Peter Quince la clavir

I

La fel cum degetele mele apăsând aceste clape
Fac muzică, aceleaşi sunete-ale sinelui
Fac, de asemeni, muzică în spiritul meu.
Asta înseamnă că muzica este emoţie, nu sunet;
Şi astfel, ceea ce eu simt acum,
Aici, în această cameră, dorindu-te,

Gândindu-mă la rochia ta în nuanţe de-albastru,
Este muzică. Reaminteşte acel fior
Trezit în bătrâni de Suzana,

De acea seară verde, caldă şi clară,
Când ea se îmbăia în nemişcarea atentă-a grădinii, în vreme ce
Bătrânii cu ochi congestionaţi, pândind-o, simţeau

În esenţa profundă- a fiinţei lor vibrând
Corzi fermecate, iar strunele ciupite
Pulsau înălţând fragede osanale.

II

În apa aceea verde, caldă şi clară,
Stătea Suzana.
Ea simţea freamătul strunelor
Şi imagini ascunse

I se revelau.
Prea plinul acelor linii melodice
A smuls din pieptul ei un oftat.

Stătea aşezată pe lespedea băii,
În răcoarea
Unor emoţii demult trecute.
Prin frunze, răzbătea
Roua
Unui vechi entuziasm.

A păşit prin iarbă,
Încă tremurând.
Adierele vântului erau slujitoarele ei,
Care o urmau timid
Aducându-i şalurile mătăsoase
Încă fluturânde.

O respiraţie atingân mâna
A amuţit zgomotele nopţii.
S-a întors –
Un talger a răsunat
În mijocul cornurilor bubuitoare.

III

Imediat, cu-n zgomot ca acela făcut de tamburine,
Au apărut însoţitoarele ei bizantine.

Erau contrariate de ţipetele Suzanei, sub luna plină,
Împotriva bătrânilor prezenţi acolo, în grădină;

Iar respiraţia, şoaptele lor repezi şi moi,
Aminteau de o salcie bătută de ploi.

Lumina lampilor ridicate de ei, anonimă,
A dezvăluit-o pe Suzana goală ca o ştimă.

Şi atunci, necredincioasele bizantine
Au fugit – cu-n zgomot ca acela făcut de tamburine.

IV

În minte frumuseţea este trecătoare –
O trecere fulgurantă dinspre azi spre mâine,
Dar în carne este nemuritoare.

Trupul moare; frumuseţea trupului rămâne.
Astfel, mor serile alunecând uşor prin verde,
O undă nesfârşită curgând mereu spre-a nu se pierde.
Astfel, mor grădinile, respiraţia lor smerită mirosind
Deja a iarnă, regretând, privind înapoi cu jind.
Astfel, mor fecioarele, întru-această celebrare-anume,
Mereu proaspătă,-a corului tuturor fecioarelor din lume.

Muzica Suzanei a atins corzile neruşinării
Acelor bătrâni cu păr alb, dar, scăpând din plasa nopţii,
În urmă nu a rămas decât gunoiul Morţii.
Acum, în imortalitatea-i, îndepărtată şi suavă,
Cântă la vioara transparentă a propriei memorii,
Eliberând un permanent psalm de slavă.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rememorări

În minte frumuseţea este trecătoare –
O trecere fulguranta dinspre azi spre mâine,
Dar în carne este nemuritoare.
Trupul moare; frumuseţea trupului rămâne.

poezie de Wallace Stevens din Peter Quince la clavir, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suzana şi bătrânii

Blonda Suzana, cu farmecele toate la vedere,
Se îmbăia în pavilionul ei cel drag;
Bătrânii trăgeau cu ochiul – şi-încântat de bălăceală
Ar fi acostat şi ei în portul Suzanei larg.

