Glossă ultimei toamne
Se scutură în noapte, în rugi de catifea,
În dulci rondeluri sfinte, cu fiecare stea
Și fiecare clipă, destăinuindu-și vrerea...
Se înfioară lumea... Se simte mângâierea
Atât de mult râvnită - o binecuvântare
Și pier uitându-și rostul stelele căzătoare.
Se pierd secunde-n tină și suflete de ceară
În noaptea suferinței sălbatică, amară.
Se scutură în noapte, în rugi de catifea
În ploi de stinse frunze, de-acum și toamna mea
Și plânge ruginiul poem uitate urme,
Nu-i nimeni suferința și plânsu-i să adune.
Și strâng în lanțuri grele poteci întunecate
Cu fiecare toamnă ne adâncim în noapte.
Ne plângem suferința tăcut și repetat,
Gătindu-ne de moarte, căci timpul ni-i gătat.
În dulci rondeluri sfinte, cu fiecare stea,
Mai cade câte-o frunză și-o lacrimă de-a mea
Și dezgolit de frunze, de lacrimi și de dor,
Cu veșnicia clipei ce vine mă-nfășor.
Cu fapte de mărire îmi stâmpăr nemurirea
Și trece sfârtecată, prin voi, nemărginnirea.
Clepsidra cerne-n valuri ecouri. Trece-n van
Secundă de secundă, asemeni, an de an.
Și fiecare clipă destăinuindu-și vrerea,
În timpuri se-nfiripă... Dulce-auriu, ca mierea,
Se picură lumina din lampa învierii
Și vântul risipește sub șoaptele tăcerii
Miracole și taine, frunze și ramuri frânte
Și păsări vin... și îngeri, ecoul să-i asculte.
Vis cenușiu de toamnă, o trecere spre mâine,
Must rubiniu și nucă și dulce gust de pâime.
Se înfioară lumea... Se simte mângâierea,
Ne scuturăm de frunze și curge-n râuri mierea.
Se-ascund letopisețe-n frunziș de codru, iară!
Și se topesc sub lacrimi tăcerile de ceară...
În timp ce noaptea-și cerne pe foi întunecare,
Privim cu ochii-n lacrimi o altă-nmormântare.
A noastră fie oare, fila de-acum cernită?!
O sccriptică durere, o ultimă coridă...
Atât de mult râvnită - o binecuvântare!
O simplă-ngenunchere, o toamnă ca oricare.
Vibrații, fuziune, atom... În neființă
Alunecăm deodată uciși de necredință.
Ce patimă! Un simplu "Adio"... S-a sfârșit!
În ființa neființei alunecăm smerit.
Ne-or plânge-n urmă pruncii?! Ne-o plânge cineva?!
Ce mult, ce mult ne doare tăcerea asta grea!
Și pier uitându-și rostul stelele căzătoare...
Rămânem doar o u, bră sub pietre funerare!
Rămânem doar un nume lăsat spre pomenire
Ce și-a pierdut menirea în lupta pentru sine.
Nu-mi luați această clipă! E toamna mea de piatră!
Lăsați-mi fericirea de a mai fii odată
Aceeași primăvară ce-n toamnă se avântă.
Veniți la nenuntita inexistenței nuntă!
Se pierd secunde-n tină și suflete de ceară,
Aleargă spre nuntire în lumea de afară,
Logodna cu atomul nenașterii să afle,
Din apa nemuririi tăcerea să-și adape.
Se scutură din ceruri lacrimi de ploi și stele,
Îngenunchiată toamnă, mă-nclin iubirii tele
Altar în universul de plâns și de milenii,
Îți pun pe cap cununa trecutelor decenii.
În noapte suferinței sălbatică, amară,
Să fim de-acum lumină, în liniștea de-afară
Să-nsămânțăm de-a pururi iubirea pentru care
Pe căi de ani-lumină mor stele căzătoare.
Ascultă! Bate vântul! Fereastra se deschide
Și ultima mea toamnă în brațe mă cuprinde.
În voaluri de mătase, transcendental, voit,
Ne înălțăm spre ceruri - un vis ce s-a-mplinit.
În noaptea suferinței sălbatică, amară,
Se pierd secunde-n tină și suflete de ceară
Și pier uitându-și rostul stelele căzătoare...
Atât de mult râvnită-i o binecuvântare!
Se înfioară lumea... se simte mângâierea
În fiecare clipă destăinuindu-și vrerea.
În dulci rondeluri, sfinte, cu fiecare stea,
Se scutură în noapte, în rugi de catifea.
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Rodica Nicoleta Ion. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.