Păstorul de la păşune

Printre păduri era un sat, acum uitat de lume
O casă bătrânească aproape de păşune
Eram doar o copilă şi tot ce-aveam pe lume
Doi bătrânei-bunicii, şi mai aveam şi-un câine

Acolo-n depărtare sub cerul plin de nori
Într-o vastă păşune cu iarbă şi cu flori
Acolo s-a născut povestea de amor
Cu o frumoasă fată şi un tânăr păstor

Acolo l-am văzut aproape de izvor
Când norii se plimbau pe cer cutezător
Şi stelele priveau în măreţia lor
Doi tineri făurind un vis nemuritor

Cu ochii-i negri, mari, când m-a privit mirat
Era să cad dar mâna lui m-a rezemat
Nu ştiu de ce şi cum m-a fermecat
De dragoste inima-mi parcă s-a 'mbătat

Şi zi de zi fugeam pe dealul plin de grâne
Şi alergam din nou peste păşune
Şi asteptam, cu turma în amurg când vine
Ca dorul cu privirea-i să-mi aline

Îmi amintesc şi coroniţele din flori de pe câmpie
Din margarete, păpădie, şi din flori de iasomie
Pe care-n păr mi le-aşeza şi făr'să ştie
Cu ochii recita o poezie

Şi-odată într-o zi de sărbătoare
Cu oameni prinşi în horă-n Târgul mare
M-a intâlnit pe drum din întâmplare
Eu l-am privit, el mi-a furat o sărutare

Azi am crescut şi am plecat în lume
Şi-am colindat oraşe, ţări si locuri fără nume
Am cunoscut atâtea, mai rele si mai bune
Dar n-am uitat nici azi păstorul din păşune

Şi uneori privesc în noaptea-ntunecată
Mă uit către o stea şi-i spun în şoaptă
Dorinţa mea şi visul meu de fată
Vreau să-l mai văd, să-l mai sărut odată

poezie de Monica Trif
Adăugat de Monica Trif
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nefiinta

roşu, albastru, verde
s-au amestecat culorile
zăpada s-a făcut albastră
apusul se părea verzui
nu ştiu cum s-au încurcat
şi cine le-a schimbat
dar nu era nimic la locul lui
şi cerul nu era albastru
era roşu ca sângele lui
m-am apropiat mirat şi m-am uitat
în oglinda apei cum m-am schimbat
am privit sus, şi cerul l-am intrebat
dacă mai sunt sau am plecat
o stea neagră, paşii mi ia-ndrumat,
mi-a arătat trupu-mi însângerat
şi-am văzut şi nimicirea
mi-a dispărut şi amintirea
şi doar nefiinta mă aştepta

poezie de Monica Trif
Adăugat de Monica Trif
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubindu-l pe Icar

Pe Icar l-am iubit în tăcere,
Iubeam dorul de ducă din el
Şi nobleţea din trista-i durere,
Peste oameni părea cel mai cel.

I-am dat bolta cerească din mine
Zborul lui să îi pară sublim,
Ochii mei îl zideau în neştire,
Nu iubeam doar un biet anonim.

Pe Icar l-am iubit ca o oarbă
Pătimaş şi crezând că e zeu
Era zborul, eu firul de iarbă
Şi iubirea un pur elizeu.

Câtă dragoste oarbă-i pe lume
O răsfrânge doar cerul pustiu,
O îneacă doar mări fără nume
Şi o iartă doar cei care ştiu.

Pe Icar l-am iubit prima dată
Pentru zborul pe care l-a frânt
Şi în dragostea lui răsturnată
Vedeam cerul cu stele răsfrânt.

Am pictat împreună zenitul
Prin culori rătăceam uneori,
Cu-n sărut închideam răsăritul
Şi cu-n zâmbet vesteam primii zori.

Pe Icar l-am iubit într-o doară
Avea stele pe aripi şi-am zis
Că-i frumos ca în zbor să îţi piară
Necuprinsul şi dorul de vis.

