Glossă ultimei toamne

Se scutură în noapte, în rugi de catifea,
În dulci rondeluri sfinte, cu fiecare stea
Şi fiecare clipă, destăinuindu-şi vrerea...
Se înfioară lumea... Se simte mângâierea
Atât de mult râvnită - o binecuvântare
Şi pier uitându-şi rostul stelele căzătoare.
Se pierd secunde-n tină şi suflete de ceară
În noaptea suferinţei sălbatică, amară.

Se scutură în noapte, în rugi de catifea
În ploi de stinse frunze, de-acum şi toamna mea
Şi plânge ruginiul poem uitate urme,
Nu-i nimeni suferinţa şi plânsu-i să adune.
Şi strâng în lanţuri grele poteci întunecate
Cu fiecare toamnă ne adâncim în noapte.
Ne plângem suferinţa tăcut şi repetat,
Gătindu-ne de moarte, căci timpul ni-i gătat.

În dulci rondeluri sfinte, cu fiecare stea,
Mai cade câte-o frunză şi-o lacrimă de-a mea
Şi dezgolit de frunze, de lacrimi şi de dor,
Cu veşnicia clipei ce vine mă-nfăşor.
Cu fapte de mărire îmi stâmpăr nemurirea
Şi trece sfârtecată, prin voi, nemărginnirea.
Clepsidra cerne-n valuri ecouri. Trece-n van
Secundă de secundă, asemeni, an de an.

Şi fiecare clipă destăinuindu-şi vrerea,
În timpuri se-nfiripă... Dulce-auriu, ca mierea,
Se picură lumina din lampa învierii
Şi vântul risipeşte sub şoaptele tăcerii
Miracole şi taine, frunze şi ramuri frânte
Şi păsări vin... şi îngeri, ecoul să-i asculte.
Vis cenuşiu de toamnă, o trecere spre mâine,
Must rubiniu şi nucă şi dulce gust de pâime.

Se înfioară lumea... Se simte mângâierea,
Ne scuturăm de frunze şi curge-n râuri mierea.
Se-ascund letopiseţe-n frunziş de codru, iară!
Şi se topesc sub lacrimi tăcerile de ceară...
În timp ce noaptea-şi cerne pe foi întunecare,
Privim cu ochii-n lacrimi o altă-nmormântare.
A noastră fie oare, fila de-acum cernită?!
O sccriptică durere, o ultimă coridă...

Atât de mult râvnită - o binecuvântare!
O simplă-ngenunchere, o toamnă ca oricare.
Vibraţii, fuziune, atom... În nefiinţă
Alunecăm deodată ucişi de necredinţă.
Ce patimă! Un simplu "Adio"... S-a sfârşit!
În fiinţa nefiinţei alunecăm smerit.
Ne-or plânge-n urmă pruncii?! Ne-o plânge cineva?!
Ce mult, ce mult ne doare tăcerea asta grea!

Şi pier uitându-şi rostul stelele căzătoare...
Rămânem doar o u, bră sub pietre funerare!
Rămânem doar un nume lăsat spre pomenire
Ce şi-a pierdut menirea în lupta pentru sine.
Nu-mi luaţi această clipă! E toamna mea de piatră!
Lăsaţi-mi fericirea de a mai fii odată
Aceeaşi primăvară ce-n toamnă se avântă.
Veniţi la nenuntita inexistenţei nuntă!

Se pierd secunde-n tină şi suflete de ceară,
Aleargă spre nuntire în lumea de afară,
Logodna cu atomul nenaşterii să afle,
Din apa nemuririi tăcerea să-şi adape.
Se scutură din ceruri lacrimi de ploi şi stele,
Îngenunchiată toamnă, mă-nclin iubirii tele
Altar în universul de plâns şi de milenii,
Îţi pun pe cap cununa trecutelor decenii.

În noapte suferinţei sălbatică, amară,
Să fim de-acum lumină, în liniştea de-afară
Să-nsămânţăm de-a pururi iubirea pentru care
Pe căi de ani-lumină mor stele căzătoare.
Ascultă! Bate vântul! Fereastra se deschide
Şi ultima mea toamnă în braţe mă cuprinde.
În voaluri de mătase, transcendental, voit,
Ne înălţăm spre ceruri - un vis ce s-a-mplinit.

În noaptea suferinţei sălbatică, amară,
Se pierd secunde-n tină şi suflete de ceară
Şi pier uitându-şi rostul stelele căzătoare...
Atât de mult râvnită-i o binecuvântare!
Se înfioară lumea... se simte mângâierea
În fiecare clipă destăinuindu-şi vrerea.
În dulci rondeluri, sfinte, cu fiecare stea,
Se scutură în noapte, în rugi de catifea.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de toamnă

Cad frunze-n dantele de ploi
Şi-a frunzelor moarte ne doare,
Se scutură taomna din noi
Cu frunze-amărui şi migdale.
Bat ramuri la-al inimii geam,
Iar uşa-i de-acum încuiată,
Cât nici amintiri nu mai am,
Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă.

Cad frunze-n dantele de ploi -
Poteci timpuriu pustiite,
Copacii sunt trişti şi sunt goi.
Contur de aduceri-aminte.
În umbre sălbatice, reci,
Sub frunze foşnind, de aramă,
Alunecă-n frântele rugi
De vânturi, o ploaie de toamnă.

Şi-a frunzelor moarte ne doare -
Un clopot în nopţi de granit,
Mormânt de tăcută uitare
Când timpul în dulce alint,
Coboară-n clepsidră secunda,
Trecând repetat peste viaţă,
Mereu adâncindu-se-n noapte,
Mereu adţncindu-se-n ceaţă.

Se scutură toamna din noi -
Cercei aromaţi la ureche,
De frunze, de struguri şi ploi,
Sub pelerina neagră şi veche.
În suflet bat ramuri, de dor...
În noapte secunde... În moarte
Sfielnic, acelaşi decor,
Se pierde în lume, departe.

Cu frunze-amărui şi migdale,
Cu lacrimi pe trupul zidit,
Pictăm cânturi de-nmormântare
În timpul de timp prăfuit.
Se-aude-n adâncuri o toamnă,
Se naşte un nou început,
E-atât de normal să se moară!
Ştim asta de când ne-am născut...

Bat ramuri la-l inimii geam
Şi dorm în adânc ziditorii...
Infinit, aş putea să te am!
Şa tâmple, la poarta-nchisorii,
Sub pleoapele vechi, cenuşii,
Un licăr albastru tresare...
Se-ascunde în nopţi viorii
A toamnei, de vis, săgetare.

