Plaudite amici

Eu ştiu de ce românii mei
Aplaudă la-nmormântare:
Nu-i creştineşte ce fac ei
Dar ce spectacol! Ce-ncântare!

Da, îi aplaudăm pe morţi
Fiindcă cei vii sunt de ocară
Nu merită respect să porţi
Acelor ce-şi bat joc de ţară.

Pe cine vreţi să salutăm:
Pe cei ce mint fără ruşine?
Nimica nu le datorăm
La palme să îi luăm, mai bine!

Aşa că dăm în cimitir
Expresia recunoştinţei
Zvârlim un fir de trandafir
Şi plângem din adâncul fiinţei.

Fie că pleacă un artist
Sau un soldat, ori o sportivă
Finalul piesei este trist
Când legeni tava cu colivă.

În splendida complicitate
Chiar doliul pare mai uşor...
Aplaudaţi pe săturate!
Ce cor de palme sunător!

Este o sfântă uşurare
Răsună salve mici de tun
Iar moartea parcă nu mai doare
Îşi iau şi brazii rămas bun.

Noi ne uităm unii la alţii
Şi ne încurajăm tacit
Ţin slujba popii şi cu psalţii
Tămâia lor ne-a ameţit.

E viaţa visul unei umbre
Ieşim din scenă, s-a sfârşit...
Cortina cade-n falduri sumbre
Un înger fâlfâie grăbit.

Pe-un pat de flori, ca într-o barcă
Stă mortul scump, în haine noi
Îşi ia adio, demn, şi parcă
Ne-aplaudă şi el pe noi.

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor (7 septembrie 2014)
Adăugat de Auditus
Comentează! | Votează! | Copiază!

În palme

Am prins viaţa mea în palme
Şi am strâns-o de pe drum,
Am ascuns-o între drame
Care-o chinuiesc cu fum.

Am prins viaţa prigonită
Şi-am păstrat-o fără tâlc,
O privesc nemărginită,
În deşertul ei tac mâlc.

Mă aplec de gânduri nude,
Îndoită, parcurg nopţi,
Clipele ce cântă surde,
Pe la uşi şi pe la porţi.

Viaţa mea o strâng în palme,
Dar mă dor, mă dor prea mult,
Parcă taie cu mici lame,
Timpurile de demult.

Dacă mă desfac la palme,
Poate-ar fi mai bine aşa,
Fugă clipele din drame,
Viaţa mea şi umbra sa.

Să înalţ doar către ceruri
Tot ce-i viu şi omenesc,
Să rămână doar ecouri
Pe la cei ce mă iubesc

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbre... sumbre...

Umbre... umbre... umbre...
Şi toate apar
Înfipte cu har...
Umbre...
Umbre... umbre... umbre...
Fără morminte,
Merg doar în ginte,
Umbre...
Sumbre... sumbre... sumbre...
Căi cu altare,
Păsări călare,
Sumbre...
Sumbre... sumbre... sumbre...
Păgânele punţi
Ce trec peste frunţi
Sumbre...
Umbre... sumbre... umbre...
De-atâtea culori
Pustii şi fiori
Sumbre...
Sumbre... umbre... sumbre...
Raze slinoase,
Lumea îşi coase
Umbre...
Frânturi dintr-un zmeu
Înăuntru-l meu
Şi-am să mai beu,
Umbre... sumbre...

poezie de Vasile Zamolxeanu (15 noiembrie 2005)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul fără umbre

S-au surpat clipele toate
Visele ard a singurătate;

Satul fără umbre mai aşteaptă
Un copil c-o floare scuturată
Să vină la părinţi la mormânt
Să le sărute trupurile de vânt!

S-au surpat amintirile vii
Încotro să mergi nu mai ştii;

Satul fără umbre pare răvăşit
De începutul său de infinit
Încotro să mai aştepţi pe cei morţi
Dacă nimeni nu deschide vechile porţi?!

S-au surpat tăceri în lumânări
Nu mai vin copiii din patru zări;

Satul fără umbre umblă pe-o cărare
Nu-i mai iese nimeni azi în cale
Totul e amurg fără de conţinut
Orişice orizont pare mereu pierdut!