Dar ea furioasă-a jurat să nu se-încurce
Cu monştri atât de babalâci şi de debili;
Asta a stârnit zarvă mare, care putea fi evitată
Dacă bătrânii ar fi arătat mai muşchiuloşi şi mai virili.

poezie de autor necunoscut/anonim (1707), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate oare cineva să fugă de adevăr? Adevărul suportă orice. Toate strunele minţii mele cântă această muzică. El este cântăreţul. El este cel care cântă această melodie în mine. El este cel care a făcut să apară acest val de muzică în trupul şi în mintea mea.

Maitreyi Devi în Dragostea nu moare
Adăugat de Bagarean Alina Ingrid
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu simt că eu am ales muzica, ci am fost ales de muzică. Astfel se naşte o carieră, însă cel mai important e să te bucuri de muzică aşa cum este ea.

Franz Welser-Most în TVR HD, interviu (1 ianuarie 2013)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oh! Suzana

(Solo) Am plecat din Alabama
Cu banjo-ul subsuoară
Şi o tai spre Louisiana
Să îmi văd iubita iară.
A plouat întreaga noapte,
Când m-a pornit la drum dorul din sânge,
Apoi arsiţi peste poate –
Dar tu, o, tu, Suzana, nu mai plânge.

(Corul) Oh! Suzana, nu mai plânge din rărunchi,
Mă întorc din Alabama cu banjo-ul pe genunchi.

(Solo) M-am căţărat pe un bampor
Ş-am coborât un râu cu valuri multe,
Avea lămpi mari luminate de Electric,
Ş-au murit cioroi cinci sute;
M-au urmărit câţ'va buhai ş-apoi nişte călăreţi,
De am crezut că viaţa mi s-o stânge;
Cu ochii-închişi, aşteptam să mor printre scaieţi –
Dar tu, o, tu, Suzana, nu mai plânge.

(Corul) Oh! Suzana, nu mai plânge din rărunchi,
Mă întorc din Alabama cu banjo-ul pe genunchi.

(Solo) Am avut un vis noaptea cealaltă,
Când ţâpenie-n jur nu se clintea,
Am crezut c-o văd chiar pe Suzana
Coborând pe creasta verde;
Muşca dintr-o prăjitură şi-i era de lacrimi ud
Obrazu'. Simţeam cum sufletu-mi se strânge
Ş-am spus, io uite-acuşica-ajung din sud,
Dar tu, tu, Suzana, nu mai plânge.

(Corul) Oh! Suzana, nu mai plânge din rărunchi,
Mă întorc din Alabama cu banjo-ul pe genunchi.

(Solo) Curând voi fi acasă în New Orleans acoloşa,
Ş-o să scotocesc tot locu'
Ş-unde-oi găsi-o pe Suzana
O să pup ţărâna şi-o să-mi cânt vesel norocu'.
Iar de-o fi să n-o găsesc,
Acest negrotei va muri în propriul sânge –
Dar şi atunci, când va fi mort şi îngropat,
Tu, tu, Suzana, nu mai plânge.

(Corul) Oh! Suzana, nu mai plânge din rărunchi,
Mă întorc din Alabama cu banjo-ul pe genunchi.

cântec, muzica de Stephen Foster, versuri de Stephen Foster
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Angoasele triste ale unui vals voios

Adevărul este că vine-o vreme
Când nu mai putem plânge pentru o muzică
Devenită prea mult sunet nemişcat.

Vine-o vreme când valsul
Nu mai exprimă dorinţa, un mod
De a dezvălui dorinţa şi umbrele ei goale.

Prea multe valsuri au luat sfârşit. Şi-apoi
Există acel Hoon c-un munte de minte,
Care nu şi-a manifestat niciodată prin vals dorinţa,

Care-a descoperit toate formele şi ordinea-n singurătate,
Pentru care formele n-au luat niciodată chipuri omeneşti.
Acum, pentru el, aceste forme-au dispărut.

Nu există ordine în mare – şi nici în soare.
Formele şi-au pierdut strălucirea.
Există această imprevizibilă droaie de oameni,

Aceste imprevizibile feţe şi braţe,
O imensă nelinişte sub presiune, mereu eliberată,
Aceste voci strigând fără a şti pentru ce,

Dar dorind să fie fericite, fără a şti cum,
Impunând forme pe care nu le pot descrie,
Cerând o ordine dincolo de puterea discursului lor.