Iar uşa-i de-acum încuiată,
Împietrită cărarea spre cer,
Tăcere-i de gutui parfumată
Şi prinsă în lanţuri de fier.
Ae scurge-n clepsidră nisipul,
În noi e mereu risipire,
Am trecut repetat rpin cuvinte,
Definindu-ne simplu "iubire".

Cât nici amintiri nu mai am,
Nici pierdutele plângeri de stele,
Risipindu-mă-n mine, la geam,
Ning atom de iubiri altor ere.
Mă ascund voal de vânt, voal de vis,
Toamnă sunt, sunt mister şi altar,
Mănăstiri de cuvânt - glasul trist,
Un poem repetat, triumfal.

Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă
Şi rugile-mi sunt în zadar,
Nu-s decât o toamnă uitată
În decorul atât de banal.
Cât nimeni năframa nu-şi lasă
Pe ochiul de timp ceruit,
Mă simt prea departe de casă,
De tot ce-am creat şi-am iubit.

Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă,
Cât nici amintiri nu mai am,
Iar uşa-i de-acum încuiată,
Bat ramuri la-l inimii geam.
Cu frunze-amărui şi midale,
Se scutură toamna din noi
Şi-a frunzelor moarte ne doare...
Cad frunze-n dantele de ploi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa toamnelor ploioase

Cad frunze-n dantele de ploi
Şi-a frunzelor moarte ne doare,
Se scutură toamna din noi
Cu frunze-amărui şi migdale.
Bat ramuri la-al inimii geam,
Iar uşa-i de-acum încuiată,
Cât nici amintiri nu mai am,
Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă.

Cad frunze-n dantele de ploi –
Poteci timpuriu pustiite,
Copacii sunt trişti şi sunt goi.
Contur de aduceri-aminte.
În umbre sălbatice, reci,
Sub frunze foşnind, de aramă,
Alunecă-n frântele rugi
De vânturi, o ploaie de toamnă.

Şi-a frunzelor moarte ne doare –
Un clopot în nopţi de granit,
Mormânt de tăcută uitare
Când timpul în dulce alint,
Coboară-n clepsidră secunda,
Trecând repetat peste viaţă,
Mereu adâncindu-se-n noapte,
Mereu adâncindu-se-n ceaţă.

Se scutură toamna din noi –
Cercei aromaţi la ureche,
De frunze, de struguri şi ploi,
Sub pelerina neagră şi veche.
În suflet bat ramuri, de dor...
În noapte secunde... În moarte
Sfielnic, acelaşi decor,
Se pierde în lume, departe.

Cu frunze-amărui şi migdale,
Cu lacrimi pe trupul zidit,
Pictăm cânturi de-nmormântare
În timpul de timp prăfuit.
Se-aude-n adâncuri o toamnă,
Se naşte un nou început,
E-atât de normal să se moară!
Ştim asta de când ne-am născut...

Bat ramuri la-al inimii geam
Şi dorm în adânc ziditorii...
Infinit, aş putea să te am!
La tâmple, la poarta-nchisorii,
Sub pleoapele vechi, cenuşii,
Un licăr albastru tresare...
Se-ascunde în nopţi viorii
A toamnei, de vis, săgetare.

Iar uşa-i de-acum încuiată,
Împietrită cărarea spre cer,
Tăcerea-i de gutui parfumată
Şi prinsă în lanţuri de fier.
Se scurge-n clepsidră nisipul,
În noi e mereu risipire,
Am trecut repetat prin cuvinte,
Definindu-ne simplu "iubire".

Cât nici amintiri nu mai am,
Nici pierdutele plângeri de stele,
Risipindu-mă-n mine, la geam,
Ning atom de iubiri altor ere.
Mă ascund voal de vânt, voal de vis,
Toamnă sunt, sunt mister şi altar,
Mănăstiri de cuvânt – glasul trist,
Un poem repetat, triumfal.

Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă
Şi rugile-mi sunt în zadar,
Nu-s decât o toamnă uitată
În decorul atât de banal.
Cât nimeni năframa nu-şi lasă
Pe ochiul de timp ceruit,
Mă simt prea departe de casă,
De tot ce-am creat şi-am iubit.

Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă,
Cât nici amintiri nu mai am,
Iar uşa-i de-acum încuiată,
Bat ramuri la-al inimii geam.
Cu frunze-amărui şi midale,
Se scutură toamna din noi
Şi-a frunzelor moarte ne doare...
Cad frunze-n dantele de ploi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevăr cu lacrimă

Ce crud adevăr şi ce mare povară,
Destinul se-ntoarce cu liber permis...
Părinţii nu sunt pregătiţi să ne moară
Şi-n jur este toamnă, e doliu şi-i trist.

Trec frunze prin ploaia de lacrimi, amară,
Căci gustul de nucă la sân a-ncolţit,
Părinţii ne sunt pentru mulţi o povară,
Am uitat cât de mult pentru noi au trudit.

Norii trec şi rămâne doar o lume pustie
Ploi de lacrimi... şi vise. Repetabil destin...
O minciună e lumea, o minciună e viaţa,
Fericirea şi lupta pentru care trăim.

Învăţaţi să-i iubiţi! Ei sunt rugă şi pace,
Învăţaţi că în ei e lumina de-a fi!
Îi veţi pierde cândva... Vor veni să-i atace
Îngeri negri, în noapte. Şi atunci vor pieri.

Vor fii umbre plutind pe un cer de tăcere,
Doar un nume şi-o cruce, un destin trecător,
Fiecare din ei o povară va duce,
Amintiri şi trecut şi speranţă şi dor...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploi

Ploi de toamnă lungi şi grele,
Ploi de toamnă, plâns de stele,
Ploi de frunze pe cărare...
Ploi în inimi şi pe vale...

Vânturi reci, pustie toamnă!
Ne-aduci ploaie de aramă
Şi gutui împarfumate...
Ne aduci tăcere, noapte...

Foc în sobă, plâns pe drumuri,
Aripi de vrăjite fumuri,
Umbre de dureri şi şoapte,
Noapte, noapte, noapte, noapte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă... de toamnă

De toamnă tremură-n adâncuri lumina... şi se risipeşte.
Chihlimbărie cade frunza şi-n gândul nostru se opreşte,
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii,
Iar noi, de dincolo de moarte, cânta poemele iubirii.
În jarul stelelor de-o clipă ne regăsim nemărginirea
Şi transcendent prin altă lume ne urmăreşte fericirea.
Poem clocotitor şi sumbru, un somn profund, bolnăvicios,
Pornim în vis, pe drum de stele, întâiul pas de abanos.