N-am pe nimeni azi pe prispă
Viaţa mea e tot, tot mai tristă;

Satul fără umbre-l aud în ecou
Merg către dînsul (şi eu mi-s nou)
Sunt cel care vine, sunt cel care pleacă
(Toşi copiii din lume părinţii să-i înţeleagă)!

S-au surpat priviri în lacrimi
Gânduri au orbit în patimi;

Satul fără umbre e închis târziu
Ca un muzeu fără nimic, pustiu,
În care timpul orb parcă aşteaptă
Dorul scump de Mamă şi de Tată!

... Dacă n-ai străbuni atunci n-ai nimic,
Dacă n-ai satul tău eşti venetic;

Satul fără umbre să-l porţi mereu
Tainic în suflet ca pe Dumnezeu,
Să-l rogi în genunchi să nu dispară,
Satul tău de suflet, Veşnicie, o Comoară!...

poezie de Constantin Anton
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce...

... mă nasc nud, orb aproape şi doar plâng, plâng, plâng,
parcă ştiu dinainte, fără nimic să ştiu, că mă frâng, frâng
epopeea, ce-o încep să mă spun lumii cine sunt, sunt
şi n-am minte deloc, nu ştiu cum e voiaj, cât de crunt, crunt
cum mă înconjur de zâmbet, să-l pot crede, când pot ce să cred, cred
că e numai frumos şi doar bine o să fie, bun purced, îl purced
căci să mângâi învăţ, că mă mângâie palme şi noapte şi zi, zi de zi
mi se spune, mereu, nu înţeleg mai nimic, mi se spune c-aşa tot va fi, tot va fi
şi se pare că vreau, mă răsfăţ căci cuvinte presimt, oh presimt,
nu mă las, îmi strâng mâna în gingii că n-am dinţi şi mă mint, mint
la rându-mi, de mic, fiindcă am crez că-s cu toţii la fel, tot la fel
ca şi mine un nud, orb aproape, ce plâng după acelaşi model, ce model
imperfect şi cum minte n-am, cum, cum de naşte din bun orişice, orişice
ce se adude în ecou undeva, într-un rid de pe frunte, ce-i plină de riduri... de ce e, de ce e, e de ce?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 ianuarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor

Dor de dor... Ce doruri sfinte
De aducerile-aminte!
Dor de dor şi dor de casă,
Dor de viaţa mea frumoasă!

Dor de vis, copilărie,
Dor de grâul de pe glie,
Dor de pita coaptă-n vatră,
De câmpia noastră toată!

Dor de florile de sânger,
De biserică, de înger!
Dor de brazii de smarald
Şi de stelele ce ard,

Lumânări cu chip de ceară
De un dor străvechi de ţară.
Dor de cânt şi de izvoare,
Dor de lacrimă ce doare...

Dor de tălpi ce-n scormonire
Cată-n versuri anonime
Ca un clopot... Azi răsună,
Dor de tată, dor de mumă.

Dor de roua de pe iarbă
Şi de port... de-a mândrei salbă!
Dor de cumpăna fântânii
Fiindcă dor... de dor, românii.

Dor de frageda-mi pruncie,
Dor de dor, copilărie,
Jad în lanuri de lucernă,
Dor de pământească pernă.

Dor de salcie, de tei,
Dor de ieri, de anii mei,
Dor de sărbători la sate,
Dor de uliţele toate,

De colindători, de casă,
De icoană - Maica Noastră,
Stând de veghe-ntru sfinţire
Spre-o eternă pomenire.

Dor de tricolor, de neam!
Chiar dacă săraci eram,
N-am vândut, spre a trăi,
Carnea Sfintei Românii.

Ne-au condus, întru slăvire,
Oameni simpli, cu iubire...
Au udat cu sânge glia
Apărându-şi România.

Osemintele străbune,
Sentimente, jale, nume,
Vulturi, păsări cântătoare,
Toate ţară-s ale tale!

De picior pâgân călcate,
Până la hotar sunt toate...
Dor de dor de sfântă ţară,
Cu toţi azi te plângem iară.

