Poveste de iarnă

L-aşteptam să vină...
Timpul greu trecea,
Era iarnă-afară,
Lin şi cald ningea.

Ce pustie casa!
Parcă n-ar fi fost,
De un car de vreme,
Pe aici vreun rost.

Îmi fumam ţigarea,
Lemnul mai trosnea,
Lumânarea-aprinsă
Mă mai încălzea.

Părăseam o casă ‒
Cuib de nenoroc,
Rămânea pendula ‒
Îngheţat soroc.

Viscolu-ncepuse,
Se făcuse frig,
Parcă venea popa,
Îmi venea să strig.

Şi o moleşeală
Cruntă mă-nvingea,
Se urca în mine
Parcă din podea.

Viscolea bezmetic,
La un ceas de foc,
Mă ţineau toţi morţii
Neamului pe loc.

Noapte, noapte neagră,
Spune-mi, ce să fac?
Unde să mai caut
Prin pustie leac?

Deodat', afară ‒
Tropot surd de cai...
El intră pe uşă
Simplu, fără grai...

Ai venit, birjare?
Bea un pic de vin,
Ultima mea sticlă
Ţie ţi-o închin!

Şi bău bătrânul,
Înroşit de ger...
Coborâse parcă
Cu un car din cer.

Nu vorbea nimica,
Doar privea pierdut,
Vizitiul negru,
Vizitiul mut...

De-unde vii, bătrâne?
Pe cine-ai mai dus
Prin întins de lume
Sau poate pe sus?

Unde vrei să mergem?
Eu în voia ta
Vreau să-mi las durerea
Prin pustiu de nea.

Am ieşit în viscol...
Caii tropăiau...
Învelit în blănuri,
Ochii îmi ardeau.

Pocnet de biciuşcă
Noaptea a crăpat.
Cum priveam eu, casa
S-a şi dărâmat.

Şi ningea pe rugul
Unei foste vieţi...
Se-nchidea trecutul
Sub albe peceţi.

Ne-am pierdut cu-amurgul
Dinspre zori de zi
Eu, birjarul, birja
Şi doi bidivii...

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surdul n-aude, dar le potriveşte

‒ Bună ziua, bade Ioane!
‒ Mâine plec la Herculane.
‒ Câţi ani ai, ai multişori?
‒ Da, mă scol devreme,-n zori.

‒ Mai creşti multe animale?
‒ Am dureri cumplite-n şale.
‒ Spune, ţuica îţi mai place?
‒ Junghiurile nu-mi dau pace.

‒ Ce mai face baba Leana?
‒ Aş bea vin cu damigeana.
‒ Te mai duci la fete-n sat?
‒ De tutun eu m-am lăsat.

‒ Moşule, mata eşti surd?
‒ Sunt bătrân, deci nu mai zburd.
‒ Mai ţii pasul după plug?
‒ Iacă-acuma fac un jug.

‒ N-o duci bine, cum aud.
‒ Nu, nepoate, e de dud.
‒ Moşule,-ţi baţi joc de mine?
‒ De, nepoate, cât o ţine!...

poezie de George Budoi din Poezii umoristice (27 iunie 2019)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Octombrie

Octombrie ‒ ultimul cântec...
Soarele se clatină-n fiinţă ca vinul în os ‒
Pe mine m-apasă nostalgia în pântec
precum o lacrimă-nghiţită de un înger frumos.

Nu mi-ai dat telefon...
Ziua mea s-a scurs, neagră, sub un şurub de teasc ‒
Am aşteptat ca bolnav de la tine un zvon,
în pământ, înapoi, am plecat să mă nasc.

Printre lucirile-acelea de beznă şi frig,
m-am gândit că plângi undeva, în adânc,
dar un crivăţ în piept mă oprea să te strig,
eram gol, mă-necam, nu puteam să mănânc.

A fost ca un fel de cântec de pe urmă.
Sufletul meu, de cocor bătrân, a mai bătut din aripi o dată.
A fost ca o nuntă pustie, pe un câmp bântuit de o turmă,
a fost ca o chemare suferindă, a fost ca o împietrire mirată.

Povestea s-a sfârşit.
Autorul a murit înecat în propriile vise.
Sub aburul ploii, fantasma, odată cu el, a pierit
topind în noapte amintirea unor vremuri promise.