Pe Icar am să-l las printre vise
Sau prin cărţi rătăcind după zbor,
Cu aripile-n flăcări cuprinse
Şi cu inima arsă de dor.

poezie de Luiza-Adriana Grama (26 noiembrie 2009)
Adăugat de Luiza-Adriana Grama
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vin pe degete de aer

flori
de aer ne-nveşmântă
azi
cu razele de soare
pe când vântul
gingaş cântă
ca flăcăul
pe cărare

în Ardeal începe
viaţa
să răsară din pământ
să îţi
scalde dulce faţa
şi cu flori
şi prin cuvânt

vin
pe degete de aer
azi atâtea melodii
ce-mpletesc al umbrei caer
în diverse
simfonii

întreg cerul e aproape
e senin
şi-n gingăşie
vrând fiinţa să ne-ngroape
în a lui alură vie

peste culmi
şi peste dealuri
se vede până departe
vârfurile cu păduri
zugrăvite-n cenuşiu
şi-n puţinele culori
căci de abia
porni pădurea
drumul spre înmugurire
în Ardeal
09-04-2018 gilău păşune

poezie de Ioan Daniel Bălan
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fantomă sunt când dorul îmi bântuie destinul

Puţin mai multă viaţă, aş vrea dacă se poate,
Şi-un pic de infinit, să torn peste prezent.
Aş vrea să cumpăr stele, şi să le pun pe toate,
În sufletul prea rece, de unde-mi eşti absent.

Infernul de se poate, aş vrea să-l ocolesc,
Şi să-mi atârn la gât doar flori de iasomie.
Căci gândul mi-e duşman, şi nu ştiu să iubesc,
Şi-mi scutur fericirea, în flori de păpădie.

Venin aş bea din cupa din care tu sorbeai,
Un vin atât de rosu că ai fi zis că-i sânge.
Aş mai paşi prin cioburi s-aud cum îmi spuneai,
Că în iubire ţie, nici veşnicia nu-ţi ajunge.

Fantomă sunt când dorul, îmi bântuie destinul
Ce ţi l-am pus pe tavă, şi-alături am pus flori.
Să parfumeze moartea ce mi-a furat putinul
Ce îl strângeam la piept, cu lacrimi şi fiori.

Îmbracă-mă o dată, cu pielea de pe tine,
Apoi cu duioşie, de vise mă dezbracă.
Să vezi ce am sub piele şi ce ascund în mine,
Când sufletul mi-e prins, la margine de groapă!

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locul meu

Mai demult
Mi-am căutat locul într-o casă, pe pământ,
Dar nu l-am găsit.
După,
L-am căutat în aer
Şi tot nu l-am găsit.
Când am văzut că nici în aer nu e
L-am căutat în apă
Şi, nici acolo nu era.
În vis, m-am uitat până şi în adâncul pământului,
Dar, deja, mă obişnuisem
Să nu fie acolo unde îl caut
Şi, aşteptarea mi s-a împlinit
Căci, nici în pământ nu era.
Şi, când, într-un târziu, obosit,
M-am oprit din căutat,
L-am găsit!
Era unde eram şi eu.

poezie de Adrian Moroşan din Doar trăiri. Versuri (2019)
Adăugat de Adrian Moroşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imperfecţiunea mea perfectă!

De am vrut sa plec, tu m-ai oprit,
oleacă n-ai zăbovit,
în a şterge cu burete
trecutul meu plin de regrete;
cununa mea plină de spini,
transformat-o-ai în trandafiri;
noaptea nu s-a mai arătat,
de când tu strajă mi-ai stat.
pe a mea tristă câmpie,
crescut-au flori de iasomie,
curcubeie întortocheate,
lumi noi, perfect creionate,
în mii şi mii de culori,
cu mii şi mii de flori,
într-o imperfecţiune perfectă,
dintr-o lume defectă.