Dor de lumea mea de-acasă,
Dor de mămăliga-ntoarsă
Pe masa cu trei picioare...
Dor de dorul care doare!

Dor de dor de-atâta vreme...
Ce ne este scris în stele?!
Aţi plecat români prin lume,
Dorul nu aveţi cui spune!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa... ca un fragment de spectacol

Motto: "Ca o piesă de teatru, aşa este viaţa:
nu interesează cât de mult a ţinut, ci cât de frumos s-a desfăşurat." - Seneca

Spectacolul este despre viaţa care nu ne aparţine
despre cum trăim precum actorii,
care-şi mimează rolurile,
care schimbă mai multe măşti,
un altfel de mymesis într-o altfel de reflectare (ca-n piesele antice)

A zidi un teatru cu viaţa ta e un spectacol viu,
de trăit emoţii, ratări, lumini cu umbre şi bâlbâieli,
iubiri şi dialoguri fel de fel(împărtăşind o identitate comună!)
jucăm pe aceeaşi scenă veche, mereu Fericirea
de cele mai multe ori, cu sufletul făcut bucăţi...

Viaţa rămâne un fragment de spectacol,
un teatru de operaţiuni şi de război
până-ntr-o zi când nici nu se aude cum cade cortina!
cum pleacă viaţa din noi în veşmânt de catifea,
cu sufletul fugit de la locul faptei...

poezie de Daniela Pârvu Dorin (30 august 2019)
Adăugat de Daniela Pârvu Dorin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scena-i gata

păcat doar că eşti mort

viaţa asta e o scenă şi noi toţi suntem actori, sau cel puţin aşa se spune
dar viaţa e plină de clişee şi de cuvinte înălţătoare ce rod asemeni hamului
încât te întrebi, ultima lacrimă cărui vis neîmplinit o oferi

sunt grădini misterioase, ignorate pentru că nu au programul afişat
cuvintele emigrează în cuşti şi trag obloanele dar pentru că nici aşa nu scapă
intră în greva foamei. tac. oricum nu are cine să le mai audă în această cacofonie

viaţa îţi da câteva palme la început, te îmbăiază, şi te parfumează la final
fără să-i pese dacă ai apucat să-ţi înveţi rolul sau nu, ea trage cortina şi pleacă
are alte cuvinte de legănat. alte nume de potrivit. alte roluri de dat

hei tu! hai în scenă... numai ai grijă că sufleorul... ne-a părăsit

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epistola unui martir de la Mărăşeşti către trădătorii de ţară

Înspumată-i patria de sânge
cucuveaua ţipă a destin
preacinstita maică mă aşteaptă
la spălatul grâului să vin

Lângă râu se înălbeşte pânza
strugurii la noapte vor plezni
este timpul nunţilor nebune -
pentru mine-i cea din urmă zi

Pentru mine clopote de jale
vor trăgea-n biserici patruzeci
cât va fi pe lume Mioriţa
noi de tineri vom muri în veci

Amiroase grâul a colivă
pânza cade-n giulgiu orbitor
cât de mult îmi este dragă viaţa
iar acum va trebui să mor

A intrat o sabie în ţară
veneticii ne-au prădat din nou
fiece plugar - umil adoarme
şi se scoală-n zori de zi erou

E un soare militar pe creste
ţara-i la strâmtoarea cea mai grea
hoţii parcă sunt fătaţi de ciumă
din ce oaste corbii vor cina?

Râu de sânge s-a prelins din Biblii
moartea ne-a dat ultimul sărut
Doamne sfinte şi ceresc părinte
iată că pe-aici nu s-a trecut!

Iată că pe-aici va fi iar pace
rănile se vor tămădui
când veţi fi primit această carte
petrecut voi fi dintre cei vii

E-un ocean de oase în adâncuri
insule de cruci au răsărit
pentru cine voi muri eu oare
dacă voi uitaţi ce-am pătimit?