Octombrie ‒ toporul pocnind într-un lemn...
Păsări speriate se-nalţă spre cer...
Oraşul, fatal, se scurge în umbră şi-n semn,
cu gândul pierdut la un sat, te-am uitat şi mi-e ger.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surda n-aude, dar le potriveşte

‒ Bună ziua, babă Leană!
‒ Ia, mănânc un pic de slană.
‒ Mătuşico, bre, eşti surdă?
‒ Nu doar slană, ci şi urdă.

‒ Câţi ani ai, cât ai etatea?
‒ O duc greu cu sănătatea.
‒ Ai trecut de nouăzeci?
‒ Mi-am făcut şi loc de veci.

‒ Te-ai grijit, te-ai spovedit?
‒ Mă dor şalele cumplit.
‒ Mergi la doctor, iei pastile?
‒ Cât vrea Domnul să-mi dea zile.

‒ Mai ai vin în damigeană?
‒ Îi fac moşului pomană.
‒ Babă Leano,-ţi place ţuica?
‒ Să trăieşti, mânca-te-ar muica!

‒ Păsări ai, niscai găini?
‒ Am vecinii buni, blajini.
‒ Te-ntreb iar, mata eşti surdă?
‒ Am şi-o ciorbă de leurdă.

‒ Ţii mâncarea-n frigider?
‒ Cu oţet şi cu piper.
‒ Babo, îţi baţi joc de mine?
‒ De, nepoate, cât o ţine!...

poezie de George Budoi din Poezii umoristice (27 iunie 2019)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune-mi

spune-mi unde să te caut
umbra mea şovăitoare
nopţile când de răcoare
sufletul e mai precaut?

dacă nu e ea să fie,
nici o zi din calendar
parcă nu mai are har
harta lumii e pustie

parcă totul se reduce
la un minus, la un plus
la un semn care l-a pus
soarta semnelor caduce

niciodată un compost
n-o să cucerească zborul
dar nici inima fiorul
dacă nu-şi află un rost

spune-mi unde să te caut
umbra mea şovăitoare
toată viaţa o eroare
m-a împins mereu spre out

poezie de Ion Untaru (2009)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

stau şi ascult nemişcat ploaia
timpul se zbate în geamuri
plouă şi plouă
cu lacrimi, nu'i rouă
plouă în mine acum
casa e veche, pustie
cine azi mai ştie, cine
aici nu stă nimeni
doar tăcerea mai ţipă prin unghere
tăcere, durere
o noapte a venit
pe aici, pe undeva
o noapte a plecat
şi ce...
s-a intamplat ceva
un suflet a pierit
o ultimă petală a unui vis
privesc în jur
poet al nimănui
ce plânge pe o coală
dar cui să spui amarul
un cântec s-a stins
plouă şi plouă
casa'i pustie
doar vântul mai plânge în vie

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre fulgi de zăpadă

m-am întors pe ţărm într-o iarnă
în iarna ultimului veac
ningea în jur şi era frig în lume
ningea a iarnă prin geamuri sparte
se întuneca în jur, eu mai scriam o pagină de carte
era târziu în noapte şi noaptea era grea
mă întorceam mereu pe drumul sorţii
eram dublura unui eu pierdut în noi
un pelerin, un scrib sau un nebun
veşnic rătăcit pe drum
plecam şi reveneam mereu
în geamurile vieţii timpul încă bate
azi nu mai ştiu, trăiesc sau e firesc
să scriu pe ziduri lumii în cetate
plecam, mă întorceam tăcut în altă noapte
din rupte buzunare se scurgeau idei
pasul greu punea amprenta în palma vieţii
se ridica un semn de întrebare
privea în jur, pleca apoi pe jos
pe scoarţa lumii mă scriam
povestea unui om damnat în a sa soartă
vroiam să plec şi nu am mai rămas
îngheţau frunze pe ramuri târzii
se stingea o ţigară, mai ardea câte un gând
era frig, era iarnă, priveam către cer
atunci am simţit acut acel fior
ningea în ochii mei cu fulgi târzii

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcă te ştiam ...

Parcă te ştiam de când e lumea,
Miroseai suav, a caprifoi.
Timpul rătăcirii ancestrale,
S-a pierdut în spaţiul dintre noi.

M-am oprit şi te-am strigat pe nume,-
Îmi venea în minte din străfund
Şi secundele rămân mirate,
Că ecourile îmi răspund.