Prea multe valsuri au luat sfârşit. Şi totuşi formele,
Pentru care vocile strigă, acestea, pot fi, de asemenea,
Anumite manifestări ale dorinţei, moduri de-a se dezvălui.

Prea multe valsuri – Epopeea neîncrederii
Răsună mai devreme şi mai des, curând va fi permanentă.
Câteva armonii sceptice-n curând, într-o muzică sceptică,

Vor uni chipurile, iar formele acestor oameni
Vor străluci iarăşi în mişcare, muzica
Va fi mişcare şi va fi plină de umbre.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erau doi, acum e numai unul

în fiecare dimineaţă, împreună
ca acele ceasului, o pereche râzând atât
de perfect, zâmbind, continuând astfel
în fiecare dimineaţă, ei vin împreună
în fiecare dimineaţă, ei pleacă împreună

în această dimineaţă, el a plecat singur
în această dimineaţă, ea a rămas singură
privind în gol
prin nimicul pe care îl vede în faţa ei,
prin deşertul care traversează masa,

erau doi, acum e numai unul,
acum e prea târziu, prejudiciul a fost făcut.

poezie de Jim Moore, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin pomii din livezi

Retrage-te la timp, când încă ştii că poţi
Sub soare să rezişti.... în mare să înoţi,
Când încă nu-i târziu pe-alei, să-ţi zboare paşii,
Când încă-ţi mai vorbesc doi ochi, senini, albaştri.

Opreşte-te la timp, cât uşa nu-i închisă
Şi poţi încă zâmbi spre mâna ce-i întinsă,
Când încă mai inspiri parfumul de la floare
Cât încă noaptea lină îţi este sărbătoare!

Retrage-te la timp, lumină din lumină,
Cât lume e în jur şi nu-ţi este străină,
Cât mai luceşte încă în fir verde de iarbă
Demult, o amintire ce-ţi este foarte dragă!

Retrage-te din vreme şi meditează adânc
Ce e prioritar, când umbră e în crâng.
Şi câte ploi, adesea, în seară au spălat,
Tot ce a fost îngheţ, tot ce a hibernat...

Retrage-te la timp şi rău să nu îţi pară,
Va înflori în noi o altă primăvară.
Ascunşi de ochii lumii prin pomii din livezi
Vom construi palate din ramurile verzi.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Dacă eşti Dumnezeu, te rog, fă pace pe pământ!" Păi de ce? De ce suntem atât de naivi încât să credem că Dumnezeu se ocupă cu astfel de copilării inutile? A făcut până acum Dumnezeu pace pe pământ? Nu, pentru că o astfel de utopie nici măcar în minte nu există. Mintea care cere "pace", vorbeşte despre pace este ea însăşi infernul războiului şi al neliniştii. Această logică e la fel de infantilă ca cea în care afirmăm că: "Dacă tu eşti Dumnezeu atunci şi mintea ta este perfectă!" Dar Dumnezeu este dincolo de astfel de etichete sterile: "Perfect, imperfect - creaţie, disoluţie", etc. Fiind Totul din Întreg, cum şi unde ar mai putea fi "Dumnezeu, tu şi mai ales mintea ta" care coace astfel de şopârle? Mintea prin hipnoza ei sterilă chiar te face să crezi că există o astfel de utopie precum "tu, creaţia/lumea, creatorul", dar asta, dragul meu, e doar pentru că dormi şi nu vrei să te trezeşti încă din visul numit "mintea mea".

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faptul că pot să ascult muzică este una din cele mai mari bucurii ale vieţii mele. Dar eu ascult muzică şi în interiorul meu. Mie îmi cântă tot timpul ceva, îmi umblă muzica prin cap.