De toamnă tremură-n adâncuri lumina... şi se risipeşte
În ochi înfometat de stele... acelui care mai iubeşte.
Se scutură de umbre noaptea... şi frunze cad... şi lacrimi cad,
Doar şoapta-n ceţuri mai vibrează în timp ce flăcările ard,
Lăsând cenuşa existenţei – un timp ascuns la ceas târziu,
Când biet semănător de lacrimi, altar tăcerii am să fiu.
Singurătatea trece iarăşi în paşi grăbiţi spre nicăieri,
Iar eu rămân aceeaşi umbră, poem tăcerilor de ieri.

Chihlimbărie cade frunza şi-n gândul nostru se opreşte.
Bat ramuri clopotul tăcerii şi val de-nsingurare creşte.
Altar întunecării noastre, genunchiului îi e oprire
Când vânturi bat, când plânge cerul întru a noastră mântuire.
Sunt lacăte la porţi închise... Ceru-i mormânt de păsări moarte,
Ascunde toată neputinţa ce trup de suflet o desparte.
Veniţi să frângem braţul toamnei, la geamul vieţii nu mai bată!
Căci bieţi bătrâni şi reumatici au tot umblat din poartă-n poartă...

Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii
Şi vuiet vine de departe... cutremură legile firii.
Se-adună-n zări întunecate secunde-timpuri peste care
Ard lumânări, ţâşnesc vulcanii şi curge lacrima ce doare.
E toamnă... palidă fecioara, etern nutrind spre puritate...
Printre şuviţe despletite leargă-n fiecare noapte.
E toamnă... şoaptă de lumină unui apus însângerat.
Poate că este toamna-n care m-aş fi născut, ai fi plecat.

În noi, de dincolo de moarte cântăm poemele iubirii,
Viori de dor nestăpânite, caleidoscopul amintirii.
Trudim cu fiece secundă, lăsând nisipul în oasoare
Spre risipire peste lumea în care deseori se moare.
Plecăm cu fiecare toamnă, dar ne întoarcem înapoi
În lumea voastră trecătoare, copaci posomoraţi şi goi.
Sfioşi, în plângerea de gheaţă, ne strângeţi – pumnul de pământ,
Apoi călcaţi cu nepăsare, străini, pe trupul nostru sfânt.

În jarul stelelor de-o clipă ne-am regăsit nemărginirea.
Dealuri de umbre se ridică! Se-ngroapă-n umbre omenirea!
Gene de ramuri, pleoape stranii, de gri şi taină aplecate,
Ne prind în cruda penitenţă – un pas stingher trecând spre moarte.
Amar şi trist e universul! Amară-i trecerea spre mâine,
Precum o pâine de secară... Apoi o altă toamnă vine.
Păienjenişuri de spreranţă ne poartă-n timpuri înapoi,
Bieţi penitenţi în toamna vieţii, atât de trişti, bolnavi şi goi...

Şi transcendent prin altă lume ne urmăreşte fericirea.
A noastră-i toamna asta rece, a noastră e nemărginirea.
Ne soarbe liniştea şi doarme sub pleoape negre de granit
Ochiul orbit de prea devreme, ochiul de prea curând cernit.
În sobă ard spre înviere, prin marea flacără de sânger,
Un gând la marginea pădurii, un vis, o aripă de înger.
Pivesc icoana-mpodobită... miroase a gutui, a toamnă!
În iureşul singurătăţii eu te revăd, iubită doamnă...

Poem clocotitor şi subru, un somn profund, bolnăvicios...
În rochii albe, decoltate, sub voal de ceţuri, argintos,
În glas de clopot, în tăcere, ascund quasari în pumnul meu
Şi ard vulcan... ocean de frunze mă soarbe în adâncul său.
Sunt nopţi mai lungi, zile mai scurte... Bătrâni amnezici rătăcesc...
Doar în poveştile cu zâne, eu, doamna mea, te regăsesc.
Colind cu tine, înger! Pacea, în palma mea-i prizonieră...
Colind cu tine, scumpă doamnă, în lumea noastră austeră.

Pornim în vis pe drum de stele, întâiul pas de abanos...
Vreau să-ţi arăt imensitatea... Şi cerul cât e de frumos.
Să ne pitim în praf de stele, umbre pe ceruri rătăcite,
De-acum, mereu, iubită doamnă! Şi din aducerile-aminte
Să revărsăm în lumea noastră atâtea ploi câte mai sunt
Şi să ne-ntoarcem în uitare şi noi, o ploaie pe pământ.
Să râdă iarăşi curcubeul pe sănii moi de catifea,
Iar eu să ard, acelaşi suflet, de dorul tău, iubita mea.

Pornim în vis pe drum de stele, întâiul pas de abanos,
Poem clocotitor şi sumbru, un somn profund, bolnăvicios.
Şi transcendent prin altă lume, ne urmăreşte fericirea...
În jarul stelelor de-o clipă ne-am regăsit nemărginirea,
Iar când de dincolo de moarte cântăm poemele iubirii,
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii,
Chihlimbărie cade frunza şi-n gândul nostru se opreşte.
De toamnă, tremură-n adâncuri lumina... şi se risipeşte.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altă glossă... de toamnă

De toamnă tremură-n adâncuri lumina... şi se risipeşte.
Chihlimbărie cade frunza şi-n gândul nostru se opreşte,
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii,
Iar noi, de dincolo de moarte, cânta poemele iubirii.
În jarul stelelor de-o clipă ne regăsim nemărginirea
Şi transcendent prin altă lume ne urmăreşte fericirea.
Poem clocotitor şi sumbru, un somn profund, bolnăvicios,
Pornim în vis, pe drum de stele, întâiul pas de abanos.

De toamnă tremură-n adâncuri lumina... şi se risipeşte
În ochi înfometat de stele... acelui care mai iubeşte.
Se scutură de umbre noaptea... şi frunze cad... şi lacrimi cad,
Doar şoapta-n ceţuri mai vibrează în timp ce flăcările ard,
Lăsând cenuşa existenţei – un timp ascuns la ceas târziu,
Când biet semănător de lacrimi, altar tăcerii am să fiu.
Singurătatea trece iarăşi în paşi grăbiţi spre nicăieri,
Iar eu rămân aceeaşi umbră, poem tăcerilor de ieri.