Parcă te ştiam de-o veşnicie.
Unul către altu-am alergat,
Iar în orologiul din cetate,
Clipa-ntre cadrane-a îngheţat.

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi în noapte

aprind în astă seară
lumânări de ceară
să ard, să ard în ultima privire
a doi nebuni
ce au crezut odată în iubire
anotimpurile mor
timpul prezent, timpul trecut
azi noaptea e zi
dacă tu...
pe drumul drept către cer
ce tristă-i viaţa către moarte
mai scriu un vers în astă noapte
că timpul astăzi ne cheamă înapoi
mă aşez pe ţărm pe crucile de lemn
tăceri în jur, tăceri în mine
unde eşti tu, eu nu mai sunt
decât o adiere tristă în vânt
ninge femeie în noaptea dintre ani
era atât de frig în noi
mă întorceam din nou acasă
dar ce mai esta casa fără noi
păşeam printre ani şi era frig
m-am ghemuit la sânul tău şi m-ai primit
mă alintai cu un cuvânt
treceai apoi pe aleile iubirii
eu am rămas să ascund tăcerea
ningea în noapte iar afară
plecai la cer şi lacrima plângea
vorbeam de despărţiri uitând că ieri nu a fost ieri
ştiam că ai să pleci
eram nebun şi nu înţelegeam
poate ăsta e destinul meu
să plâng după cei dragi mereu
ştiam că te-am pierdut
din clipa aceea de demult
când înfiorat am strâns în braţe
doar o dată, o fată preacurată
offf, cum priveam atunci
în sala ultimului bal
cum tu pluteai în valsul ireal
de ce mă doare azi plecarea dintre noi
de ce noi azi nu mai suntem doi
de ce, de ce...
ştii, eram atunci doar doi copii
nu te-am crezut când ai plecat
iubirea noastră unde este, unde suntem noi
mă ninge iar durerea
povestea noastră s-a sfârşit
dar ce este femeie azi sfârşitul
decât lumina noului început

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe la Bogata

am fost pe acasă la Bogata
dar nu e nimeni — e pustiu
goală-i casa şi e gata
şi pentru mine — e târziu

eu însumi am îmbătrânit
şi-a mea viaţă-i spre apus
iar trupu-mi este azi slăbit
aşa de zvelt eu astăzi nu-s

plecară ai mei cu toţi în şir
şi casa iată e pustie
doar al amintirii astăzi mir
pe-ai mei se luptă să-i învie

şi plin ocolu e de iarbă
şi nicio piatră nu mai e
de parcă totu-n mare grabă
ca focu-i stins — asemene

ca focu iată din fiteu
ce nu mai arde prea demult
de-ai casei iată-s numai eu
tăcerea când eu o ascult

dar e pustiu şi e închis
pe aripa vremii pierdute
de parc-a fost numai un vis
lăsat la cine vrea să asculte

de parcă nu a fost o vreme
în care acolo-am locuit
cu atâtea umblete şi semne
părinţii unde m-au primit

de parcă nici tata bătrân
n-a fost acolo vreodată
când ne jucam copii-n fân
în joaca cea nevinovată

şi parcă n-a fost la cuptor
chiar dânsu ptita să o facă
cum n-a fost alta aşa cu spor
cuptorul nostru să o coacă

şi parcă tata n-a umblat
făcând atâtea pe afară
să fie totul aşezat
din zori de zi până în seară

şi parcă acolo n-au crescut
copii ca florile de primăvară
dar azi e trist şi de urât
şi mai urât ar vrea să-mi pară

mi-aduc aminte cum în blide
topala mama o punea
şi noi copiii înainte
ne înfruptam atunci din ea

plină casa de viaţă
era atunci chiar şi-n ocol
simţeai spre ceruri cum se-nalţă
şi nu era nimica gol

acum — nimica nu e viu
şi iarba parcă este moartă
ocolu-i sarbăd şi pustiu
şi nimeni nu mai e la poartă

lipseşte mama — tata nu-i
şi nici o vorbă nu se aude
nici paşii azi ai nimănui
auzul nu ţi-l mai pătrunde

căci toţi s-au dus şi ne-au lăsat
sunt aşezaţi iată-n mormânt
de e pustiu şi al meu sat
de-ai mei aproape când nu sânt

se coc plăcinte-n atmosferă
căci iată totul a murit
şi casa parcă-i o himeră
viaţa unde mi-am trăit

căci fără viaţă este tot
ocol fântână — cohe şură
copil să fiu eu nu mai pot
căci toate iată se pierdură