poezie de Adriana Monica Burtea (30 ianuarie 2016)
Adăugat de Adriana Monica Burtea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singur în noapte

de n-am să vin în noaptea asta
să ştii că am plecat
sau poate n-am putut veni aici în paradis
nu, nu am uitat
cum pot să uit acele clipe de iubire
când frământam în braţe
trupul, visul, dorul
când te frângeai în vraja ultimului sărut
furat, muşcat, mereu neînceput
trecut-au anii
mulţi, puţini, aiurea, la întâmplare
rămas-am singur pe un drum
nu, nu-i drum, e doar durere şi tăcere
o lacrimă port acum
departe eşti de mine
te chem în noapte în zvonuri de şoapte
plâng singur pe drum, eu biet nebun
ce am iubit odată, o fată preacurată
paşii pleacă singuri la drum
lacrimi, tăcere şi scrum, acum

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

...şi a fost duminică

când m-am trezit era dimineaţă
îmi amintesc
o mare de oameni
se îndestulau din lumina
unei lumânări
era şi Dumnezeu printre ei
m-a privit ca pe un străin
mi-a contabilizat bătăile de inimă
pe fundalul acela de linişte deplină
a coborât în mine
şi mi-a şoptit
nu e foarte rău
linişteşte-te...

când am deschis ochii
instinctiv m-am uitat în sus
cerul era plin cu păsări

poezie de Teodor Dume (2016)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închisoarea sufletului

În adâncuri hibernale
Şade sufletu-mi legat
Să nu-mi iasă pe afară
Şi să zboare în neant.

L-am legat în primăvară,
Când iubeam o domnişoară,
Şi de-atunci am jurat
Să rămână-n veci legat.

Cu cătuşe de argint
Şi zăbrele făurite
Din iubirile trecute,
Aşa, Doamne, l-am legat.

L-am legat de frica morţii
Ce-mi jurase să-mi aducă,
Când văzuse că-n iubire
E doar suferinţă pură.

I-am promis de atâtea ori,
Că în răsărit de zori,
Eu şi inima-mi nătângă
Vom sădi în lume flori.

Să le iubim doar pe ele,
Să nu mai iubim muiere,
Să ne ridicăm un zid
În grădina de argint.

Unde vom sădi lalele
Şi zambile, viorele,
Iar aproape de fântână
Vom planta un nuc, să-mi ţie.

Umbră-n anii bătrâneţii,
Când vor vizita nepoţii,
Să le povestesc de lume
Şi de sufletul din mine.

poezie de Şerban Vasile din Drumul spre cer, Volumul 2 (2023)
Adăugat de Vasile Şerban
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

o lume fără de oameni
cu nume de flori
o lume fără de flori
fără credinta in verde
este o lume
a celor care urăsc
primii ghiocei
o lume absurdă şi rece
eu cred în cântul
care se aude mai greu

"cânt de parcă
nu m-aş fi oprit niciodată"
gândi lebăda albă

şi totul în jur înverzi
într-o singură clipă
iar Cerul îşi deschise porţile
pentru cei mulţi

aşa îmi şopti
Lebăda albă

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sânziene... flori frumoase

Într-o zi aşa frumoasă
dorul nostru se revarsă,
în jocul de Sânziene
cu flori multe ca pe scene.

Flori de câmp ce ne sunt dragi
în horă cu oameni dragi,
cerul s-a deschis puţin
ne aşteptă să venim.

Mireasma de flori pătrunde,
izvoare şi flori mărunte
plutind în părul lor bălai,
cu armonie într-un dulce plai.

Jocu-i lung în seară târzie
şi multe fete au să vie,
iar pe cerul plin de stele
cele rele să se spele.

Cerul are luna plină
o boare pe frunte m-alină
şi mă-ndeamnă să privesc
din vis, să nu mă trezesc.

poezie de Eugenia Calancea (24 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar gândul mai poate s-atingă o stea...

Mai aproape de cer de-aş putea să mă-nalţ,
la condurii de îngeri să ajung să-i încalţ,
poate-aş trece-ntr-o lume în care visez,
într-o stea fără nume, să mă aşez...

Nu ajung nici la stele, nici la cer nu ajung...
când aproape le-ating, drumul e şi mai lung...
timpul curge la fel pân' la primul popas,
ani-lumină se-aşază pe cadrane de ceas...

