Şi, în sfârşit, după atâta amar de trudă şi primejdii, cu mare ce au izbutit să ajungă la gura unei peşteri. Aici călătoarea s-a suit iarăşi pe aripile ciocârlanului, din care abia mai putea fâlfâi, şi el şi-a dat drumul cu dânsa pe o altă lume, unde era un rai, şi nu altăceva!

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarăşi

Genele risipite în vise uitate se deschid spre albul vieţii

Aici este adevărata viaţă
aici ursoaica îşi apără puii abia ieşiti de la iernat
aici cerboaica sărută pământul cu plecăciuni nesfârşite
iar acesta îi răspunde cu seva lui verde hrănitoare
aici vulturul deschide harta lumii sub aripile sale
căutând să o cuprindă sub ochiul şi mintea lui cea ageră

Aici si acum
cea mai firavă şi neajutorată "fiinţă",
ghiocelul
este lăsat de spuma iernii să îşi recite timid poezia de primăvară

Aici şi acum,
iarăşi,
am renăscut cu toţii de sub aripile încremenite ale nopţii
unii mai albi, alţii mai plini de compasiune ca altădată

Viaţa este un joc lăsat de Sus la picioarele noastre,
de noi depinde cum călcăm
unde păşim
când ne oprim
ca să putem la sfârşit
să privim cu inima împăcată apusul,
ultimul...

poezie de Andrei Adrian Călimărea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O sanie — atâta îi trebuie omului şi iar e om. Numai să-i faci o sanie pe care au visat-o toţi lemnarii de pe lume câţi au fost, o sanie pentru care şi cel de sama ta ţi-ar zice bade; o sanie care ar plânge după drum şi drumul după dânsa.

Ion Druţă în Sania
Adăugat de Illy
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când colo, găseşte numai locul, pentru că flăcăul, după cum am spus, de mult ieşise din pădure şi se dusese în treaba lui. Văzând el dracul că nici aici n-a izbutit nimica, crâşcă din măsele şi crapă de ciudă, pentru că era îngrijit cu ce obraz să se înfăţişeze înaintea lui Scaraoschi; ş-apoi, afară de aceasta, era buimac de cap şi hămesit de foame, de atâta umblet.

Ion Creangă în Povestea lui Stan Păţitul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre ziuă, Tălpoiul a venit posomorâtă, a scos pe necunoscuta de acolo şi i-a zis cu ciudă să iasă din ogradă şi să meargă unde ştie. Şi nenorocita, ieşind cu nepus în masă şi necăjită ca vai de ea, s-a dus iarăşi la fântână şi a scos acum vârtelniţa. Şi venind iarăşi slujnica la apă şi văzând şi această mare minune, fuga la stăpână-sa şi-i spune că femeia ceea de ieri are acum o vârtelniţă de aur, care deapănă singură şi care-i mult mai minunată decât furca ce i-a dat. Atunci pohoaţa de babă o cheamă iarăşi la dânsa prin slujnică, pune mâna şi pe vârtelniţă, tot cu acelaşi vicleşug, şi a doua zi dis-dimineaţă o scoate iarăşi din odaia împăratului şi din ogradă.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi mergând ea tot înainte, a ajuns apoi şi ea la Sfânta Duminică; dar şi aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. În loc să facă bucatele bune şi potrivite şi să lăie copiii Sfintei Duminici cum i-a lăut fata moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni de usturime şi de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură... şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică, şi-a pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar Sfânta Duminică, blândă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea c-o sturlubatică şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-şi aleagă de-acolo o ladă, care i-a plăcea, şi să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit şi şi-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă; căci îi plăcea să ia cât de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-şi ia ziua bună şi binecuvântare de la Sfânta Duminică, ci porneşte ca de la o casă pustie şi se tot duce înainte; şi mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică să pornească după dânsa, s-o ajungă şi să-i ieie lada.

Ion Creangă în Fata babei şi fata moşneagului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă dimensiune

eşti suit pe marginea aceea abruptă
unde îmbrăţişarea trebuie ridicată să te ajungă
din lumina rece şi înclinată într-o parte.
umărul tău e gata să fugă.