şi nu e nimenea să urce
iar pe fân în podu şurii
şi din mere să îmbuce
mângâindu-i cerul gurii

nu e mama nicăieri
şi nici tata iată nu-i
de nu mai am în duh puteri
să dau veste nimănui

ca şi atunci când toţi copiii
pe afară-n şiruri se jucau
dând prinosul bucurii
plini de viaţă când fugeau

dar acum când iar privesc
atmosfera casei noastre
în chinuri mă prăpădesc
de ce văd că avem parte

iarba a umplut ocolul
nici un pas că nu se aşterne
de străluce-n goluri golul
de nimic nu este vreme

totul este năruit
fără viaţă şi mişcare
casa unde am trăit
nicio faţă parcă n-are

poezie de Ioan Daniel Bălan (31 iulie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patul lui Procust

În mica mea mansardă când veneai
te-ntâmpina acelşi pat îngust
şi ore-n şir parcă pluteai prin rai
gustând păcate-n patul lui Procust.

Deasupra se găsea un raft de cărţi,
se răsturnau când ne iubeam barbar
călătorind prin locuri fără hărţi
conduşi prin pat de un destin bizar.

Sub geamu-ngust era un telefon
şi uneori parcă râdea de noi,
sunând hodorogit şi monoton
când ne vedea îmbrăţişaţi şi goi.

Ca să mai treacă timpul fără rost,
se prăbuşea chiar raftul uneori,
iar cărţile se desfăceau anost
pe trupurile-ncinse de fiori.

Şi ajungeau cu zgomot pe podea,
găsind întotdeauna timpul just,
când apogeul din eter venea
să se producă-n patul lui Procust.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii mamei

Era o iarnă timpurile şi bătea vântul peste viaţă,
Ne rebegise frigu-n casă, iar focu-n sobă se sfârşise,
Urla un vânt câinos în noapte şi era beznă peste vise,
In ochii mamei, plini de spaimă, era târziu şi era gheaţă.

În vară, adunasem vreascuri de prin pădurile uscate,
Dar iarna ni le-a ars pe toate cu gerul ei din miază-noapte,
Zăpada ne era cât casa şi lemnele erau departe,
Pădurea ne-o luase statul şi n-aveam lemne cumpărate.

Un crivăţ surd vuia din norduri şi dârdâiam de frig în casă,
Ne-acopeream cu ce da Domnul, dar casa ne era de gheaţă,
Trecusem doar de miezul nopţii, dar era ger spre dimineaţă,
Iar vântul ne gonea căldura şi ne simţeam goniţi de-acasă.

Simţeam, prin aer, ochii mamei cum tremurau în orbul nopţii,
Cei mici plângeau de frig, iar casa îşi scrijelea pe vânt fiorii,
Trosneau, sub greul iernii, ca nămeţii, sus, pe grindă, căpriorii
Şi nu ştiam ce ne rezervă, în acea noapte, cartea sorţii.

Dar mama a ieşit din casă, a luat securea şi o sfoară,
Zăpada a izbit-o-n frunte şi s-a deschis prin viscol uşa,
Din vatra fără foc în casă, s-a spulberat pe horn cenuşa,
Eram copil şi-mi era frică şi mă temeam că o să moară.

Mi-am îndesat pe ochi căciula, am luat cu mine târnăcopul,
Şi am plecat prin vânt cu mama la locul nostru de pădure,
Aveam cu noi doar disperarea, un târnăcop şi o secure,
Să scoatem din vâlceaua nopţii un lemn să facem iarăşi focul.

Opincile erau prea rupte, dormeam aşa, în pat cu ele,
Zăpada viscolea din ceruri şi ne-afundam în ea ca-n ceaţă,
Pădurea ne era departe, iar viscolul bătea din faţă,
Dar ochii mamei erau ageri şi străluceau ca două stele.

Era puternică şi bună, nu se temea de lupi, de moarte,
Pădurea ne-ascundea prin noapte şi ne ferea de vântul rece,
Mă-ncuraja să cred că-n viaţă tot răul tot în rău se trece,
Dar să fii om ca să poţi merge întotdeauna mai departe.