Chihlimbărie cade frunza şi-n gândul nostru se opreşte.
Bat ramuri clopotul tăcerii şi val de-nsingurare creşte.
Altar întunecării noastre, genunchiului îi e oprire
Când vânturi bat, când plânge cerul întru a noastră mântuire.
Sunt lacăte la porţi închise... Ceru-i mormânt de păsări moarte,
Ascunde toată neputinţa ce trup de suflet o desparte.
Veniţi să frângem braţul toamnei, la geamul vieţii nu mai bată!
Căci bieţi bătrâni şi reumatici au tot umblat din poartă-n poartă...

Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii
Şi vuiet vine de departe... cutremură legile firii.
Se-adună-n zări întunecate secunde-timpuri peste care
Ard lumânări, ţâşnesc vulcanii şi curge lacrima ce doare.
E toamnă... palidă fecioara, etern nutrind spre puritate...
Printre şuviţe despletite leargă-n fiecare noapte.
E toamnă... şoaptă de lumină unui apus însângerat.
Poate că este toamna-n care m-aş fi născut, ai fi plecat.

În noi, de dincolo de moarte cântăm poemele iubirii,
Viori de dor nestăpânite, caleidoscopul amintirii.
Trudim cu fiece secundă, lăsând nisipul în oasoare
Spre risipire peste lumea în care deseori se moare.
Plecăm cu fiecare toamnă, dar ne întoarcem înapoi
În lumea voastră trecătoare, copaci posomoraţi şi goi.
Sfioşi, în plângerea de gheaţă, ne strângeţi – pumnul de pământ,
Apoi călcaţi cu nepăsare, străini, pe trupul nostru sfânt.

În jarul stelelor de-o clipă ne-am regăsit nemărginirea.
Dealuri de umbre se ridică! Se-ngroapă-n umbre omenirea!
Gene de ramuri, pleoape stranii, de gri şi taină aplecate,
Ne prind în cruda penitenţă – un pas stingher trecând spre moarte.
Amar şi trist e universul! Amară-i trecerea spre mâine,
Precum o pâine de secară... Apoi o altă toamnă vine.
Păienjenişuri de spreranţă ne poartă-n timpuri înapoi,
Bieţi penitenţi în toamna vieţii, atât de trişti, bolnavi şi goi...

Şi transcendent prin altă lume ne urmăreşte fericirea.
A noastră-i toamna asta rece, a noastră e nemărginirea.
Ne soarbe liniştea şi doarme sub pleoape negre de granit
Ochiul orbit de prea devreme, ochiul de prea curând cernit.
În sobă ard spre înviere, prin marea flacără de sânger,
Un gând la marginea pădurii, un vis, o aripă de înger.
Pivesc icoana-mpodobită... miroase a gutui, a toamnă!
În iureşul singurătăţii eu te revăd, iubită doamnă...

Poem clocotitor şi subru, un somn profund, bolnăvicios...
În rochii albe, decoltate, sub voal de ceţuri, argintos,
În glas de clopot, în tăcere, ascund quasari în pumnul meu
Şi ard vulcan... ocean de frunze mă soarbe în adâncul său.
Sunt nopţi mai lungi, zile mai scurte... Bătrâni amnezici rătăcesc...
Doar în poveştile cu zâne, eu, doamna mea, te regăsesc.
Colind cu tine, înger! Pacea, în palma mea-i prizonieră...
Colind cu tine, scumpă doamnă, în lumea noastră austeră.

Pornim în vis pe drum de stele, întâiul pas de abanos...
Vreau să-ţi arăt imensitatea... Şi cerul cât e de frumos.
Să ne pitim în praf de stele, umbre pe ceruri rătăcite,
De-acum, mereu, iubită doamnă! Şi din aducerile-aminte
Să revărsăm în lumea noastră atâtea ploi câte mai sunt
Şi să ne-ntoarcem în uitare şi noi, o ploaie pe pământ.
Să râdă iarăşi curcubeul pe sănii moi de catifea,
Iar eu să ard, acelaşi suflet, de dorul tău, iubita mea.

Pornim în vis pe drum de stele, întâiul pas de abanos,
Poem clocotitor şi sumbru, un somn profund, bolnăvicios.
Şi transcendent prin altă lume, ne urmăreşte fericirea...
În jarul stelelor de-o clipă ne-am regăsit nemărginirea,
Iar când de dincolo de moarte cântăm poemele iubirii,
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii,
Chihlimbărie cade frunza şi-n gândul nostru se opreşte.
De toamnă, tremură-n adâncuri lumina... şi se risipeşte.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de îndoliere

Şi noaptea ca un vis se lasă
Pe ale timpului poteci,
Mă-ntorc de dor, mă-ntorc acasă,
Tu înger de lumină pleci.
Se-nfruptă cu lumini tăcerea
Şi eu sunt candelă aprinsă
Iar cerul plânge, aşa i-e vrerea...
În casă e lumina stinsă.

Şi noaptea ca un vis se lasă
Şi frunze cad la tâmpla ta.
Mă-ntorc aici! Mereu, în viaţă,
Tu ai sperat că-ţi vei vedea
Copila-n ceasul cel din urmă –
Un sprijin, căci, când vei pleca
Să-ţi fie calea mai uşoară...
Oh, iartă-mă, măicuţa mea!

Pe ale timpului poteci,
Ades de dor răpusă,
Să mă revezi măicuţă-ncerci,
Dar eu de gânduri dusă,
Adorm şi te visez cum treci -
O umbră la fereastră,
Venind din somnul tău de veci,
Măicuţă prea frumoasă.

Mă-ntorc de dor, mă-ntorc acasă,
Din lumi îndepărtate,
Văd poza ta aici rămasă...
De dincolo de moarte,
Pică o lacrimă din cer
Şi-un înger se revarsă
Precum o clipă de mister,
Măicuţă, peste casă.

Tu înger de lumină pleci
Cu stelele deodată.
Ca tine, mamă,-n lume-s zeci...
Greşit-am? Tu mă iartă!
N-am fost cu tine când te-ai dus
Clepsidră ruptă-n două.
O boală cruntă te-a răpus...
Eu plâng cu stropi de rouă.

Se-nfruptă cu lumini tăcerea
Şi-n noapte-i mare jale,
Nu-ţi mai simt, mamă, mângâierea,
Azi sufletul mă doare.
Suspin, dar totu-i în zadar,
Îţi pun o lumânare,
Mormântu-i rece iar şi iar...
Doar tu ştii cum se moare.

