Delcă (14 noiembrie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Potrivirea

Atins de secure
Trunchiul verde nu mai fu în stare să
Ţină seva
Rouă pe mere
Cutremur
Cojile sar, frunzele mor
Dar nu acum –
Decade pot număra degete de copil
Mlădiţă era când l-am plantat...
Nu ştiam că se potriveşte atât de bine
Braţelor tale întinse.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

introspecţie

Fiule te du la muncă
de cu zori până-n apus
fiul îşi priveşte tatăl
şi se-ntoarce pe călcâie
cuvântând:
-sigur tată, chiar acuma
voi porni precum ai spus-
i-a răspuns pe loc băiatul
dar apoi nu s-a mai dus.
Ce’lalt fiu aude şi el
glasul tatălui chemând
nu mă duc – răspunde aspru -
ce-s eu, slugă sau stăpân?
Dar apoi căzând privirea
i-a părut rău şi s-a dus
chiar dacă pe dos a spus.
Care zici, întâiul oare,
Sau cel răzvrătit la vorbă?
Care crezi c-a dat dovadă
Pân’ la urmă de-ascultare?
Tu cu care semeni,
Spune!?
Iată marea întrebare.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constatare

Ochii tăi - izvor curat,
Părul tău, bogat tezaur,
Numai când vorbeşti constat...
Că tăcerea e de aur!

epigramă de Viorel Martin din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi (2006)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stihia albă

Cu sufletu-ngheţat stihia vine
Din recile abise planetare,
Loveşte totul cu încrâncenare
Şi albă zboară către zări străine.

În urma ei lucioase trotuare,
Nu trece om, ţipenie de jivine,
Căci nu poţi merge fără a te ţine
Şi grei ţi-s paşii, pietre funerare.

E totul alb şi totul e urgie,
Un ger flămând îţi roade chiar şi osul
Şi vântu-ţi scoate dinţii din gingie,
Iar de vorbeşti se congelează glasul.

E vuiet alb pe tot cuprinsul ţării
Din creştetul de munte-n largul mării.

sonet de Ioan Friciu (2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Început

Nu îndrăznesc încă
să ridic privirea mai sus de orizont,
de teama frumuseţii tale strălucitoare.

Nu vreau să visez încă la ce va urma,
de teamă să nu deranjez măreţia sufletului tău.

Nu vreau să mă gândesc la tine astăzi,
de teama iubirii tale de mâine,
ca să mă pot bucura încă
de frumuseţea primăverii din ochii tăi,
de trupul tău minunat în lumina soarelui,
de glasul suav şi gingaş atunci când îmi rosteşti numele,
de prezenţa ta strălucitoare din gândul meu.

Vrea doar să prelungesc dorinţa nemărginită a infinitului
din clipa când îţi spun: Te iubesc!

poezie de Silviu Petrache (8 martie 2013)
Adăugat de Silviu Petrache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau gândul tău să-l citesc

Ce bine ar fi să ştiu ce gândeşti,
Că uneori mă întreb unde eşti?
Îmi place când ochii tăi strălucesc,
Dar vreau gândul tău să-l citesc.

Vreau să nu fii o dilemă pentru mine,
Că uneori am întrebări despre tine
Şi vreau să descifrez din tainele tale,
Că inima mea vrea să fii în a mea cale.

Fluturi din stomac încă nu au zburat,
Dar ştiu că poate fi adevărat,
Să-mi închipui că eşti lângă mine
Şi că mă-ntorc mereu la tine.

Inima ta bate pentru mine
Şi ştiu că şi eu am dor de tine,
Doar vântul mă trezeşte-n noapte,
Şi mă trezesc cu gândul plin de şoapte.

poezie de Eugenia Calancea (3 februarie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere

Ai vorbit vreodată înainte de clipa aceea in care ai spus prima vorbă?
Oare din ce eşti alcătuită tăcere
dacă nu din vorbele gândurilor
conversând fără să spună nimic...
Cât de gălăgioasă poţi fi!
Pardoxal,
când mă gândesc la tine
te văd cu păr lung...
Cine-a'ndrăznit să te rostească altfel?
Să te schimonosească
De fiecare dată când te cheamă.
Plăcută eşti imenso
Dar pleacă,
Te rog, pleacă!
Lasă-mi doar zgomotul
Ce ţi-l fac paşii.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

replica

Ai făcut altar din două lemne şi-ai legat iar cerul de pământ
Te-ai făcut o punte peste stele, legământ semnat în sânge sfânt.
A tremurat pământul de groaza poverii ce-o purtai pe umeri goi
Judecătorul şi-a rostit osânda. Te-a legat de moarte cu un cui;
Iubind, spre răsărit Tu ai întins o mână
Iar cealaltă s-a încleştat de-apus
Coroană de sârmă înghimpată, ca gard peste frunte ţi-au pus.
Le-a fost frică de ce era după
Si dop de piatra la gură au adus
Cuvintele şi-au revărsat ecoul
Dând piatra in lături
Fără vorbă
Ai spus mai mult decât tot ce s-a spus.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priveşte: lumina e albă ca pieptul păsărilor de mare, în corpore pitpalacii îşi chiuie limbile, ecoul umple gurile văzduhului şi clopotele de aer. Eu sunt mai înalt decât tine cu o vrabie.

citat clasic din Stephan Roll
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Opera de arta

Ce? Mi-au mâzgălit pereţii?
Voi face din mâzgăleala lor o operă de artă
Îmi voi închide între rânduri comoara
Cum îşi închide traseul misterul pe hartă.
Şi semne?
Ce semne cred ei că pot ţine ascunse
zăcămintele lacrimilor din toc
ce-şi depun ouăle lor albastre
printre ele.
Una după alta
Zilele stau ţapene-ntre coperţi.
Cel mai greu îmi e să-i pun titlu
Să-i zic pe nume,
Ca să ştiu ce să scriu pe piatra aspră de mormânt.
Aşa numesc eu micul incubator al coperţii
Mâzgălit pentru a nu ştiu câta oară
cu o ciudată operă de artă
Pe dinăuntru
Şi afară.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!