în stânga ta e o respiraţie de aer verde
o reîntoarcere a neîntâmplărilor schimbate în gând,
pradă unei lumini încete şi fierbinţi.

strigătul din lucruri nu te lasă ocupat cu tainele frunzelor
şi ieşirea din sfera ta strâmtă.
totul ar fi ca o răsărire de iarbă perfectă
de n-ar fi gravitaţia şi cuvintele legănate de sunet
în spaţiul gol cu o altă dimensiune rostogolită în zare.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unei poetese

S-a zis că dânsa e poetă,
Dar câte nu se spun în lume,
Când e s-aplici o etichetă,
Sau să dai drumul unei glume!

epigramă de George Corbu din Epigramişti români de ieri şi de azi (1975)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul care a luat locul unui munte

Era acolo, cuvânt cu cuvânt,
Poemul care a luat locul unui munte.

El i-a respirat oxigenul,
Chiar şi-atunci când cartea zăcea întoarsă-n praful de pe masă.

Îi reamintea cum a avut nevoie
De un loc unde trebuia să ajungă urmându-şi propria direcţie,

Cum a reconstituit pinii,
Cum a mutat stâncile şi şi-a croit drum printre nori,

Căutând perspectiva care urma să fie cea corectă,
Unde el urma să fie perfect într-o inexplicabilă perfecţiune:

Exact acea stâncă unde inexactitatea lui
Urma să descopere, în sfârşit, panorama spre care ei năzuiseră,

Locul unde putea sta întins şi, privind în jos spre mare,
Recunoaşte unica şi singuratica lui locuinţă.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci, cu toatele, ştiind că mai uşor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată şi leneşă, au lăsat-o să-şi urmeze drumul în pace şi n-au mai cerut de la dânsa nici un ajutor.

Ion Creangă în Fata babei şi fata moşneagului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calendar

După atâta trudă şi ruşine,
După atâta jertfă şi prăpăd,
Nu mai credeam să te găsesc în mine
Şi într-o zi să pot să te şi văd.

Şi nu-nţeleg cum te-ai putut ascunde
În zaţul unor vârste fără leac
Şi nici nu ştiu de unde până unde
Am mai avut puterea să te fac.

Când ai venit, puteam să fiu sihastru
Şi-n munţii enigmatici să mă-ngrop,
Dar ochii tăi, spălându-mă albastru,
Au doborât şi cerul, strop cu strop.

(...)

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui şi lasă pe boier în pace. Atunci toate paserile din ograda boierească, văzând voinicia cucoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă, şi nu altăceva; iară boierul se uita galiş cum se duceau paserile şi zise oftând:

– Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n-a fost aici!

Ion Creangă în Punguţa cu 2 bani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

departele…

fiecare deznădejde cere să-i jertfim ceva
orice amar este amar doar
de-i gustat

mă simt un vierme cu stindard
mărşăluind prin mărul vremii – fără
niciun arc de triumf?!
…nu ştiu de voi trăi
până la sămânţă!

sunt iarăşi om şi nu am ce…
mă caut prin buzunare, sertare, ascunzători
ce-aş putea jertfi azi
tot teatrul acesta imaginar?!
…îmi ţiuie urechile

mă-ntorc în vierme, măru-i amar ori
am nimerit urma târâişului meu?!
caut să ies, mai demn să mă ia în cioc o vrabie
decât să putrezesc aici, să cad împreună cu mărul
în ierbi brumate

om – vai, nu-mi pot lepăda năravul, mă târâi
şi mi-e greu
să redeprind mers omenesc, îmi miroase sufletul
şi haina a măr verde, a pelin şi-a colb
ce de colb lasă minutarele în drumul lor!
mi-a răspuns doar duhul, piele şi os şi departele
unde doarme iubita şi un ceasornic
am găsit, gata, am găsit
acest «departe» îl voi pune pe rug, ardere de tot
deznădejdii de apoi
poate veni
iubită sau vrabie…
să lunece cortină albă peste ceas…

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada sufletului între aripi

Pe-o creangă de-alun,
sufletul îmi pun;
pe-o creangă de os,
sufletul îmi cos;
pe-o creangă de brad,
sufletul îmi ard;
pe-o creangă de pin,
caut în destin.
Pe-o creangă de apă,
sufletul îmi scapă
şi-alerg după el
tras printr-un inel
până ilumină
fructul din grădină,
curcubeu-n umăr,
soarele-ntr-un număr,
timpul ce se coace
printre dobitoace,
clipa-n altă clipă,
aripă-n aripă,
corul într-un nor,
zborul într-alt zbor,
soboru-n sobor,
vina-n altă vină:
lumină, lumină...!

poezie de Ion Pachia-Tatomirescu din volumul de versuri Zoria (7 iunie 1977)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul ascultă, şi treaba se făcu îndată. Drumeţul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărând şi alt neghiob. Apoi, de aici merse mai departe, până ce ajunsese ca să mai vadă aiurea şi altă năzbâtie. Un om legase o vacă cu funia de gât şi, suindu-se pe-o şură, unde avea aruncat oleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie, să urce vaca pe şură. Vaca răgea cumplit, şi el nu mai putea de ostenit...

