Ieşirea de serviciu

Azi nu se lucrează, se-nchid lacătele, se trag obloanele.
Vine ursul să ne întindă oasele, să ne calce în picioare.
Străzii acesteia de pulberi n-o să-i mai rămână nici numele,
Oficiul Stării Civile se va muta într-o moară încăpătoare,
iar darul de nuntă cel mai sigur va fi tradiţionala jimblă cu sare.

Daţi-vă jos, clopotari adormiţi pe funii, ucenicii voştri
îşi doresc de-o viaţă să mănânce şi ei o pâine!
S-au mai împuţit apele Veneţiei aşteptând întoarcerea lui
Ştefan ce Mare ca să-şi răscumpere păcatele.
Visând într-una la patimile purificatoare, s-au înmulţit
ciorile-n gard şi beţivii neamului, zarurile măsluite îşi
decantează spuza în târtiţele puilor prăjiţi.

Mama soacră ţipă că a ologit-o lumina, vecina aia singură,
de la 4, iar s-a încurcat cu pompierul din schimbul 3, iar
şi-a dat foc la casă. Războaiele civile beau Marghiloman
şi mănâncă icre la "Dragomir", în timp ce fetiţele deochiate
adorm în scaune, sub ventilatorul mare al frizeriei.

Ia mai ascute-mă, Doamne, într-o luptă de clasă cinstită,
ia mai piteşte-mi în gaura din beci o cotă obligatorie!
Dă-mi zaţul vieţii la remaiat ca pe-un ciorap de damă
ofilită şi cântă-mi din trompetă Valurile Dunării până la
imbecilizarea completă, până la uitarea de sine.

Mi-e dor şi mie, fraţilor, de-o revoluţie! Unde mai sunt
revoluţiile de altă dată!?... N-a mai rămas mai nimic de
cules de prin terciul vieţii. Ar trebui să ne bâzâie muştele,
să vină în galop o herghelie întreagă de cai albi peste
urbea asta stătută, peste ifosele fiicelor de servitoare
ajunse ţoape naţionale.

La cantina publică s-a mărit porţia de pilaf, s-a îngroşat
compotul. Iubiţii fac varice în aşteptarea patului conjugal,
stau de şase la closetul bătrânilor. Cei mai mulţi dintre noi
au cotit-o, au ieşit din sistem, au murdărit cerul cu lehamite,
cei mai singuri au luat calea codrului frate, să înfiinţeze o
casă de cultură şi odihnă pentru tătarii rămaşi pe-acolo,
care se cred încă în război.

Ieşirea de serviciu e ca pe vremuri, nu trebuie să plăteşti nimic;
oricum te-aşteptă nişte chiloţi întinşi la uscat.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

S-au plăcut şi s-au luat.
Cu nuntă!
Nuntă cu dar!
Darul a rămas tot
la bucătăreasă, lăutari şi guristă,
leat cu bâtu.
Pentru piatră nu le-a mai rămas un sfanţ,
deşi nuntaşii
le-au urat casă de piatră şi copii.
Neavând încotro-
şi-au suflecat mânecile
şi-au purces la modelat lutul.
Au ridicat din chirpici,
casă frumoasă,
călduroasă iarna, răcoroasă vara.
Avea însă o hibă: să nu vadă apa,
că se apleacă!
Când apele Dunării erau în Dulgeana,
casa nu mai era.
Apucase de le văzuse.

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec din cana cu păsări

pune Doamne recompensă peste aripă şi stea
că mi-au luat în faptul nopţii lacrimă de mama mea
şi-au fugit mâncând pământul peste nouă mări şi ţări
pasărea şi-a ei lumină dincolo de sărbători

pune Doamne îngerii să vină la tine toţi
şi le dă chibrit şi pâine pentru vii şi pentru morţi
şi le dă simbrie mare pune-le pe masă vin
din cel vechi şi nu pelin
că pelinul e amar
să nu treacă de hotar

apoi Doamne de-o fi vreme
mai rabdă nunta de semne
şi tocmeşte dă arvună
lăutărilor să vină
iar mi-e viaţa lună plină

miezul nopţii îşi ia darul
lacrima e de cuvânt
într-un clopot iar se schimbă ora pe pământ

poezie de Florian Stoian Silişteanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miazănoapte