Pentru ce blestem şi nedreptate
irosită-i astăzi viaţă mea?
Ieremia Golia şi Sturdza
au trădat mereu şi vor trăda

Noi lăsăm o Românie Mare
voi urziti la destrămarea ei
cum pot oare, Doamne, să se nască
vipere dintr-un popor de lei?

Ne-ngheaţă oasele-n tranşee
întru slava limbii din bătrâni
voi o târguiţi prin Europa
vi-e ruşine că sunteţi români

Nu vorbesc de liftele de-afară
şi de cârcotaşii fără neam
fiecare-şi va primi răsplata -
eu cu voi, românii, am ce am

Aferim, homunculi fără ţară
epigoni ai falei strămoşeşti
voi, ce vă-nchinati la idoli stranii
mai veniţi şi-n câmp la Mărăşeşti!

În puterea nopţii v-aş aduce
să vedeţi cum pâlpâie lumini
bocitoare antice cum cântă
datinile noastre de creştini

Păsările verii vă-nfioare
în auz vă fiarbă geamăt blând
şi-o măicuţă cu un brâu de lână
rătăcească iarăşi întrebând

Sevele pământului vă-mbete
să mustească-n ierbi esenţe tari
fecioria stelelor rodească
salbe argintii de icusari

Învieze numai pentru-o clipă
gurile flăcăilor de scrum
ca un tragic cor să biciuiască
pacea voastră laşă de acum

Noi murim cu patria pe buze
mai înalt onor nu poate fi
într-o vreme tot mai ticăloasă
fără ţară nu putem trăi

Nu batjocoriţi aceste jertfe
idealul patriei sublim
nu ne pângăriţi mausoleul
încă mai putem să va oprim

Încă mai avem ulei în oase
ochii noştri încă-s torţe vii
zguduit de lacrimi şi de sânge
va crăpa pământul într-o zi

Şi târâţi veţi fi la judecată
vă veţi spovedi ca scoşi din minţi
vânzători de ţară şi de datini
iude apostate cu arginţi

Înghiţiţi veţi fi de vii, cu toţii
eu sunt solul marii răzbunări
inima să vi-o mănânce câinii
trădători ai sfintei noastre ţări!

Noi vă aşteptăm, urmaşi ai Romei
mai veniţi şi-n câmp la Mărăşeşti
poate vă va umple de ruşine
tragedia fiinţei româneşti

Oare cum nu v-a trezit la viaţă
tâlcul trist al pildelor de ieri?
Într-o lume federal-şovină
noi vom fi eternii zilieri

Inima îmi este îndoită
vă blestem, şi parcă aş spera
cine, totuşi, a trădat o dată
ştiu că pân' la moarte va trăda...

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor (1982)
Adăugat de Auditus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mângâieri de foc

Ce vremuri de criză! Ce de nenoroc!
Zadarnic picătura de voinţă...
Incinerând această lume...-n loc,
Ne vom zidi cenuşa-n suferinţă.

Se zbat în noi furtuni, vulcani, cenuşă.
N-avem cui plânge... Umeri nu mai sunt.
Doar către Cer ne-a mai rămas o uşă.
Ne sapă-n suflet fiecare vânt.

Avem o schijă-n inima ce plânge,
Pulsând speranţe, vise, adevăr...
Dar moartea parcă tot mai mult ne strânge,
Iar eu duc grija pentru-acest popor.

Aici, la noi, încă domneşte ura
Şi focul vieţii mi-a pârlit lumina.
Îţi simt pe suflet, iar, mângâietura.
Dar, vezi, cine să-mi ude rădăcina?!

Sunt urme de ruşine pe retină.
M-a scormonit un sentiment ciudat
În goana după fală şi lumină
Şi pe retina mea s-a-ntunecat.

E glaucomul dragostei de sine...
Nimic nu este azi ca la-nceput.
Mi-a mai rămas o pată de ruşine
Şi-n mine m-am închis şi plâng tăcut.

Mă tem că-mi este rău când îmi e bine.
Şi plec la îngeri să mă spovedesc,
Dar mint că e O. K. fără ruşine.
Că-mi este bine vreau să dovedesc.