Am luat, în spate, cu eforturi, lemnul nostru din pădure
Tăiat adânc, în miezul nopţii, de sub pulpana de zăpadă
În aşa fel ca pădurarul, în zorii zilei, să nu-l vadă,
Căci n-avea voie nimeni lemnul său din codru să şi-l fure.

La ziuă, aveam foc în sobă şi-n casă era cald şi era soare
Coceam porumb uscat pe plită, priveam, tăcuţi, pe geam, afară,
Ştiam că, după-o iarnă aspră, va fi, din nou, o primăvară
Şi în ochii mamei noastre era iarăşi plină zi de sărbătoare.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pierdut în noapte...

Pierdut în noapte...
Lumini şi umbre
Pierdut în noapte...
În clipele sumbre

Pierdut în noapte...
În visul ce-l simt
Pierdut în noapte...
Adânc labirint

Pierdut în noapte...
Speranţe deşarte
Pierdut în noapte...
Eşti tot mai departe

Pierdut în noapte...
Un veşnic nebun
Pierdut în noapte...
Nu am ce să-ţi spun

Pierdut în noapte...
Pierdut de tot
Pierdut în noapte...
Aş vrea să mai pot

Pierdut în noapte...
Pierdut în gânduri
Pierdut în noapte...
Pierdut printre rânduri

Pierdut în noapte, pierdut, pierdut...
Să fie oare, un nou început?
Pierdut în noapte, pierdut, pierdut...

poezie de Liviu Dumitru Muscă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

SOMONUL (somon de Atlantic ‒ Salmo salar; somon de Pacific ‒ Oncorhynchus keta; somon regal ‒ O. tshawytscha; somon roşu ‒ O. nerka; somon roz ‒ O. gorbuscha; somon alb ‒ Stenodus leucichthys; somon nelma ‒ S. nelma)

De ocean, de lac, de mare,
Sau de apă curgătoare,
De Atlantic sau Pacific,
Este scump, dar e magnific.

E un peşte fără oase,
Cu arome savuroase:
Carnea este minunată,
Roză, albă, delicată,

Moale, fină, delicioasă
Şi-n plus foarte sănătoasă;
Cu-n vin alb ca băutură,
Simţi cum se topeşte-n gură.
.............................................

Dar un lucru mă apasă:
Cei bogaţi îl văd la masă ‒
Mic dejun, la prânz, la cină ‒
Cei săraci ‒ doar în vitrină...

poezie de George Budoi din Peştii, pescarii şi pescuitul în aforisme, epigrame, poezii, pamflete şi satire (25 martie 2020)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate

Un sat pustiu... Doar un bătrân pribeag
Rugându-se, plângâmd sfârşit pe prag...
"De ce-am rămas eu ultimul oştean?!
Ce rost în astă lume să mai am?!"

I-am îngropat pe toţi ai mei.... sunt scrum.
Doamne, e timpul meu să mor acum!
Biserica-i pustie, satul gol...
Sunt lut din lutul vieţii trecător...

Cad casele ca nişte draperii,
Uliţele sunt triste şi pustii...
E-un cânt de doliu, Doamne,-ntreaga lume!
Doar moartea rătăceşte prin albume...

Luna-i o sfântă candelă şi jale
Văd parcă risipindu-se în zare...
E rândul meu să mor! Mi-a mai rămas
Un an, o lună,-o zi, poate un ceas...

Şi lumea toată e un clopot viu...
Trec rânduri, rânduri, oameni prin pustiu...
Sunt ultimul oştean, rămas tăcut
Să lupte cu-al tăcerilor tumult.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oglinzile din ape

Visez noaptea că te strig,
Că îmi eşti din nou aproape
În oglinzile din ape,
Adia un dulce frig

Dar sunt singur. Casa goală
Numai eu trec ca o umbră
Dulce genele-ţi adumbră
Chipul dalb pe câte o coală

Cine ne-a oprit din drum?
Unde ne e caravana?
Mirii nunţilor din Cana
Risipiţi ca un parfum

Te mai simt. Şi te mai văd
Parcă fiecare pas
Te ascunde într-un impas:
Tragedie sau prăpăd?