aşa cum zilele se rostogolesc
bătute de vânt pe câmpia de sare
tot astfel voi pleca şi eu într-o iarnă
agăţată cu unghiile de mantia
zdrenţuită a crivăţului
înspre nord tot mai la nord
acolo unde cerbii cu nări de catifea
îmi vor sufla peste pleoapele obosite
peste fruntea împovărată de amintiri
peste inima pe care nădăjduiesc
că o mai am încă sub coaste
pulsând precum un far în calea celor
mai rătăciţi decât mine
va ninge va ninge
pe trepte de zăpadă voi urca
până la carul cel mic până la carul cel mare
până la calea lactee mult prea frumoasă
până la luna de filigran şi tăcere
de unde voi privi înapoi
cum ursul polar îmi face un semn de adio
în timp ce amândoi ne înghiţim lacrimile
de gheaţă şi diamant

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soacra lui Ştefan Cel Mare

Pe o strada îngustă
Într-un bloc decent
Unde bate vântu şi-i pe jos curent
Tânăra soţie
Plânge şi suspină
Că-i oprită apa şi nu e lumină
Şi că la serviciu soţul ei iubit
A plecat la 10 şi n-a mai venit
Orologii sună noaptea jumătate
Jos în bloc la uşă, oare cine bate?
Eu sunt mama soacră, sunt făcut covrig
Vin de la serviciu şi sunt mort de frig,
Tânăra nevastă fuge să-i deschidă
Dusă în balcon, mama soacră strigă
Ora e târzie eşti un derbedeu
Unde ţi-e chenzina?
Nu-ţi sunt soacră eu
Ce sunt eu de vină
Dacă soarta-i crudă
Şi-am muncit ca boul cu 50%
Am venit acasă să mă încălzesc
Şi să fac o baie, să mă odihnesc
Ai venit degeaba îi răspunde soacra
Fiindcă nu-i căldură şi-i oprită apa
Du-te la serviciu şi de-o fi să mori
Vine sindicatul c-un buchet de flori

parodie de Autor necunoscut
Adăugat de A. Stan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt departe

Sunt departe de pământul
Care cândva m-a născut,
De iubirea mea ce doare,
Legătura de-un trecut,
De o casă părintească,
Străjuită de-o fântână,
Unde mă aşteaptă-n prag
Mama mea, de-acum bătrână.

Ape şi păduri şi câmpuri,
Munţi acoperiţi de brazi,
Încrustate-n al meu suflet,
De pe vremuri până azi.
Uliţa copilăriei,
Nestematele-amintiri
Au rămas neîntinate,
Stând ascunse în priviri.

Deşi-a timpului maşină
Măcinând destine noi,
Pune gândului uitarea
Vremurilor dinapoi.
Dă-mi răbdare, Doamne Sfinte,
Cu îndurare nu mă lasă,
Până când va veni vremea
Să mă pot întoarce-acasă.

Şi-ţi mărturisesc, Părinte,
De ce cumva, mă simt bine,
Fiindcă gândurile toate
Adunate sunt în mine.

poezie de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

62 de crini pe cerul vieţii

Şaizeci şi două de garoafe
În calea vieţii au răsărit
În calea celor şaizeci şi două
62 de crini pe cerul vieţii
A răsărit şi s-au pierdut în zare

În casă azi vă este sărbătoare
62 de crini pe cerul vieţii,
Au răsărit şi s-au pierdut în zare
Cu mic, cu mare, am venit cu toţii
Căci este mare zi de sărbătoare.

S-aveţi, ca grânele, lucind în soare
Realizări şi împliniri, speranţe
Ca macii să se-nalţe, să răsară.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima neamului