Şi mulţumesc când plec... dar ce minciună!
Sunt iar murdar din cap până-n picioare
De boli, incest, durere, lacrimi, ură
Şi spini se-nfig în carnea tălpii goale.

Mi-e iar război şi diavolii din mine
Mi-alintă plânsu-n mângâieri de foc.
Şi când mi-e rău, atunci mi-e cel mai bine...
Voi nu vedeţi că nu mai am noroc?!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naştere... de propriu

... surprinzător, un necunoscut din mine a apărut, azi, pe întinsu' timp o plajă,
topită pe-un celuloid de rolă ce începe într-un obscur, cert negativ,
ce îşi aşteaptă impresionare, un developat dintre revelatoarele de-o unicată vrajă,
în poze multidimensionale, întinse o filmotecă, ce încep s-o simt pe undeva, din mine obiectiv...

... m-am trezit brusc, înspre ora şapte, aproape în ţipete, fără de dinţi, mic şi golaş,
fără de păr, ce nici nu mai contează, s-a văzut că pică, grav însă, fără de nicio minte,
într-un fel de cald, de înconjur de palme mângâind, mă pipăind bucăţi, pe ruşinos panaş,
ce-mi pare a fi, că ştiu acum că-i sex, dar şi ades pe frunte, mi se tot spunând un neînţeles să fiu cuminte...

... sunt, culmea, obosit de viaţă, ce se pare că-i a mea şi doar începe, îs multe, multe ore
şi-o dorm, o sorb din sâni ce-mi vor fi mamă, ce-o cunosc acum, jumatea ce mă doare, doare,
rămasă într-o sticluţă o lacrimă uscată ca o pată, mată, alburie, de-ochi pierduţi pe mine să m-asculte,
parcă aş fi ştiut ceva să zic... mă îmbie şi bărbatul zâmbind larg, ce ne-a adus la amândoi o floare...

... este, se pare, prima zi, când lume multă-i adunată, nici nu ştiu de ce doar pentru mine... dăinui-va oare, oare?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 februarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă doare tot ce nu e românesc

Aplaudaţi!... aplaudaţi cât mai e lumină. Această ţară
Refuză iarna noastră, refuză în genunchi să cadă.
Ne uscă florile secate că suntem învinuiţi de primăvară ;
Mamele ne sunt demult ţărână şi vreme n-au avut să vadă
Cum noi căzuţi mai jos de jos, ne facem mai umili. Şi iară
Plângând ne cheamă soarele... A mai murit o primăvară.

Pe mine nu m-aplaudaţi... mă doare tot ce nu e românesc ;
Ce n-am trăit este ucis şi moartea mă refuză de o vreme,
Iar drumul mi l-au îngrădit străinii şi parcă nu răzbesc
Să merg cu luna la îngălbenit stejarii. Şi moartea geme,
Sătulă fiind de haita care urlă la împărţitul ciolanului câinesc.
Am plâns la un stejar ucis... am plâns de tot ce nu e românesc.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Exerciţiu de Patriotism (Constelaţii Diamantine - feb 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine suntem?

Uităm cine ne sunt strămoşii
Uităm de Mircea şi Ştefan
Uităm cine ne sunt străinii,
Uităm de lance şi duşman.
Uităm ce este Mioriţa,
Uităm de Adevărul sfânt,
Uităm ce-nseamnă conştiinţa,
Uităm de-al poeziei cânt.
Uităm colindele şi Plaiul,
Uităm părinţii, prea cărunţi.
Uităm să zămislim copii,
Şi pe sărman, şi pe flămând,
Şi pe cei morţi, şi pe cei vii,
Îi tot uităm pân–la mormânt.
Dacă uităm, dacă uităm,
Cine suntem, cine suntem...?

poezie de Ştefan Agachi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plângându-mi iarna-n palme