Şi eu sunt candelă aprinsă
Şi lumea-i un pustiu,
Străină-s mamă şi sunt tristă
Şi-atâta-i de târziu!
Oh, îngenunchi în rugi de jar,
Dă timpul înapoi!
Îţi las ofrande la altar...
Din ochi cad rugi de ploi...

Şi cerul plânge, aşa i-e vrerea,
Clopotniţa răsună,
Răsună-n suflete durerea...
"Măicuţă, noapte bună!"
De-acum veghezi tristeţea mea
Şi vântul suflă-a jale,
Măicuţă dragă, vei pleca
Spre dincolo de zare.

În casă e lumina stinsă...
Te-aşezi în palma mea
Şi plângi şi tu! Şi tu eşti tristă!
Singurătatea-i grea.
E cerul plub, e pleoapă cerul
Şi doliul se revarsă
Pe cer măicuţă... şi în gând...
Tu nu mai eşti acasă.

În casă e lumina stinsă
Şi cerul plânge,-aşa i-e vrerea
Şi ceru-i candelă aprinsă,
Se-nfruptă cu lumini tăcerea.
Tu înger de lumină pleci...
Mă-ntorc de dor, mă-ntorc acasă
Pe ale timpului poteci
Şi noaptea ca un vis se lasă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna din ochii mei

Se-ntoarce toamna-n ochii mei... şi plouă...
Plouă cu lacrimi mari de chihlimbar.
Sunt ploi de frunze şi sunt ploi de stele
Şi nuca mai musteşte gust amar.

Trosnesc în sobă ramuri frânte-n două...
Miroase a gutui şi-a pâine coaptă,
E haina lumii plină de rugină,
Iar viaţa parcă-i mult mai degradată.

Din tălpi cresc râuri lungi de ne-cuvinte...
Şi-n noi, adânc e-o toamnă de tăcere.
Mi-au mai rămas aducerile-aminte
Şi-a vântului supusă mângâiere.

Ne înfioară lumea în schimbare,
Ne înfioară teama de a fi...
Îmbătrânim în ton cu anotimpul,
Stingheri şi trişti, pe băncile pustii.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele căzătoare

Mirosea a stele căzătoare
(dacă stelele-ar avea miros...!)
Mirosea a moarte pe cărare
şi-a tristeţe ajungând la os.

Mirosea a noapte de sfârşit lumesc
(căci şi lumea s-ar sfârşi cândva...)
Greu mi-era cuvântul să-l rostesc
şi să-mbrac cu el căzuta stea.

Frunze moarte miroseau a ieri
(parcă întrupau în ele Timpul).
Gândul îmi pleca spre nicăieri
întâlnind în cale numai vântul..

Viaţa se-ntorcea pe sine-n iarnă
(iarna se credea stăpânitoare!)
Fulgii doar durere mai puteau să cearnă
căci erau toţi... stele căzătoare.

poezie de Mihaela Albu
Adăugat de Mihaela Albu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poeme de toamnă

Poeme de brumă
Pe-a timpului humă –
Poeme de vise şi vers,
Gutui parfumate
De toamnă brumate
Din rod de lumină-am cules.

Frunze de jar...
O toamnă-amnar,
O toamnă, adesea, cu ploi,
Etern parfumată,
În gri colorată
Se scurge, se scurge în noi...

E toamnă de-acum,
Durere şi fum,
Purtând şi tristeţi şi tăceri,
E toamna din noi
Când desculţi, amândoi,
Căutăm amintirea de ieri.

Poeme de toamnă
Mereu mai amară,
Bătrâni reumatici şi goi,
E toamna în care
Se plânge, se moare
Copacii sunt trişti şi sunt goi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anotimpul putred

E anotimpul putred... frunze ard
Pe ramuri ude... lacrima ne strigă
Şi se-oglindeşte-n ape de smarald...
Vântu-n duioase rugi să ne atingă?!

Îmi plec privirea-n rugi de catifea...
Poem solar sub gene se iveşte...
E toamnă tristă, este-o toamnă grea
Şi inima de plânsul ei zvâcneşte.

Poem solar invoc... renasc în ploi
Un alt destin, spre lumi spirituale
Pe trepte de iubire, amândoi –
Suflet zburând pe căi transcendentale.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă-n afară şi-n noi

Arcadă de frunze aurite şi plânse
Ne-acoperă fruntea
Bătătorită de vise.
Speranţele ning la tâmple de gheaţă
În noi şi-n afară de noi, este frig.
Bântuite de stele,
Privirile trec aceleaşi,
Gălăgioase şi blânde
Peste arcuşuri obosite şi frânte.
Timpul copilariei,
Pudrat cu durerea prezentului,
A fuzionat
Într-un ritm lent şi nealterat.
Ce toamnă! Ce noapte!
În blocul operator al universului minţii
Asudează părinţii...
Tic-tacul tăcerii se-aude
Scurgându-se în clepsidra dureri.
Răniţi, pe un catafalc de petale,
Dorm copiii cuminţi.
Candele vii, ard, trec, trec grăbite spre mâine,
Spre toamne târzii -
Grâul copt strâns în pâine.
Brăţări de ramuri se prind de braţe,
În dansuri de suflete arse.
Părul croşetează poveşti
Cu gutui la ferştri.
Ne plimbam pe alei pustiite
Aducerile-aminte.
E toamnă... o toamnă cu temenele
De frunze şi miere.
Mătănii cad în râuri de ploi...
E toamnă-n afară şi-n noi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aceeaşi toamnă

Pe partea ta de toamnă
zboară frunze călătoare,
ruginite de atâta fâşneală
se desprind de pe ram
murind clipă de clipă
tânjind după o primăvară născătoare...
Pe partea mea frunzele scriu
rapsodii bacoviene,
fiecare foiţa ruginită
se aşează melancolic
într-un cadru de desene.
Natură moartă îmbrăcată în mii de culori,
părţi percepute diferit
aceleaşi frunze ce cad
haotic....
şi doar o singură toamnă
ne spune prin frunze tremurânde....
că iată a venit!

poezie de Georgeta Şuta
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa ultimei dorinţi

Eu îmi doresc, de ziua mea, în dar,
Cum şi-au dorit şi alţii înainte,
Un strop de cianură din pahar,
Apoi să plec, în lumea mea, cuminte.
Să-mi fie somnul, un uitat coşmar,
Să sfâşii verbe-n trecerea finală
Şi să mă pierd cu fiecare val,
Secundă de tăcere, către seară.