Şi aripi de-aş avea, n-aş ajunge la cer...
e azurul morgană dintr-un zbor efemer...
o iluzie-albastră expansivă-n genuni,
care trece prin timp şi nu poţi s-o aduni...

Înc-o treaptă mai urc, deşi ştiu că mă mint,
când himere ating şi cu ele m-alint...
şi când cred c-am atins astrul ce l-am visat,
mă trezesc că, de fapt, nicăieri n-am plecat...

Doar cu gândul putem să atingem o stea...
şi nici gândul nu ştie care e steaua mea...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate

"Eşti singură?"... mă întreba, în treacăt,
o IUBIRE...
"Haide cu mine, să aflăm
cea tainică-mplinire!
Hai! Uite... vezi, acolo-n stânga-i Inima
ce-ţi cere
Să-i fii aproape şi s-auzi
cum plânge de durere
Că vrea să scape de preaplin simţirea
în tăcere..."
Încrezătoare, obosită-n ani
de aşteptare,
Mă-ncumetai să plec cu cea IUBIRE-n
căutare.
Şi îl găsirăm, într-un colţ,
uitat parcă de lume,
Nefericit şi aruncat... dar
plin de gânduri bune.
Mă aştepta, fără să-mi ştie
un nume şi un chip,
Cu Dorul său, uitat şi el,
la fel de obosit...
Doi ochi senini, ce s-au născut
din marea de smarald
Se întâlniră cu ai mei şi-ndat',
plecară-n larg.
Priveam în Suflet, rând pe rând,
zâmbind de Fericire,
Şi ne-ntrebam din când în când:
"Hei, asta e... IUBIRE?!"
O vrăbiuţă, stând pe-un ram,
ne auzea-ntrebarea
Şi, ciripind, ne-adăpostea sub aripă
Uitarea...
De vremurile triste-n care
IUBIREA nu ştiam,
Când fiecare-n a sa minte,
poveşti ne-nchipuiam...
Acum, trăind în bucurii,
iubim privind în noapte,
Şi nu mai vrem să ne-amintim
cum e-n... SINGURĂTATE...

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste flori se culcă Luna

Peste flori se culcă Luna, ca-ntr-o lume de poveşti,
Când aleargă vântul leneş şi sunt nopţi de Sânziene,
Stele-aruncă peste lume raze lungi şi nefireşti,
Dând mister şi dulce farmec vieţii noastre pământene.

Calc alene pe covorul ierbii adunate-n perii
Şi mă-ntreb dacă-i aievea sau e umbra unui vis,
Sunt doar eu cu-a mele gânduri, n-am de ce să mă pot sperii,
Într-o noapte aşezată între cer şi între abis.

Mii de ani i-a trebuit de pe bolţile senine,
De când Luna, galben astru, din oceanul plin de stele,
Lungul drum ca să-l străbată şi s-ajungă pân᾽ la mine,
Pătrunzând cu dor şi vrajă şi în gândurile mele.

Cerne vraja de mătase peste câmpul alb de flori
În mireasma nopţii sfinte, în sezon de Sânziene,
O imagine se scaldă-n armonie de culori,
Într-un zbor înaripat, căzând pe pământ alene.

Timpul, singurul tovarăş, peste mari singurătăţi,
Stă cu mine să admire taina bolţilor cereşti,
Din a vremii caier toarce tot la fel ca-n alte dăţi,
Când pe flori se culcă Luna ca-ntr-o lume de poveşti.

poezie de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu...

Nu te-am pierdut în nici o clipă petrecută fără tine!
Doar mi-ai lipsit puţin dintr-o privire în viaţa asta trecătoare!
Şi nici nu mi-ai lipsit prea mult, doar atât cât Tu ai vrut!
Nici nu te-am aşteptat prea mult, erai acolo printre gânduri!

Când îmi lipseai, te pictam într-o icoană printre îngeri!
Şi-n glasul meu te auzeam doar pe tine printre timpuri!
În ochii mei doar Tu îmi străluceai luceferi în orizonturi!
Şi-n nopţile fără de stele, doar Tu erai în cerul meu o Stea!