aveam aici, odată, o ţară minunată
străini acum în propria casă
casa nu mai este casă şi masa nu e masă
plâng la noi copiii în vatră
ne fug oameni de prin sate
plânge codru, latră câinii
nu e nimeni, doar jupânii
plâng oraşele pustii
aici lacrima iar plânge
suferinţă e în toate
plâng şi sufletele moarte din morminte despuiate
am ajuns neam uitat în pribegie
cine ştie, de mai ştie
vino Doamne să ne vezi
suntem morţi, mai suntem trezi
plânge azi pământul tău
că'i e dor de neamul său
ţipă în zadar Carpaţii
marea e azi lacrimă nestinsă
curg şi gânduri şi păcate
se revarsă peste toate
secole la rând am rezistat
în tăcere adâncă şi durere multă
crede omule în tine
nu în vise inutile şi sterile
dă-mi Doamne puterea
să păşesc la sânul tău
viaţa asta eu o dau la Dumnezeu
ţara mea, unde este, mai este
asta întreb în drumul meu
drum croit în miii de ani
de oameni dârji, puternici cu credinţa sfântă în suflet
oameni mari ce au clădit odată
ţara asta minunată
limba noastră'i o cetate
cerul mai albastru pare
vatra noastră este goală
pleacă copiii de la şcoală
unde'i mama, unde'i tata
unde eşti tu, Românie
este plâns acum în ţară
toţi ne fac azi de ocară
plâng şi oasele'n morminte
latră lupii în codrii iară
au ieşit iar la vânare
plânge Oltul, ţipă Mureşul a jale
Dunărea se pierde în mare
de la Prut, Siret sau Tisa
este plânsul neamului dumnezeiesc
se adună strop de apă într-o lacrimă de sânge
vom avea şi noi o zi
poate azi sau niciodată
când vom învia în toate

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puiul

Iată-mă ieşit din ou!
Cred că sunt un "cucurigu"
Şi sunt, sigur, un cadou
Pentru mama şi tăticu'!

Sunt galben cam peste tot,
Îmbrăcat în puf de aur
Şi tot dau mereu din cioc,
Fiindcă ştiu, sunt un tezaur!

Chiar i-am auzit spunând:
"Îl vezi cât de galben e?
Parcă-i un bănuţ mergând...
Să-l ascundem, repede!"

Şi m-au pus în cutiuţă...
Stau în casă la căldură
Şi, zilnic, dintr-o sticluţă,
Îmi dau boabe cu măsură!

Am şi apă, să tot beau,
Când mi-e sete după masă,
Şi îmi este, fiindcă Miau
Se plimbă mereu prin casă!

Zice mama că-i cuminte
Şi se jură că mă place,
Dar nu cred în jurăminte,
Fiindcă Miau e treaz, nu toarce!

Noaptea, singur, mai suspin,
Dar m-alină spunând: Păi,
Nu-ţi fie teamă, că vin,
În curând şi fraţii tăi!

poezie pentru copii de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Postbiografie

Olimpiei-Octavia

De-o vreme, locuiesc în altă casă
- Cea care-a fost şi încă e a mea -
Stau pe alt scaun, m-aşez la altă masă,
Mâncarea-i alta, râncedă, şi rea.

Şi strada-i alta. Altu-i şi oraşul.
Pe cale, mulţi mă-ntreabă: "Nu saluţi?"
Dar mi-am uitat şi-amicul, şi vrăjmaşul.
Toţi cunoscuţii-mi sunt necunoscuţi.

S-au şters din minte nume şi prenume.
De când tu nu mai eşti, mi-e tot mai greu.
Trăiesc pe alt meleag, în altă lume,
Şi cel care trăieşte nu sunt eu.

poezie de Eugen Dorcescu din ziarul "Naţiunea" din Bucureşti (3 martie 2015)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fumuri ameţite

Mai cântă-mi cobzare, mai cântă-mi să uit
de jalea din mine ce mă îngheaţă
mai cântă-mi cobzare ceva să ascult
cântă cu mine ce-ai strâns de o viaţă

Mai toarnă crâşmare un vin de pelin
şi toarnă-mi şi-o ţuica, una de casă
mai cântă-mi cobzare şi vreau să închin
beţiei din gânduri ce nu mă lasă

Mai dă-mi o ţigare din foi de amar
sau dă-mi tot pachetul, ştii că nu-mi pasă
si-ti plătesc ce-am băut, plătesc ce am ars
şi-ţi plătesc de îmi cânţi una duioasă.