Prefer să-mi plângă iarna-n palme...
Şi-o voi ruga, să mă-ncălzească...
Si n-aş vrea să te superi...
Pentru concurenţa!
E rece ca şi tine...
Dar ea oferă viaţă,
Cu picuri mici de gheaţă,
Ce se topesc în palme!
Este speranţa, unei primăveri!
Prefer să-mi plângă iarna-n palme...
Să plâng şi eu de fericire.
Şi să mă simt din nou copil
Cu ochii doi la număr,.
Bătându-se ca fraţii... orbi,
Ce-şi picură amarul,
Cerându-şi drept şi vină!
Pentru o lacrimă neplânsă!
Prefer să-mi plângă iarna-n palme
Decât să simt amarul...
Iubirii neavute şi-a lacrimii neplânse!

poezie de Diodor Firulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu pot să plâng la înmormântări. Ceva mai presus de mine îmi spune că nu e nimic de plâns, fiindcă moartea e un episod mai trecător ca viaţa şi vom renaşte într-o altă dimensiune.

Corneliu Vadim Tudor în Parfumuri şi culori (20 noiembrie 2007)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constat cu durere că îmi este din ce în ce mai greu să discut cu unii compatrioţi ai mei, chiar dacă se află de mult în Occident. E ca şi cum păcatul a lăsat în ei boli incurabile: mental ei sunt pe jumătate morţi, dacă nu morţi de tot. Tot felul de flori ciudate se nasc din întâlnirile noastre; unii chiar, am auzit, spun că aş fi marxizant, iar alţii, se pare, m-au atacat prin nişte jurnale dactilografiate. De câte ori în mintea interlocutorului unui mort se mişcă ceva, mortul se sperie de mişcare şi se apără. Dacă nu eşti de acord cu schemele unui imbecil care regresează la stadiul de celulă moartă, mocirla tresare să te înghită.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi nu-nţelegem viaţa...

Motto:
"Îmi privesc fotografiile vechi: ce-i cu voi, băieţaşi, pentru ce purtaţi numele meu?" (George Călinescu)

Intrăm plângând în lume
Şi-o părăsim plângând
Am strâns în mici albume
Icoane fumegând.
Fotografii fixate
În sepia şi-argint
Noi le iubim pe toate
Deşi cumplit ne mint.
Cine eşti tu, copile
Chilug, la câţiva ani
Cu soare în pupile
Ca îngerii orfani?
Şi care este steaua
Ce te-a ferit de rău?
Vrăjmaşul n-a pus şaua
Nicicând pe trupul tău.
Noi nu-nţelegem viaţa
E adevăr, sau vis?
Ce dulce-i dimineaţa
Dar noaptea ne-a ucis.
Privim în urma noastră
E-un câmp de lumânări
E doliu la fereastră
Şi munţi de remuşcări.
Unde sunt mama, tata
Atâtea fiinţe dragi?
Tu, omule, eşti gata
În cer să te retragi?
Cetate în ruine
E tot ce am trăit
Aşa că-i foarte bine
Că te desparţi de tine
Şi piesa s-a sfârşit...

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor (29 martie 2014)
Adăugat de Auditus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Starea naţiei

În această ţară sunt obrazuri ude
Şi prea mulţi se culcă cu stomacul gol,
Prea-s puţine drumuri şi prea mult nămol
Iar în ministere multe,, paparude".

În această ţară prea-s păduchi în frunte
Iar în sanatorii mult prea mulţi bătrâni,,
Tot mai mult sunt lupii paznici puşi la stâni
Şi luaţi cu japca brazii de pe munte.

În această ţară hore-s tot mai rare,
Cântă lăutarii ne-ncetat prohod,
Sarea în bucate o-nghiţim cu iod
Şi aducem grâul de peste hotare.

Cine e de vină, cine îşi asumă
Stare-aceasta care nu e roz de loc...
La ruleta sorţii cum să ai noroc
Când cu aspirină te tratezi de ciumâ.

Nu-s de vină ruşii, ţineţi bine minte,
Nici americanii, că o ducem rău,
Noi ne suntem nouă singurul călău
Când votăm ca proştii pentr-un blid de linte.

În această ţară prea puţin se vine
Şi prea mult se pleacă, parcă e exod
Prea întind spre dânsa nevăzut năvod
Să ne ia puţinul braţele haine.