Nici timpul nu-mi era stinger, doar Tu îmi eşti perechea mea în Cer!
Nici stelele nu pier, nici Tu nu pieri, ci doar revii
în zori!
Şi-o altă zi ne-mbată cu roua de pe flori,
ne-aduce ziua fără nori!
Nici Tu nici Eu nu mai cerşim iubirea când apare Luna!

Nici noaptea nu ne mai desparte, nici stelele nu ne mai sunt străine!
Totul e-atât de aproape, nu ne mai pierdem printre şoapte!
Nici moartea nu alungă ce viaţa a născut din praf de stele!
Nici aurul nu ne rezistă Nouă, nimic nu poate pune sfârşit în noapte!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nicio pagubă

Numai azi, că-i Dragobete,
M-am gândit să-mi scot şi eu
Dorul de la naftalină
(Ăsta-i sufleţelul meu).

Şi era, săracu', mare,
Că abia mai încăpea
Printr-un atriu, şi-ăla tare,
Obosit de cât muncea.

Şi l-am scos (ştiu, faceţi glume!),
Dar l-am scos, îmi amintesc,
Şi i-am zis: "Ia du-te-n lume,
După fete ce iubesc!"

Mi-a plecat în lume dorul
Şi vă-ntreb: nu l-aţi văzut?
Dau anunţul: "Găsitorul,
Să-şi păstreze... ce-am pierdut",

Că mă simt şi eu mai bine
Fără el, acum am loc
Şi în atriu, şi... la mine...
Numai azi... de am noroc.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doruri

În lume sunt păduri de doruri
Doruri albe, galbene şi mov
Asemeni florilor de micşunele răsărite
În pieptul răbdătorului Pământ.
În lume sunt nemuritoare Primăveri
Ce nu dispar decât în stele
Atunci când pieptul e urcat în nori
De Cel ce a făcut această lume.
Acolo toate florile lumeşti dispar
Toate dorurile mov şi galbene din fire
Acolo toate pădurile de doruri trec
Prin cuptorul Domnului de judecată.
În cuptorul Dreptului merg toate
Nici măcar o floare nu rămâne vie
Nici măcar un dor de păcătos născut
Ce nu a plâns din dor de Dumnezeu şi Fiul.
În lume sunt păduri de doruri
Doruri de bani şi suflete pierdute
Asemeni florilor de micşunele mov
Ce stau tăcute sub lumina Lunii.
Puţine doruri sunt pe lume
Născute ca şi stelele din cer
Să lumineze-n piepturile lumii
Din dor de Mirele ce a murit pe cruce.
Puţine doruri sunt în lume
Să plângă rănile Hristosului iubit
Uitând de tot ce este trecător prin lume
Slăvind cu lacrimi doar două flori divine - ochii Lui Isus.
Puţine doruri sunt în lume
Ce vor intra în dragostea Lui Dumnezeu
Acolo unde veşnic este Primăvară
Iar micşunelele răsar în ochii celor din pădurea stelelor... iertaţi şi plămădiţi din nou.
Puţine doruri vor cunoaşte pântecul pădurii
Din care Domnul scoate prunci şi flori
Cu viaţa veşnică în împărăţia cerului
Pentru un ghem pe nume;Univers.

poezie de Adelina Cojocaru (26 februarie 2019)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă uit frecvent la cer

Mă uit prelung la cerul plin de nori,
ca atunci când eram cu tine
şi văd din nou flori şi chipuri omeneşti,
sau poate-l văd pe dumnezeu,
ce zâmbeşte cu dragoste la noi
şi ne vorbeşte de visele noastre,
dar zâmbetul doare uneori,
din cauza tăcerii noastre profunde
şi a dragostei distruse de tine.
Acum aş vrea să alung durerea din dorul meu,
în zborul norilor, aproape de stele,
cu o nelinişte ce coboară-n visul tău,
ce te face să cobori în noapte,
în adăpostul nostru plin de lacrimile iubirii mele,
unde eu cobor frecvent să numar rănile domnului.

poezie de Eugenia Calancea (21 octombrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă

Aveam mândrie, când aveam şi tată,
Chiar deşi, nu m-a crescut,
Ştieam că-i tânăr şi frumos arată,
Ca-i întru-n loc necunoscut...