Parcă e doar un complot
Lângă mine eşti aieve
Rădăcinile cu seve
Nu mi te-au răpit de tot

Şi îmi spun că nu se poate
Simţurile să mă înşele
Când pe propria mea piele
Simt iluziile toate

Spune-mi c-a fost doar o glumă
Cum pierzi într-o gară trenul
Murmurând apoi refrenul
Toamnelor când cade brumă.

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contemplare

Pe cerul nopţii innorat
Iubirea îmi aştern privindu-l
Şi parcă clipele trec greu
Ca norii albi pe boltă singuri
Privesc in inima-mi tăcută
Să caut un strop de vis pierdut
Şi mă inchipui iar cu tine
Ţinându-te la piept tăcut
Şi parcă timpul se opreşte
O ia din nou de la-nceput
Şi cerul parcă râde tandru
Iar norii toţi au dispărut

poezie de Sorin Mădălin Birceanu (14 octombrie 2012)
Adăugat de Sorin Mădălin Birceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maşina timpului

Spuneţi-mi, cât e ora?, căci ceasurile ţipă
Din iarba cea turtită de tăvălugul minţii
Şi sub dictatul vremii abdică-n masă prinţii,
Şi toţi profanatorii de vieţi fumează pipă.

Spuneţi-mi, cât e ora de tremură copacii?
Sub umbra lor bolnavă de se vânează câinii?
Aduceţi pârlitoarea pe secătura mâinii
Şi-un popă peste naţie să biciuiască dracii.

Spuneţi-mi, cât e ora?, căci mă arunc în mare,
Afară bate vântul prin vieţi contemporane,
O iau înspre adâncuri ca-n bunele romane,
Către acele linişti de clar-obscur şi sare.

Spuneţi-mi, cât e ora când pântecul femeii
Păpuşi de cârpă naşte, cu drumul previzibil
Şi-n cinematografe doar Omul invizibil
Mai intră fără plată, să vadă cum tac mieii?

Dar nu-mi răspunde nimeni... Aţi amuţit cu toţii?
Privatizări de grote au evacuat şi timpul?
M-ascund într-o pendulă, să-mi crească-acolo nimbul
Şi să-mi înalţe imnuri de slavă hughenoţii...

Dă jos, deci, anticare, pendula-aceea neagră,
Nu vreau nici limbi, nici arcuri, mi-e de folos cutia,
Îţi las chenzina toată ‒ m-aşteaptă veşnicia
Să curăţ de prin sate istoria de pelagră!

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcă n-ar mai fi loc

Parcă n-ar mai fi loc
între visele tale
de-o fântână, de-un foc
şi argint în izvoare...

Parcă n-aş fi nici eu
în răscrucea furată
dn abis curcubeu
drum ajuns niciodată...

Parcă nici nu ai fost
valul clipei păgâne
într-un spaţiu anost
fără ieri, fără mâine...

Părcă n-ar mai fi timp
pe acest mal de risipă
unde dorul îmi strâng
şi-l ascund sub aripă...

poezie de Gabriela Marieta Secu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urme de paşi

Urme de paşi înşirate-n zăpadă
De parcă nu ştiam cum e albul,
De parcă a fost ultima oară când ninge.

Urme de noi împrăştiate alături
De parcă te-am strâns prima oară
De parcă a fost ultima oară când strâng.

Urme de tine mângâiate pe mine
De parcă nu ştiam cum sunt ochii închişi
De parcă a fost ultima oară când văd.

poezie de Alexandru Cernit
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

De ce să n-am şi eu, puţin noroc
În lumea asta plină de păcat
Şi parcă timpul stă pe loc,
De noapte legănat

De ce să n-am şi eu, în viaţă rost
Când inocenţii falnic risipesc,
Pierdut mă simt, minţit am fost
Şi totuşi, mai plătesc!

Sau ofilit salcâmi şi lilieci
Mi-e dor să simt al lor parfum
S-alerg nebun, să uit pe veci
De al iubirii fum

Să nu am bani, nici dorul omenesc,
Mi-aş face casă în sălbatic loc
În flori de mai să-mi odihnesc
Sfârşitul meu noroc

Şi părăsit de toţi să mă ascund,
Acolo unde soare n-o mai fi
Să dorm puţin, să uit profund
De noapte şi de zi.

poezie de Stefan Băiatu (21 martie 1987)
Adăugat de Stefan Băiatu
Comentează! | Votează! | Copiază!