Ion Creangă în Prostia omenească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A venit timpul ca valorile performanţei să fie puse în acţiune tocmai pentru ca aspiraţiile de atâta amar de timp să se transforme, în sfârşit, în realităţi palpabile: stabilitate economică, bunăstare şi certitudinea că ne-am înscris, pas cu pas, pe drumul care trebuie.

Klaus Iohannis în Pas cu pas (2014)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Augusta uitare

scrisoarea ta a ajuns la mine după ce a ocolit cel puţin un milion de ceruri,
literele nu se mai pot citi, hârtia sângerează la fiecare atingere a buzelor mele.
ca să nu crezi cumva că aş fi indiferent la ceea ce ai simţit
am închis ochii şi am lăsat timpul să mă pălmuiască cu amintirile unei iubiri
blestemate.

răspunsul meu va ajunge la tine după ce va ocoli cel puţin un milion de întrebări,
literele se vor putea citi deşi cuvintele nu se vor putea înţelege.
ca să nu crezi cumva că aş putea să te mint înainte ca tu să mori pentru mine,
îţi voi trimite totul scris cu litere de sânge pe aripile îngerilor căzuţi.

disperaţi ne vom căuta o altă lume în care moartea şi viaţa valorează foarte puţin
şi vom fi trişti, departe de insula tăcerii,
pentru întâia oară....

poezie de Eduard Dorneanu (26 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pârâul Stânii

Privesc în sus spre zarea albastră,
Iuţesc din nou paşii spre coastă,
Văd din drum tufele de zmeuriş,
Cu boabe roşii zâmbind pe furiş.

Dimineaţa aerul e proaspăt,
Ascult al pădurii dulce freamăt,
Ca lumânările în vârf e-o stea,
Molizii din stânga au vârsta mea.

Pârâul Stânii curge la vale,
Sar peste buştenii din cale,
Înguste poteci drumul îmi întreţes,
Gâfâi de zor, dar nu am de ales.

Colegii sunt cu mult în faţă,
Iuţi de picior în urmă mă lasă,
Trece timpul şi din nou îi zăresc,
Ajung la ei, demult se odihnesc.

Dispare drumul, vine o coastă
De nu mai văd nici zarea albastră,
Panta e mare, cu dulcele ei stil,
Acoperiş al casei, loc umil!

Îmi alunecă piciorul mereu,
Înfig degetele instantaneu
În pătura de ace şi humus,
De nu mă caţăr bine... m-am şi dus!

O creangă îmi scoate pălăria,
Constat că se strică jucăria,
O să am de mers iarăşi în vale,
Alunec pe fund? Ce relaxare!

Când iarăşi pe creastă am ajuns,
Constat că sunt al naturii supus,
Pădurea, ea e frumoasă mereu,
De-ţi curge sudoarea, muncind din greu!

Mă apuc de treabă cu colegii,
Pe aici nu prea ajung moşnegii,
Suntem la marcări în răritură,
Roată, pe limite dăm o tură.

În sfârşit ajung pe un mic platou,
Văd aici un lucru nou.
Un oval şi două labe de urs,
Mă odihnesc şi eu, timpul s-a scurs.

De mergi o oră eşti la Lăcăuţi,
De la Matepal poteca înfrunţi,
Găsim borna ajungând pe culme,
Avem şi semnal, vorbim oriunde.

Trece timpul şi se face seară,
O să ajungem la cabană iară,
Alerg din nou prin pădurea deasă,
Constat iarăşi că viaţa-i frumoasă!

Colegii din faţă nu îi zăresc,
Strig după ei, dar singur mă trezesc,
Fug, că nu mă lasă panta să stau,
Să ajung la drum, doar atâta vreau.

Colegii înşiraţi pe un buştean,
Îşi trag sufletul, e lucru uman,
Iar după ce şi eu m-am odihnit,
La vale, pe drum din nou am pornit.