Eu îmi doresc, de ziua mea, în dar,
Să îmi aprindeţi torţele în noapte,
Să ard precum un vis... Templu de jar,
Templu de taină, de lumini şi şoapte.
Şi să-mi lăsaţi o lacrimă de mir,
Să ud cu ea a visului petale,
Apoi, păşind tăcut spre cimitir,
Să îmi lăsaţi la tâmple câte-o floare!

Cum şi-au dorit şi alţii înainte
A frânge timpul ne-nţeles şi dur
Şi eu râvnesc... Păşiţi printre morminte
Şi ceruiţi-mi liniştea de-acum!
Pe cruce agăţaţi-mi o beteală!
Mi-e timpul iarnă şi am îngheţat...
Dac-am să dorm prea mult, nu-mi luaţi în seamă!
În viaţa mea, oricum s-a înnoptat.

Un strop de cianură din pahar
Să sorb, poate mi-ar fi îndeajuns,
Căci vreau să trec al nopţilor hotar,
În zbor spre cer, oricât ar fi de sus.
Sunt un copac tăiat din rădăcini
Şi-n secetă iubirea mi-am plantat,
În jurul meu, mi-s toţi cei dragi, străini...
La cruci străine au îngenunchiat.

Apoi să plec în lumea mea cuminte...
Să nu vorbiţi de mine! M-am pierut...
Oh, biet străin, doar tu să iei aminte,
Rugină fi-va tot ce am făcut.
De-acum voi fi o aripă de ceară,
Un zbor flămând de pace şi lumină.
Şi cianura parc-a fost amară,
Iar trupul greu, îmi putrezeşte-n tină.

Să-mi fie somnul un uitat coşmar
Inconştient de timp – o rătăcire,
Iubirea voastră astăzi e-n zadar,
Nu îmi mai poate-aduce fericire.
Fâşii îndoliate de tăceri
V-aţi prins la braţ. Şi nu aţi luat aminte!
Frângând în mine zeci de primăveri,
Mi-aţi luat din toc nămeţii de cuvinte.

Să sfâşii-n verbe trecerea finală?!
Ce rost când din durere m-am născut?
Din pulbere de stele... şi prin boală,
Cu fiinţa mea, prin timpuri am trecut.
Cât am luptat cu tainice himere!
V-aţi întrebat vreodată, dragii mei?
Ce rost să îmi lăsaţi alese semne?
S-au dus şi anii buni şi anii grei...

Şi să mă pierd cu fiecare val,
Căci am fost vouă cu netrebuinţă,
Un ne-nţeles, făr' de iubire dar.
Eu mi-am plecat genunchiul în căinţă.
Voi, cruzi şi nemiloşi, v-aţi osândit,
Eu pentru voi, de-acum îmi cer iertare.
Pedeapsa morţii când voi fi-mplinit
Voi ştii că-n moarte nimeni nu mai moare.

Secundă de tăcere către seară,
În neguri, corb, prin timpuri mă scufund.
Se-aude, grav, un clopot de aramă
Şi alte lacrimi, alte lacrimi curg...
Ni-i somnul orb. Străin, ca o făclie,
Osoarul ne aşteaptă primitor.
El nu-i decât a vieţii mărturie...
Eu nu-s decât un simplu muritor...

Secundă de tăcere, către seară...
Şi să mă pierd cu fiecare val,
Să sfâşii-n verbe trecerea finală,
Să-mi fie somul un uitat coşmar.
Apoi să plec în lumea mea, cuminte,
Un strop de cianură din pahar,
Cum şi-au dorit şi alţii înainte,
Eu îmi doresc, de ziua mea, în dar.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de viaţă şi de anotimpuri

Ne naştem primăvară,-nmugurim
Iubire de părinţi şi de Iisus.
Din prima clipă plângem, ori zâmbim,
Ne înălţăm copaci spre cer, mai sus.
Rătăcitori prin micile plăceri,
Vise firave frământând pământul,
Nu ştim că vor veni amare seri,
Când ca o clipă vom zbura, ca vântul.

Ne naştem primăvară,-nmugurim
Şi suntem fluturi albii de ninsoare.
Vezi?! Fiecare clipă ce-o trăim,
E-o neasemuită sărbătoare.
Sub flori de cais, sub plângere de tei,
Prin iarba încolţită, fluturi vii,
Vom trece-n zbor, o floare pentru-acei
Ce timpul li-i de a încărunţi.

Iubire de părinţi şi de Iisus –
Înţelepciunea apei de izvor,
O vor primi acei ce s-au ascuns
La sânul mamei cald şi protector.
Ce zâmbet cald! Prin râu de miere trec
Căutători de stele şi istorii...
Se strânge tot mai tare-l vieţii cerc.
Vlăstari de-acum, tăcuţi, aşteaptă zorii.

Din prima clipă plângem ori zâmbim...
Şi-aşteaptă vara rodul de lumină
Şi lan de grâne învăţăm să fim,
Părinţi şi fii, aceeaşi rădăcină.
Dar prinşi în joc de raze aurii,
Zburând sub soare puf de păpădie,
Rodind, vom pierde rostul de a mai fi copii,
Ne vom 'nălţa în viaţă în zmee de hârtie.

Ne înălţăm copaci spre cer, mai sus,
Avem adolescenţa la picioare,
Copilăria noastră a apus
Dar suntem zbor de păsări călătoare.
Fără a ştii, deschidem altui timp
O poartă sângerie,-amăgitoare,
Ne înăţăm spre muntele Olimp,
Spre a putea fii stele căzătoare.

Rătăcitori prin micile plăceri,
Urziţi de fulger, tunet deopotrivă,
Uităm de vraja cipelor de ieri
Şi-n noi o altă lume se-nfiripă.
Suntem părinţi şi gândul ni-i matur,
Dar suflă vânturi reci dinspre amonte,
Suntem un fruct ce-a dat în pârg de-acum,
Însă în faţă ne aşteaptă-o noapte.

Vise firave frământând pământul,
De-acum o altă lume plămădesc,
Am plâns tăcut şi-am discuit cuvântul
Întinăciunii lutului lumesc.
Şi cute-adânci mi-au coborât la tâmplă,
Pe braţe ramuri goale. Descarnat,
Un gol adânc, un anotimp. O stâncă,
De boală şi de griji m-am cocoşat.

Nu ştim că vor veni amare seri,
Amurguri triste, ger şi lacrimi multe,
Nu ne vom mai întoarce-n primăveri,
Doar ierni de vieţne vor albi la tâmple.
Se stinge-n noapte candela... Mi-e somn,
Un son care aduce a uitare,
Iar timpul trece, trece uniform
Şi clipa doare, doare, doare, doare...