Dan Grigore în interviu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În muzică, la fel ca şi în matematică, nu e loc de relativitate, decât prin raportare la infinit. Dacă înlocuim infinitul acesta cu noţiunea de Dumnezeu, pe care să o raportăm la posibilitatea imaginaţiei noastre, putem spune chiar foarte exact că o muzică poate fi bună şi alta proastă- tocmai prin această raportare la un soi de bine pe care-l face spiritului- atât Dumnezeu cât şi muzica aceea care se apropie foarte tare de direcţia aceea. Aşadar, zgomotul dăunează întotdeauna, în special cel dat de materiale sintetice, şi chiar dacă are un ritmi aparte, muzica house este la fel de dăunătoare spiritului precum zgomotul făcut de nişte scule care cad pe o tablă.

Dharma K. Tchobansky în Rupte din Seu, Muzica (2016)
Adăugat de Tchobansky
Comentează! | Votează! | Copiază!

Navigând spre Bizanţ

Asta nu-i ţară pentru bătrâni. Tinerii stau
Unul în braţele celuilalt; păsările în copaci. Eşti
Aici cu-aceste generaţii care mor – cu cântecul lor.
Păstrăvi în cascade, mările pline de peşti;
Scrumbii, păsăret şi animale laudă vara în cor;
Tu, alături de tot ce-i creat, se naşte şi moare, trăieşti
În această muzică senzuală, unde nu se discern
Printre ceţuri monumentele intelectului etern.

Un om bătrân e doar un lucru de prisos,
O fleandură pe băţ – cât sufletul disperă,
Cât nu aplaudă şi cântă bucuros
Pentru fiecare clipă de viaţă efemeră.
Iar a cânta nu-n şcoli înveţi – mai cu folos
Priveşti-un monument şi înţelegi cum măreţia trece peste eră.
De-aceea-am navigat prin valuri şi brizanţi,
Spre-a ajunge aici în oraşul cel sfânt, Bizanţ.

O, înţelepţi în mozaic de aur pe perete
De veghe în lumina Dumnezeului cel Viu,
Ieşiţi din focul sfânt cum din azur străfulgeră-un erete
Şi-n sunet nepământean de muzici spre cerul auriu
Călăuziţi-mi spiritul bolnav de-atâta sete;
Prea strâns legat de animalul trup nici nu mai ştiu
Sufletul-mi cât suflet este şi cât lut – dacă se poate
Chemaţi-mă-acolo-n casa voastră din eternitate.

Astfel, extras naturii, nu-o să mai stau înghesuit
În imediat sub forma unui lucru natural;
Voi fi statuie bătută-n aur smălţuit
De sculptorii elini, reper şi semn regal,
Spre-a ţine treaz pe Împăratul adormit –
Sau poate voi fi-ncadrat în aura unui buchet floral
Pentru-a cânta doamnelor din Bizanţ de sus, de pe colină,
Despre trecut şi despre trecere – sau despre ce-o să vină.

poezie celebră de William Butler Yeats, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre-o dimineaţă de toamnă

e rece, vântul bate cu toamna dinspre iarnă
o uşă la un balcon se deschide, încetişor
un cearceaf alb iese şi se zbenguie
undeva o mână albă se întinde
mângâie un umăr
un zumzăit trezeşte aşezarea, de blocuri
o uşă trântită se aude dispre scară, metalic
doi câini sar pe iarba încă verde, aşteaptă
nu le pasă că-i frig afară
de sus cade o rază rece, după colţ de uşă
îmi este frig în mine, mă înfăşor prin geamuri
goale, fără perdele
singurul scaun din mine nu mă mai poate ţine
este prea bătrân
vorbesc cu umbrele, le spun trecutul
ele mă întrebă urlând, ce-ai făcut din tine?
urc dealul vieţii şi dau peste ceea ce-am fost
un trup golit de suflet
desupra mea este o gaură imensă, în cer
din ea coboară frânghii pe care se caţără oameni
încă prea tineri
alt căine urlă cu botul ridicat, strigă-a-moarte
a căzut o frunză din greanga cerului, nu-i verde nici uscată
este mată ca sticla mea de geam
prin ea nu pot să văd afară, trupul mi-a rămas fără suflet
o sonerie de ceas sună şi simt o mână caldă
cuprind trupul în braţe şi mă scufund în el
fericit mă gândesc
a fost un vis urât, spre-o dimineaţă de toamnă

poezie de Viorel Muha (octombrie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândul vulpe