Puţine ori, venise să mă vadă,
Se apleca, să-mi fie de statură,
Venea cu caramele, ciocolată,
Lăcrimând, pleca, după cotitură.

Chiar dacă, de puţine ori. eu l-am văzut.
Îs bucuroasă, ca l-am cunoscut...
Având doar 15, ani adolescenţi,
Tata a plecat, în lumea celor drepţi.

Iar când eram de-acum matură,
Am aflat cu încurcătură,
De la unchiul de departe,
Că de la tata, mi-a rămas şi-un frate.

L-am căutat cu multă stăruinţă,
Şi l-am găsit, în sat necunoscut.
Îmbrăţişându-ne cu mare dorinţă,
Inima oleacă m-a durut.

Iar mama lui, adică concubina tattii
Cu lacrimi m-a îmbrăţişat,
Cu scuze, că-l lua-se-n rate
Cu daruri şi pomeni m-a cadonat.

Eşit-am cu emoţii din ogradă,
Nimic de frate nu mă leagă,
Parcă am fost într-o baladă,
Povestesc la lumea-ntreagă.

Balada, este adevărată,
E trăită şi uitată.
De Dumnezeu îcurajată,
Domnu-mi este al meu tată.

poezie de Ludmila Maciuga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miya şi Hammy. O altă poveste de dragoste

aveam o pisică o botezasem Miya era o distinsă doamnă
mă şi ignora mă simţeam înşelat cu o nobilă indiferenţă
pe atunci mă intriga la culme dar acum e clar
că o meritam din plin pentru că Miya dragii mei
avea un prieten un câine pe nume Hammy

povestea e reală şi vreau să ştiţi că nu dă bine
ca alea fabricate la Visătoria de Unică Folosinţă
vreau să ştiţi că aşa în general am rămas repetenţi
la lecţiile de viaţă oferite de animale
şi dacă un câine cu o pisică sunt văzuţi duşmani pe viaţă
vreau să vă spun că e jale dar vă înşelaţi

ei bine în fiecare zi la aceeaşi oră şi timp de cinci ani
Hammy lătra la poarta mea şi Miya sărea gardul
pe urmă plecau amândoi la plimbare de parcă
asta era tot ce-i mai natural şi nu aveau altceva
mai supra sau mai senzaţional de făcut

mă rog au fost şi săptămâni întregi când Hammy lipsea
mai mult ca sigur era bolnav sau rănit ce să spun
maidanezii ăştia şi-o caută singuri dar totuşi
el revenea la Miya senin îi petreceam pe drum cu privirea
şi mă-ntrebam cum poate o fiinţă să fie ea însăşi tot timpul
acasă sau în lume indiferent ce simte şi orice ar fi

am încercat în câteva rânduri să-i dau de mâncare
amicului Hammy dar nu s-a atins de ea nici din greşeală
singura lui bucurie era să o plimbe pe ea
că plouă că fulgeră avea damblaua asta a lui

şi într-o zi cu soare Miya a murit

nici azi nu ştiu de ce pur şi simplu era ţeapănă în curte
nicio rană nicio maladie doar o mare ciudă
un fel de venin înfipt odios
în toată bucuria care mai subzista pe lume

am îngropat-o sub cireş în grădină seara următoare
Hammy era acolo se tânguia plângea şi lătra la lună
o săptămână şi ceva nici nu s-a atins de apă sau mâncare
dormea pe mormântul ei plângea tot mai stins
pe urmă a murit era acoperit de petale de flori parcă zâmbea

l-am îngropat lângă Miya lui ştiu că era în săptămâna Paştilor
şi oamenii erau nerăbdători
să taie să spargă
miei şi ouă în pace
şi în lumină lină

poezie de George Asztaloş (9 mai 2014)
Adăugat de George Asztaloş
Comentează! | Votează! | Copiază!