În această ţară nimeni nu aude
Lacrima fierbinte şiroind pe-un rid
Hoţii, mulţi la număr, legile desfid
Iar în ministere-s multe,, paparude".

poezie de Nicu Gavrilovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea nu-i aşa de moarte...

Noaptea nu-i aşa de noapte cum e lacrima tăcerii
Şi nici vinerea prea lungă cum e lipsa mângâierii.
Ploaia nu-i aşa de rece cum dojana de nevină
Şi nici negru-aşa de negru cum e lipsa de lumină.

Vântul răvăşeşte ramul, dar mai tare bate gândul,
Când e trist la lumânare că n-a prins în vers cuvântul.
Iarna nu-i aşa de rece, nici zăpada nu mă-ngroapă,
Cum e vara ce mă doare, când tristeţile-mi adapă.

Şi nici toamnele nu-mi ţipă, când îmi pierd veşmântul verde,
Cum îmi strigă anotimpul unui dor ce nu mă vede.
Marea nu-i aşa adâncă şi nici valu-aşa de mare,
Cum îmi este mie hăul şi albastrul ce mă doare.

Încruntarea se-nsenină cu tandreţe şi iubire,
Zâmbetul din colţul gurii amiroase a mâhnire.
Nu-i nici iadu-aşa de groaznic şi macabru, cum mi-e vina,
De-a mă şti nevinovată. Şi îmi plânge rădăcina,

Că nu am apă curată să îi torn, să înflorească-
Curg noroaile din palme... cine să le mai oprească,
Când nu-i timp de-nduioşare şi de facere de bine?
Tu arunci cu duşmănie şi eu cu iertare-n tine.

Moartea nu-i aşa de moarte, cum e viaţa de neviaţă-
Vino-n schitul meu, străine, spune-mi adevăru-n faţă!
Că nu sunt demnă de tine şi mă exilez cuminte
În poeme violete, unde nimeni nu mă minte...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea păpădiei

Pământu-i reavăn, vântul mat
soarele arde-n păpădie
în raza lui de când a stat
nici sufletul nu-i mai adie

Respiră greu şi o lumină
îi cade-n frunzele din tei
în soare creşte iar tulpină
şi-un ram pe dinăuntrul ei

Doar arborele în coroane
îi mai veghează somnul drept
spinul îi doarme în piroane
floarea în capul de pe piept

Pădurea s-a-mbrăcat în umbre
şi-i poartă în veşminte doliul
că-n drumurile sale sumbre
se lasă noaptea în linţoliu

Din bufniţă cântă o frază
în jalea păsărilor mici
şi pe odihnă îi aşează
o floare şi un licurici

poezie de Diana Adriana Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lacrimi, tu vii pe lume

În lacrimi, tu vii pe lume,
Fără haină, fără grai,
Fără trecut şi fără nume,
Fără să ştii ce soartă ai.

Creşti, visând la ziua-n care,
Anii... se vor aduna,
Însă, viaţa de om mare,
Multe palme îţi va da.

Vei întoarce des obrazul,
Fiindcă omul e mişel,
Să nu-i spui oful, necazul,
Că-i lup deghizat in miel.

Cu o palmă, mâna-ţi strânge,
Vărsând lacrimi de actor,
Cu cealaltă te străpunge,
Cu lamă de trădător.

Aşa e şi cu amorul,
Ai grijă cui îi oferi,
Visele, gândul şi dorul,
Şi-ale inimii-ncăperi.

Pe unii, ţine-i la uşă,
Sunt musafiri neciopliţi,
Se înfig ca o căpuşă,
În suflet, fără să-i simţi.

Apoi de toate te seacă,
Până... ruină devii,
Cu agoniseală-ţi pleacă,
Rămâi în odăi pustii...

Trist, singur şi-n agonie,
Ştiu ce gânduri te străbat,
("Unde eşti, copilărie?")
C-am fost ca tine, odat'....
............................................
În lacrimi, tu vii pe lume,
Şi tot în lacrimi trăieşti,
Iar când viaţa îţi apune,
În lacrimi, clipe cerşeşti.

poezie de Andreea Văduva din Blogul "Rânduri rupte din viaţă"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!