Mai cântă-mi cobzar sau stai de serveşte
din vinul amar şi ţuica nefiartă
ia şi-o ţigare de vrei şi-ţi pofteşte
şi apoi cântă-mi parfumuri de scoarţă

Mai cântă-mi cobzare şi lasă hangiul
de vrea să-nchidă aceasta bodegă
cheamă-l la mine să-i schimb poate gândul
şi stai şi încântă-mi noaptea beteagă

Şi cântă-mi cobzare până răsare
soarele măiestru prin iarba creaţă
cântă-mi pe strofe o mare de sare
şi pietre stelare poate mă-nvaţă

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost cândva o casă

(un cântec vechi... şi totuşi actual, pentru vremurile pe care le trăim )
A fost cândva o casă
undeva în Bucureşti.
O casă mică, strâmtă,
fără soare la fereşti.
Da-n toată sărăcia ei
când mă uitam la ea,
în mintea mea de copilaş,
ce mare îmi părea!
Căsuţa aceea veche,
cu mărul rotat,
sub care sta tăticul
cu mămica la sfat.
Şi cu bucătăria
în care ani la rând,
aşteptam ca mămica
să m-adoarmă cântând.
la la la, la la la la la, la.
Dar într-o dimineaţă
cerul albastru a vuit
şi păsări mari şi negre
peste noi s-au năpustit.
Urlau zvârlind bucăţi de foc
făcând pământul scrum
şi fumul când s-a ridicat
n-am mai văzut în drum,
nici casa noastră veche,
nici mărul rotat,
zadarnic pe tăticul
şi pe mama am chemat.
Vedea cum fuge lumea
spre locul fumegând
şi-n mijlocul mulţimii
stam pe stradă plângând.
la la la, la la la la la la.
Sunt ani de când s-au dus
tăticul şi mămica mea.
Iar azi copilul meu
se joacă-n leagănul de nea.
Şi-n ochişorii lui de cer
atunci când obosesc,
îl iau în braţe şi-l dezmierd
şi încep să-i povestesc
da casa noastră veche,
de micul palat,
unde tata şi cu mama
pentru mine au visat.
Iar păsările negre
de-or vrea din nou război,
vor fi atâtea mame
să le strige, ÎNAPOI!
Autor necunoscut

poezie de Dumitru Delcă (14 aprilie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninotchka (la colţ de stradă): Cam cât trebuie să aşteptăm aici?
Leon: Păi până când poliţistul va fluiera din nou.
Ninotchka: Şi cam la ce intervale fluieră?
Leon: Poftim?
Ninotchka: Cât timp trece până fluieră din nou?
Leon: Ciudat, nu m-am gândit niciodată la asta.
Ninotchka: Nu ţi s-a mai întâmplat până acum?
Leon: Ba da... Doamne, dacă stau şi mă gândesc cât timp am pierdut aşteptând semnale, cred că s-au cumulat ani întregi! Îţi dai seama? O parte importantă din viaţă mi-am petrecut-o aşteptând semnale.
Ninotchka: Cu alte cuvinte, nu ştii.
Leon: Nu.
Ninotchka: Mulţumesc.
Leon: Cu plăcere.

replici din filmul artistic Ninotchka, după Melchior Lengyel (6 octombrie 1939)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fuga în rugă

Mi s-a dat să mânc de-o viaţă
vrajă, iarbă şi piper,
tot sperând o altă lume
mai frumoasă ca în cer

Am tot fost de sacrificiu
pentr-o mare de nebuni,
am simţit mereu supliciul
aruncat peste români

Să mai cred în tine Doamne?
Nu ştiu de am să mai cred,
am trăit din dramă-n dramă
chinuit să mă reneg

Aprind candela în noapte
tot sperând să te zăresc,
arde până nu mai poate
şi ca ea eu mă sfârşesc

Încă sper o zi mai bună,
poate-o lună sau un an,
nu ştiu ce o să-mi rămână
din genunchii care-i am

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruga lui Ştefan cel Mare către urmaşi ("Fraţilor, rămâneţi fraţi!")

Fraţilor, rămâneţi fraţi.
Într-o ţară, într-u nume,
Că suntem puţini pe lume,
Asta vă doresc anume.
Fraţilor, rămâneţi fraţi.

Fraţilor, nu vă-mvrăjbiţi!
Că se bucură străinii,
Îşi arată colţii câinii,
Se visează-n tron asinii!
Fraţilor, nu vă-mvrăjbiţi!

Fraţilor, nu vă trădaţi.
Că trădarea naşte ură,
Pune lacăte la gură
Şi ne strâmbă la făptură.
Fraţilor, nu vă trădaţi.