Îmi imaginez acest moment în pădure, la miezul nopţii:
Există-acolo ceva viu,
Dincolo de singurătatea ceasornicului
Şi-a acestei pagini albe pe care se mişcă degetele mele.

Prin fereastră nu se vede nicio stea:
Ceva încă mai aproape,
Deşi mai întunecat,
Se strecoară-n acea singurătate:

Rece, delicat ca zăpada nopţii,
Botul unei vulpi atinge lăstarii şi frunzele;
Doi ochi sunt călăuzele mişcării care chiar acum
Şi iarăşi acum, şi acum, şi acum

Înscrie urme discrete de paşi pe zăpadă
Printre copaci – şi, obosită, o umbră
Subţire atinge-un buştean şi-n vizuina
Unui trup care are îndrăzneala să iasă

În luminiş, un ochi,
Ceva verde care se tot adânceşte, se lărgeşte,
Strălucitor, încordat,
Preocupat de propria-îndelnicire

Până când, o instantanee, înţepătoare duhoare de vulpe
Penetrează ocniţa neagră a unui cap.
Pe fereastră nu se vede încă nicio stea; ceasul ticăie,
Pagina este printată.

poezie de Ted Hughes din The Hawk in the Rain ( Uliul in ploaie) - 1957 - The Thought-Fox (Gândul vulpe) ' is probably the mo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin voia Sa

Pe noi ne-a cununat chiar Cerul
Pe o alee undeva
Şi ne-a fost cler însuşi Eterul,
Vibrând în jur muzica Sa.

Nuntaşi ne-au fost bătrâni copacii,
Care din frunze ne cântau,
Eram doar tu şi eu... şi macii
Şi toate-n jur aplaudau.

Nici noi n-am înţeles prea bine
Acel moment când Dumnezeu,
Mi te-a adus în dar, pe tine,
Să fii la pieptul meu mereu.

Dar ne-am simţit în 'cele clipe
Altundeva, parcă în Rai,
Purtaţi de îngeri pe aripe,
Acum te am şi tu mă ai.

Pe noi ne-a cununat chiar Cerul,
Prin voia Lui să fim mereu,
N-am înţeles atunci misterul
Dar iată... suntem tu şi eu.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă e adevărat că dintre toate artele muzica reprezintă limbajul cel mai profund al umanităţii, atunci eu trebuie să mă consider extrem de norocos că am avut în viaţă prilejul să lucrez cu muzică, cu atât de multe Case de Operă din lume. Şi mă întreb des cu ce este Mozart cu adevărat unic? Prin ce e el exemplul adevăratului geniu? Prin faptul cred că el a auzit pentru noi ceea ce fără el ne-ar fi rămas inaccesibil. El a avut acces la o lume invizibilă la care noi nu avem acces. Şi a avut generozitatea să o împărtăşească cu noi. Şi astfel cu el, datorită lui pătrundem şi noi în sferele inaccesibilului şi urcăm pe munte împreună cu el.

citat din Andrei Şerban (20 iunie 2017)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă n-aş fi crescut...