Când ca o clipă vo zbura, ca vântul,
O barcă rătăcind pe un ocean,
O flamură pierind în întuneric,
O lacrimă pierzându-te în val,
Cu moartea, într-un vals, spre nesfârşire,
Născându-ne a doua oară poate,
Atunci ne vom încrede în iubire,
Uitând de viaţă şi uitând de noapte.

Când ca o clipă vom zbura, ca vântul,
Nu ştim că vor veni amare seri –
Vise firave frământând pământul.
Rătăcitori prin micile plăceri,
Ne înălţăm copaci spr cer, mai sus.
Din prima clipă plângem sau zâmbim,
Iubire de părinţi şi de Iisus,
Ne naştem primăvară,-nmugurim...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa ploilor de toamnă

De-azi noapte plouă liniştit...
Bate ploaie mocănească,
Frunze bat la geam şoptit,
Timpuri vechi m-aşteaptă-acasă.
Râu de lacrimi şipotind,
Dans de ramuri, plâns şi teamă
A gutuie mirosind...
Vii din nou, iubită toamnă!

De-azi noapte plouă liniştit...
Şi-n noi lumina se ascunde...
Toamna-n tufişuri s-a pitit
Şi bat la geamuri ramuri ude.
Altele-n viaţă scormonesc,
În a-ntunericului plasă.
Eu, ca un prunc mă rătăcesc
Şi nu ştiu unde sunt acasă.

Bate ploaie mocănească,
Zboară-n vaiete de vânt
Frunza cu lucirea arsă,
Peste pietre de mormânt.
Cad grei stropi pe caldarâmul
Gri şi-n nenutite ploi,
Plânge-n linişte românul...
Plânge lacrima din noi.

Frunze bat la geam şoptit
O aleasă sindrofie...
Ploi de versuri s-au ivit
Pe o coală de hârtie.
Dorm cuvinte-n palma mea –
Un surâs de trandafir,
Cad petale de peltea
Peste frunţile cu mir.

Timpuri vechi m-aşteaptă-acasă,
Azi sunt tot mai obosit,
Amitirea, ca o mască,
Timpul vieţii mi-a cernit.
Merg cuvintele în şiruri,
Cartea vieţii s-a deschis,
Bate vântul frunza – triluri...
Viaţa este doar un vis.

Râu de lacrimi şipotind,
Râu de verbe şi de temeri,
Ne trezim îmbătrânind,
Râu de plângeri printre semeni.
Bate inimă de clopot,
Toamna-n noi s-a deşteptat,
Trec secundele în ropot
Peste ceru-ndoliat.

Dans de ramuri, plâns şi teamă,
Chipuri triste, umeri goi,
Doar o cruce de aramă
Şi-o mulţime de nevoi.
Fruze,-n verbe clătinate,
Ploi de vis în călimară,
Toamnă dincolo de moarte,
Toamnă-n noi, toamnă-n afară.

A gutuie mirosind,
Toamna – o fecioară-n gri,
Se aude iar foşnind...
În papucii aurii,
Trece-n grabă pe cărări...
Stau bătrânii la fereastră,
Plâng, cu gândul, uneori,
La întoarcerea acasă.

Vi din nou iubită toamnă...
S-a răcit cafeaua-n ceaşcă!
Pe sub muguri de aramă
Trece iute o caleaşcă.
Fragezi paşi troznesc pe stradă...
Picuri duşi pe umeri dragi...
Se aude o baladă,
Plânge ramură de fagi.

Vi din nou iubită toamnă,
A gutuie mirosind,
Dans de ramuri, plâns şi teamă,
Râu de lacrimi şipotind.
Timpuri vechi m-aşteaptă-acasă,
Frunze bat la geam şoptit,
Bate ploaie mocănească...
De-azi noapte, plouă liniştit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa timpurilor triste

S-a frânt viaţa-ndouă, în trei, în o sută...
Se stinge lumina şi-n noapte pornim,
O stea în cădere, alaiul de nuntă
Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim.
Cu privire de ciută urmărim în tăcere,
Durerea şi plânsul din ochi şiroind,
Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere
Şi-un pas, ca o clipă, ne cheamă, murind.

S-a frânt viaţa-n două, în trei, în o sută...
Un clopot se-aude, ceva s-a sfârşit,
Ceva a-nceeput... În privire de ciute
Izvorul vieţii e-un râu clipocind.
Lumina se schimbă deodată-n făclie,
O flacără geme în ochi muribund,
Un suflet se-ndreaptă spre-o lume pustie
Şi-şi pleacă genunchiul aici, pe pământ.

Se stinge lumina şi-n noapte pornim...
Nu-i nimeni, în şoaptă măcar să vorbească,
Nu-i nimeni, de gheţuri şi frig să vorbim
Şi nu mai există un drum către casă.
Sub ramuri de sticlă ades poposim,
Se frânge tăcerea-n fragmente de vis,
De-atâta ninsoare la tâmple albim,
E ger, tot mai ger, un ger nepermis.

O stea în cădere, alaiul de nuntă,
O nuntă de cioclii plătiţi a jeli,
Pornesc spre morminte cu paşii de ciută...
Ce false impresii! Un rol pentr-o zi...
Îşi scutură toamna, de jale, copacii,
Se tânguie ramuri sub lacrimi de ploi
Şi-alungă vânatul în noapte, gonacii,
Străini, lângă cruce, rămânem doar noi.

Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim...
Copac fără viaţă, bătrânul nost tată...
Şi noi, ca şi el, datori o să fim,
Să mergem stingheri către lumea cealaltă.
Ne doare tăcerea, am vrea să-i vorbim,
În gând poposeşte, apoi pleacă iar,
Pe margine gropii, mai tare-l jelim.
Ce tată, ce tată, ce tată aveam!

Cu priviire de ciută urmărim în tăcere,
Sărutăm prada morţii, un vulcan clocotim
Şi se naşte în noi ură, milă, durere,
Deodată, cu el în tăceri ne-nfrăţim.
Ne priveşte din neguri însetată de sânge
Cu nări tremurânde, ciuta – un vis
Şi în neguri ascunsă, zvârcolindu-se, plânge
Căci finalul vieţii-i va rămâne nescris.