Fraţilor, nu vă trădaţi!
Ridicaţi iubirea-n steme,
Că şi-aşa de la o vreme
Fratele de fraţi se teme.
Fraţilor, nu vă trădaţi!

Fraţilor, nu vă-mvrăjbiţi!
Ne vor pune bir pungaşii,
Ne vor lăuda vrăjmaşii,
Ne vor blestema urmaşii.
Fraţilor, nu vă-mvrăjbiţi!

Fraţilor, rămâneţi fraţi.
Într-o ţară, într-o lume,
Într-o limbă, într-un nume,
Asta vă doresc anume.
Fraţilor, rămâneţi fraţi!

poezie de Vasile Romanciuc (18 august 1989)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

În mine, ca român, istoria e strâmbă

În mine, ca român, istoria e strâmbă,
Prin inima-i sunt garduri de noroi,
Adevărul stă în crucea sfântă
Dar şi ea, Doamne, a uitat de noi.

Privirea mi-e arsă de durere,
Nici un lucru nu-i la locul lui,
Zăpada are urme-adânci de sânge,
Pete flori, de-a lungul Prutului.

Ne-am îmbrăcat păcatul peste suflet
Şi adevăr am spulberat în hău,
Trec timpi înalţi întru falsificare
Că nimic din casă nu-i al meu.

Vin hapsânii să ne mute steagul
Cetăţii printre morţi şi printre vii,
Pâinea să ne-o fure de pe masă,
Să lase-n urmă pulberi şi orgii.

Unde merge clipa întristării,
Drumurile toate unde duc?
Peste noi vin clipe alarmante,
Pe care pantă-a viţii s-o apuc?

Chiar oglinda ţării este strâmbă,
Am trupul răstignit în două zări,
Am ochii cu broboane de-ntuneric
Din adânc de furtunoase mări.

În mine totu-i doar o strâmbătate –
Nimic nu va rămâne mult aşa,
Vom întrupa trecutul într-o pâine
În miezul cărei creşte ţara mea

Rotundă şi gustoasă peste timp,
Vom învinge din rărunchi hapsânii
De ne-or linge rănile, durerea
Când supuşi la lună latră câinii.

În mine, ca român, totul e sfânt:
Linişte, belşug, îndestulare
Şi mult mai mult în cer cu sârg
Pun porumbeii vieţii ca să zboare!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecut-au anii

Trecut-au anii,
Şi duşi au fost.
Am trecut şi noi,
Odată cu timpul,
Nu mai suntem ce am fost.
Trecut-au anii,
Toate s-au schimbat
Şi locul copilăriei noastre
E îmbibat în amintiri şi praf.
Trecut-au anii,
Noi rămasa-m tot aici,
Statornici ai vieţii,
Ai nemărginitului timp.
Trecut-au anii,
Şi omul peste timp,
Anii au rămas în urmă,
Amprenta chipului răvăşit.
Trecut-au lunile cu caru',
Trecut-au zilele
Rând pe rând,
De mă întrebi ce zi e astăzi,
Nu ştiu.. Mă simt confuz.
Trecut-au anii tinereţii,
Nu se vor întoarce înapoi,
Ăsta-i cursul firesc al vieţii,
Ne-am născut
Să fim muritori.
Trecut-au anii,
Am şi uitat, Ce înseamnă noţiunea timp,
Nu mai ştim să ne bucurăm
De lucruri mărunte,
Simţim, trăim,
Într-un mod obiectiv.
Trecut-au anii,
Nisipul din clepsidra timpului
S-a scurs demult,
Am ajuns la capătul vieţii,
Trăim clipa,
Poate ultimul minut.
Trecut-au anii,
S-au irosit în zbor,
Oamenii sunt ca şi
Corăbiile pe mare
Îşi urmează calea,
Prin viaţă-s trecători.
Trecut-au anii,
Privesc trecutul ca într-o oglindă,
Dar nu mă recunosc,
Oare aşa mult timp să fi trecut,
Mă simt a fi opusul,
A ceea ce sunt şi văd.
Trecut-au anii,
Viaţa s-a scris într-o carte.
Am imagini lipsă din ea,
Capitole, încă neîncheiate,
Mintea nu vrea să-şi amintească,
Momentele nefaste.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Podul de piatră

E o punte care se aruncă singură peste apă
îi place să zburde peste râu. Nu pot
trece pe ea, dacă se aşează singură.
Nici unui rîu nu-i foloseşte. Valurile
o privesc cu suspiciune, nimeni n-a pus-o acolo.
Arinii o văd ca pe un obstacol în cale
şi aşteaptă mână de om
să-i cioplească într-un pod ca lumea.