Dacă n-aş fi crescut
aş fi rămas acea copilă
veselă şi zburdalnică
în ochii căreia râdea
toată bucuria copilăriei
aş fi alergat încă
la fel de neobosită
pe toate coclaurile
şi prin podgoriile dragi
aş fi admirat şi acum macii
ce creşteau de nebuni
care înroşeau tot câmpul
şi obrajii mei de copil zvăpaiat
ce nu stătea o clipă locului
ce departe-mi pare
drumul spre acea fetiţă
de parca iarba a crescut
atât de deasă
între mine şi ea
şi nu pot răzbate
din spatele casei
Milcovul mă strigă
cu nostalgie ca atunci
când alergam desculţă prin prundiş
chiar dacă mă mai răneam
rănile parcă nu erau
la fel de dureroase
ca acum
eram mai curajoasă
decât băieţii
şi nu plângeam
acum când mă privesc
în oglinda copilăriei
mă văd cu alţi ochi
ce departe e lumea aceea
când oamenii se iubeau unii pe alţii
parcă şi iarba era mai verde
sub tălpile mele mereu goale
cerul era şi el mai albastru
mai curat
iar apa băută din căuşul palmelor
atât de pură
încât mă puteam oglindi în ea
ca-ntr-o oglindă fermecată
oamenii parcă nu alergau ca astăzi
atât de debusolaţi
în toate părţile
doar copiii alergau atunci
prin copilăria mea
ca-ntr-un joc de-a prinselea
azi când privesc în jur
oamenii aleargă continuu
nu se mai opresc
nu îşi vorbesc
şi nu mai zâmbesc...
din trecut mă strigă ea
fetiţa care dacă n-ar fi crescut
astăzi eu n-aş fi fost mamă
o privesc atent şi văd cum
îmi face cu mâna
şoptindu-mi să n-o uit...
şi ca să n-o uit
am închis-o într-o cămăruţă
a sufletului meu
deşi ştiu că
din când în când
mai iese de-acolo
să alerge prin copilăria ei
trag perdeaua timpului
şi zâmbesc melancolic
la peisajul unde doi copii
se joacă fericiţi în iarbă
conştiinţa mea mereu trează
mă scutură de mânecă
(dacă n-ai fi crescut...)
... şi din ochi mi se preling
picături de ploaie...

poezie de Alina Cristian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cameră de hotel, etajul al 12-lea

Azi dimineaţă am urmărit
un elicopter învârtindu-se ca o insectă rănită
în jurul Empire State Building-ului, acel
burghiu de dentist enorm, pentru a ateriza apoi
pe-acoperişul de pe clădirea zgârâie nori a PanAm-ului.
Acum, din ţinuturi străine,
soseşte miezul nopţii. Întunericul lui vulgar
este împuşcat de milioane de ferestre luminate, toate
la înălţime şi de partea cealaltă.

Dar miezul nopţii nu este
atât de uşor de învins. Întins pe pat, între
un aparat de radio şi un televizor,
aud convulsii războinice vibrând prin
viroagele şi canioanele sclipitoare-ale marelui oraş –
maşini de poliţie şi ambulanţe în plin iureş
spre oasele rupte, spre ţipetele guturale
din apartamente fără apă caldă, spre glazura
de sânge de pe trotuare.

Frontiera nu este niciodată-n altă parte.
Şi nu există baricade
care să poată ţine miezul nopţii departe.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

muzică

Muzica este o artă. Ea se ocupă cu studiul sunetelor muzicale. Sunet muzical este orice sunet care place urechii, spre deosebire de zgomot, care nu place şi de care nu se ocupă arta muzicală.

definiţie clasică de Nicolae Lungu în Gramatica muzicii bisericeşti "psaltice" - Studiu comparativ cu notaţia liniară, Noțiuni generale asupra muzicii (1997)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deoarece noi nu recunoaştem o muzică care ar consta dintr-un joc inutil de sunete, atunci, în sens larg, orice muzică este programatică. În sens strict, se înţelege prin această expresie muzica simfonică sau, în general, instrumentală, care ilustrează un anumit subiect, prezentat publicului într-un program. Programatismul este capacitatea muzicii de a exprima idei, sentimente, trăiri, întrucât fără această proprietate, muzica, devenită joc de sunete, încetează de a mai fi artă.

Piotr Ilici Ceaikovski în Scrisoare către Nadejda von Meck (1878)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!