Durere şi plânsul din ochi şiroind,
Tăcerea şi zvonul de nuntă deoadată
În viaţă şi moarte adesea nuntind
Fii-vor ori poate nu vor fii niciodată.
Cad frunze de miere din cerul beteag,
Trec vise şi temeri la maluri de pleoapă,
Te-ai dus printe îngeri, tăicuţule drag,
Te-ai dus printre îngeri măicuţa mea dragă.

Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere
Şi-n lacrimi de miere, copii, ne-ntrupăm,
În tocuri lăsăm neînscrisele semne,
Suntem verbe ce-n lume, ca un vis evadăm.
Ne-nălţăm în neant fulgi albi de lumină,
Cu noaptea de zgură fuzionăm repetat,
Pentru toată tăcerea nu e nimeni de vină,
Pentru toată durerea sunt doar eu vinovat.

Şi-un pas, ca o clipă, ne cheamă murind,
Ne arde iubirea – trecută pedeapsă,
Suntem doar o umbră, vulcan clocotind,
Ni-i poarta închisă, nu-i un drum către casă.
Aleargă prin umbre stihii... Pendulăm
Un ceaas peste timpuri departe de vreme
Şi plângem şi iarăşi haotic zburăm
Şi sufletul, trupul în rugă şi-l cere.

Şi-un pas, ca o clipă ne cheamă, murind,
Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere,
Durerea şi plânsul din ochi şiroind,
Cu privire de ciută urmărim în tăcere.
Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim,
O stea în cădere, alaiul de nuntă,
Se stinge lumina şi-n noapte pornim...
S-a frânt viaţa-n două, în trei, în o sută...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de sfârşit de vară

Ascultă! Cântă chitara
Şi codrul vuieşte de plâns,
Pleacă, oh, pleacă şi vara
Şi păsări şi vise şi râs.
Se-aprind sub jăratice ploi,
Focuri de frunze şi teamă,
Tăcuţi, ne-afundăm în noroi,
Schimbăm fericirea în dramă.

Ascultă! Cântă chitara
Şi păsări se-nalţă spre cer,
Se pierde în ceţuri şi vara,
Sub umbre de vis şi mister.
O flacără-i vara şi arde
În rugi de tăceri şi dorinţi...
E azi atât de departe,
Iar noi suntem trişti şi cuminţi.

Şi codrul vuieşte de plâns,
Se-ascunde în ochiul de jar
Şi soarele iar a apus
Şi curge un râu diafan.
E râul cu peşti de argint,
E râul cu valuri de miere.
Sub pleoape, târziu adorit,
Simt frunza din ramuri cum geme.

Pleacă, oh, pleacă şi vara,
Mătăsuri de taină şi jar,
Chihlimbărie şi rece,
Toamna se-apropie iar.
Copaci ruginii peste deal
Şi rod de gutui aromate,
E toamnă în suflete iar
Şi vara-i atât de departe.

Şi păsări şi vise şi râs...
Un râu în aval ai plecat
Şi fluturi de stele am strâns
Şi vară, din nou te-am iertat.
În cupa trecutelor zări,
Un "X" călător şi stingher,
Un vuiet de plâns şi ninsori,
M-am pierdut şi eu în eter.

Se-aprind sub jăratice ploi
Azi clipe şi vreascuri de vară,
Rămânem tăcuţi amâdoi,
Ne-ascundem la margini se seară.
Un râu spre aval te tot pierd,
Oh, vară, dereme-ai plecat!
Zadarnic te chem şi te iert,
Zadarnic mereu te-am iertat...

Focuri de frunze şi teamă,
Poem-razelit reclădesc,
Cad ploi de cenuşă şi-aramă,
Tăcut, peste trupul lumesc.
Trec îngeri aripa să-şi 'moaie
În arşiţa verii târzii,
Să uite durere din ploaie
Şi nopţile iar vineţii.

Tăcuţi, ne-afundăm în noroi,
Un gând reumatic ne doare,
De sângeri, uitatele ploi,
Aleargă mereu după soare.
Ciorchinii de stele cobor
În casele slab luminate,
Oh, vară, de tine mi-e dor
Şi plâng după tine în noapte.

Schimbăm fericirea în dramă,
Inundă vulcanice ploi,
Pădurea-n copaci de aramă,
Sfielnic se-apleacă spre noi.
Cioplitele umbre îngână
Un cântec cu versul ciuntit,
Pădure, pădure bătrână,
Mereu, tot mereu te-am iubit.

Scimbăm fericirea în dramă,
Tăcuţi, ne-afundăm în noroi,
Focuri de frunze şi teamă
Se-aprind sub jăratice ploi.
Şi păsări şi vise şi râs...
Pleacă, oh, pleacă şi vara
Şi codrul vuieşte de plâns.
Ascultă! Cântă chitara...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doliu de toamnă

E doliu în noapte şi-n golul privirii
Şi plânge-n adâncuri şi astrul Luminii.
Miroase a toamnă, cad frunze de ploi
În gânduri, în suflet, ades peste noi.

Miroase a rânced, a nuci şi-a sarmale,
Miroase a ploaie în gânduri... şi doare
Sub pleoapele-n neguri ascunsa durere,
Când vântul zvâcneşte, în lanţuri, spre stele.

Cărări de tăcere, sub stropi sidefii,
Îşi plimbă sub ramuri, etern simfonii.
Se-nvârte umbrela în cercuri de vis
E doliu în noapte... lumina s-a stins.

Mai trec tufănele pe strada de jar...
Sculptată în răni de uitat chihlimbar,
Rămâne-n memorii, în numele meu
Şi toamna aceasta zăcând pe traseu.

Cuptorul şi pâinea făcând juământ,
Sub crucea plecată de-al toamnei cuvânt,
Rămân plecăciune în nopţile reci...
Miroase a pâine pe-a toamnei poteci...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E iarăşi toamnă peste toamna mea

Simt o picătură, m-a lovit pe frunte,
O simt atât de rece şi de grea,
Urmează alta, alta şi mai multe,
E iarăşi toamnă peste toamna mea.

Şi aş fi vrut s-o rog să nu mai vină
Şi aş fi vrut prin verde să mai stau,
Să mai amân ce ploaia îmi adună,
Înlăcrimate clipe şi eu nu le vreau.

E iarăşi toamnă şi o văd pe frunze,
Copaci-şi scutură poveşti de ieri,
Mi-e frig şi simt că toate sunt lăuze,
Puţine flori rămase se-ascund în seri.

Simt picături, urmează dese, multe,
E toamnă iarăşi peste toamna mea,
Trecute primăveri de-acum sunt amintite
De albe nopţi, căzându-mi azi o stea.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!