Satul din care sunt nu vrea să mă ştie,
nu-i arde de nimic în aceste vremuri.
Rămân acasă cu gândul că am destul
sat în mine şi nu-mi mai trebuie altul.
Până se va face un pod de piatră,
podul ăsta îl visez de copil.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (28 mai 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stau la masă

faţă în faţă traşi cu penelul
hotărăsc să scoată pistolul amân
doi
întâi ea
el urcă pe bancheta din faţă
în picioare în localul ieftin din parcare
îl jefuiesc pentru că nimeni nu mai jefuise
un astfel de local înaintea lor
slăbănoaga e uma thurman (?!)
aş vrea să-ţi spun
dar nici eu nu ştiu
faza este de la începutul filmului
unde doi îşi povestesc ce păţeşti
dacă faci masaj la picioarele
iubitei şefului tău
te aruncă de la etajul şase
peste o seră la parter
şi ai probleme de vorbire după aia
de la un masaj la picioare
apoi au intrat într-o cameră cu trei tipi
urâtul îţi mănâncă hamburgerul
bea din sprite
trag în tine dacă vrei să mori
şi acum vrei
eşti într-o stare ce nu se poate spune
aş vrea să-ţi spun cum eşti dar mă tem
să nu mă arunci de la etajul şase
peste o seră care face umbră pământului
stau la masă aliniaţi cu o riglă
ea îl sărută şi-i spune:
ar trebui să jefuiască ceva
şi pot începe cu localul unde au mâncat

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un pic mai în aer

Văd prea bine că stepele noastre
s-au transformat în munţii cei mai
obraznici faţă de timpul ce nici
măcar nu ne cunună;
şi mai observ că noi n-am simţit
absolut nimic până acum, nici
măcar seismele curioase,
lascive, pofticioase
care anunţă mereu apocalipse
ce nu se lasă până nu mângâie
copiii noilor popoare sau nu
unesc mâinile care doar
au atins pereţi.

Ochii să-i deschidem! Nu mai poate
lumea să rămână la fel!
Să simţim mişcările astea ale
Pământului care ne iubesc mai
mult decât proprii noştri părinţi,
făcând să iasă din noi şi dintre noi
cuvinte în formă de minereuri
sau, chiar mai sfidător,
vorbe în război cu nişte
culori ce nu s-au mai pomenit până
acum pe Terra, din acelea care nu
au nevoie de flori ori fulgere pentru
a zâmbi, dansa, dezmierda sau a se
urca până la Dumnezeu cu
argint de prin gunoi.

Tot mai sus, aşa trebuie să se întâmple!
Trebuie ţinute în mâini şi auzite
prin liniile de palme ridicările
astea de munţi, tangoul ăsta sarcastic
şi totodată risipitor între micimile
harnice şi fortăreţele care trebuie să moară
pentru noi,

acestea din urmă ajungând
să silească istoria lumii a ne arata
din ea doar
canistrele goale din care se nasc
sufletele care simt cu adevărat
ce înseamnă a sili iubirea să nu
ţină cont de naţii,
învăţându-ne şi versurile să se
dea cu pauzele de pereţi.

poezie de Alexandru-Valentin Petrea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Norocilă

După ieşirea la pensie
nu putea omul să doarmă,
de grijă!
Vroia să-şi facă groapă boltită
pentru somnul de veci,
să fie ferit de intemperii.
Ce mai, ca-n casă!
S-a strâns omul la buzunar,
a pus ban peste ban
şi-a făcut groapa.
Dar noroc nu a avut de ea.
A murit Norocilă de inimă rea,
când i-a luat Dunărea casa.
Acum doarme în dealul Goicei, printre străini.
Peste groapa lui boltită,
malul de apă al Dunării,
unde se laie şalăii.

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!