Iar apar tufele de zmeuriş,
Au bobul mare, sus lângă desiş,
Sunt savuroase şi gustul cere,
Să guşti mereu, cu plăcere!

La cabană unde suntem cazaţi,
Suntem foarte bine trataţi.
Nu-i robinet, dar e apă de izvor
Şi în Bâsca Mare, te speli uşor.

Se înserează... mergi la culcare,
Nu e curent... pe noi nu ne doare!
Dimineaţa devreme ne sculăm,
Pe coastele dragi, iarăşi să umblăm!

poezie de Toth A. Arpad din Peregrinând printre ani, pe sub mantia timpului (aprilie 2013)
Adăugat de Toth A. Arpad
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi sfânta Duminică a dat şi ea drumeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană până la Mănăstirea-de-Tămâie; şi i-a mai dat o tipsie mare de aur şi o cloşcă tot de aur, bătută cu pietre scumpe, şi cu puii tot de aur, ca să-i prindă bine la nevoie; şi apoi a dat-o pe seama ciocârlanului, care îndată a şi pornit, şovâlcâind. Şi când ciocârlanul pe jos, când drumeaţa pe sus, când ea pe jos, când el pe sus. Şi când biata drumeaţă nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci îndată ciocârlanul o lua pe aripioarele sale şi o ducea. Şi tot aşa mergând ei încă un an de zile, cu mare greutate şi zdruncen, au trecut peste nenumărate ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi aşa de îngrozitoare, în care fojgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecători, vidre câte cu douăzeci şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gângănii şi jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai şi numai să-i înghită; despre a cărora lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba omenească.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu trecu mult şi împăratul cu împărăteasa şi cu fiul lor fură poftiţi la nuntă la un alt împărat. Ei se duseră. În ziua aceea se ceru şi găinăreasa de la bucătăreasă cu rugăciune ca să o lase să se ducă şi ea prin cetate, să se mai răsufle puţintel. Bucătăreasa îi dete voie. Găinăreasa se îmbrăcă cu hainele de aur şi zicând: "Lumină înainte, întuneric înapoi, nimeni să nu mă vază ce voi face", se duse ca vântul şi, ajungând la nuntă, se prinse în horă tocmai lângă fiul împăratului. Acesta cum o văzu, îi căzu tronc! la inimă. Se îndrăgosti după dânsa, vai de lume! El o întrebă a cui fată este, şi de unde. Ea îi spuse alte gogleze. Iară el tot vorbind cu dânsa, îi luă un inel şi nu mai voi să i-l dea. Când fu înde seară, ea, cu grije, iară zise vorbele ce zisese la venire, şi pieri ca o nălucă din mijlocul horei. Bucătăreasa o certă că prea zăbovise. Ea îşi ceru iertare şi se făgădui că altă dat nu va mai face aşa. Fiul împăratului nu mai putea de inimă rea, că-i scăpase aşa bucăţică bună. După niţel timp, acest împărat fu iarăşi poftit la o nuntă de împărat. Fiul împăratului se duse şi el cu tată-său şi cu mumă-sa.

Petre Ispirescu în Găinăreasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am gustat

Am gustat din furia iubirii
Şi m-am înălţat pasăre de lumină,
Căutând uitarea ce te-a rănit...
Tu, femeie, eşti zborul de lacrimă,
Labirintul tăcerii ce mă va duce
La altarul divin.
Şi lacrima ta este frumoasă... şi dulce...
Dar... când m-am oprit spre odihnă
Din zborul meu,
Am fost prins cu lanţuri de umbre
Şi închis în colivia luminii.
Cineva mă păstra ca pe o nestemată!
Nu cunoştea că îmi voi răni aripile
Cu necuvinte...
Apoi uşa coliviei a fost deschisă...
Aveam mâncare şi apă, iubire, lumină.
Dar nu mai aveam forţa de a te căuta
În necunoscut.
Mi-am scuturat aripile de cenuşa uitării
Dar mă dureau de tăceri.
Vino tu, căci căutarea mea
Şi-a sfârşit drumul.
Copacii s-au plecat în rugi
La marginea sufletului meu...
De aici se naşte pustiul...
Semnalmentele
Sunt limpezi râuri pe harta de sentimente
Arsă la capete de vulcani.
Sunt aici! Vino!
Nu voi mai putea pleca niciodată...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!