Scrisoarea III

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte...
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
- Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.

Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână -
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor -
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul... se deşteaptă... şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
- Ce vrei tu?
- Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
- Tu eşti Mircea?
- Da-mpărate!
- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!...
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
- De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?...
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:
"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoarea III - Parodia imigrantului

Imigranţi, copii de suflet ai lui ăla cu A mare
Nu puţini, milioane, după ultima estimare,
Răspândindu-se în roiuri întind corturi uriaşe
Şi ascunzându-se în ele fac planuri ucigaşe.

Iată vine-un imigrant ce părea mai descurcăreţ
Johannis privind la dânsul îl întreabă cu dispreţ:
- Was ist das?
- Was? Şi de mai ştii şi româneşte
Domnul nostru vrea să-ţi spună ceva ce te priveşte.

La un semn deschisă-i calea şi se-apropie de Cotroceni
Un imigrant atât de simplu că se pierdu printre bucureşteni.
- Tu eşti Johannis?
- Da imigrante!
- Am venit să-ţi cer să ne primeşti,
România e frumoasă, e o ţară ca-n poveşti.
- Orice gând ai imigrante şi cu orice planuri vei fi sosit
Cât suntem încă la pace eu îţi zic du-te de unde-ai venit.
Despre partea cu primitul, noi şi-aşa suntem săraci
Iar în România nu prea ai nici ce să faci.
Mai bine fă întoarsă de pe-acum a ta cale
După cum te văd nu prea ai nici parale.
De-o fi una, de-o fi alta... Nu am centre pentru voi
Nu vă pot îndeplini nici cele mai simple nevoi.
- Cum? Când Schengen e aproape, să-mi închipui crezi că pot
Să trimit toţi imigranţii înapoi pe feribot?
O, tu nici visezi Johannis, câţi au vrut să mă întoarcă
Grecii, sârbii, ungurii au vrut să mă pună în barcă,
Preşedinţi de ţară, miniştrii, generali, toţi fără folos se-adună
Să de-a piept cu imigranţii ce au tricouri cu semilună.
Adu-ţi aminte cum a fost demult cu cavalerii-n zale lucii
I-am prins pe toţi şi i-am pus frumos la umbra crucii.
Acum iar vă strângeţi împotriva imigranţilor care
Doar vin râzând de peste tot, dinspre pământ şi mare.
Mi-e destul pe Facebook doar un simplu semn a face
Şi-ntreg Apusul îşi trimite toate neamurile-ncoace.
Doar în Siria văzut-ai câte forţe s-au aliat
Am cu toate ţările o listă în mod detaliat.
Când văzui atâtea avioane, câtă frunză câtă iarbă
Le-am zis la ai mei să fugă dacă ţin la a lor barbă.
După toate acestea să mă împiedic de-un preşedinte?
Şi să mă-ntorc înapoi ascultând de-ale lui cuvinte?
- Un preşedinte, da, căci şeful ţării ce-l priveşti
Nu e român de rând, el are origini nemţeşti.
Nu ţi-aş dori vreodată ca într-o zi să ajungi să ne cunoşti,
Nu ştiu cum ne vezi de-afară, dar nu suntem nişte proşti.
De dincolo au venit mulţi de-au vrut să ia pământ şi apă
Dar majoritatea nu au luat altceva decât ţeapă.
Eu? Poate-ai crede că sunt pus aici de formă
Am câştigat alegerile jurând să fac reformă,
Dar cum? În ţara asta nimica nu se schimbă
Unul munceşte şi zece pe lângă el se plimbă.
N-avem nici măcar autostrăzi, nu circuli ca-n occident
Vei conduce numai pe naţionale şi vei muri în accident.

Şi abia plecă imigrantul... şi se urcă în a lui Pasat
În graba lui spre răzbunare acceleraţia călcând apăsat,
Pe DN1 era aglomerat şi depăşi riscant două maşini
Cu gândul de-a invada mai repede această ţară de creştini.
Drum în lucru..., ce mai frâne, derapare, izbitură
Un carambol se făcu înainte de Ploieşti, la cotitură.
Pe Facebook Johanis urmăreşte cu atenţie evenimentul
Imigranţilor, aşa-i la noi, acesta a fost avertismentul.

parodie de Rozsnai Zsolt, după Mihai Eminescu
Adăugat de Rozsnai Zsolt
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoarea XXL (parodie după "Scrisoarea III" de Mihai Eminescu)

Un osman dintre aceia fără neam şi fără limbă,
Ce mânat de vreri meschine patria ades şi-o schimbă,
Se plimba matol, sărmanul, neţinând cărarea dreaptă,
Scărpinându-şi cu ardoare scăfârlia cea deşteaptă.
Dintr-un bloc fără ferestre o gagică se coboară,
După mutra rutinată nu părea deloc fecioară,
Mirosea a vişinată de-acum două primăveri
Iar surâsu-i (cu proteză) provoca la ochi dureri.
Osmanlâul, tip sensibil la atâta frumuseţe,
A-nceput să facă zâmbre şi pe-alocuri feţe-feţe
Şi chiar dacă peste case, nesimţită, cădea bură
Pofticios privea la tipă, fermecat de-a ei natură.
Pipăindu-şi marafeţii, vru să-ngaime tandre şoapte
Cam ceva de genul: "Fato, unde vrei să dormi la noapte?"
Ea, văzându-i poticneala, gât de struţ pe dată-ntinde,
Din cotlonu-i plin de zoaie, ca zvârluga se desprinde:
- Scoate euroii, nene, iar apoi în braţe-mi vino
Eu să îţi alin hormonii, iară foamea-mi tu alino!
Hai, acuşi se face beznă şi apar la streşini stele,
Vin să-ţi prezantez tariful plus serviciile mele!

Pân' osmanul să-i dea verde, portofelul îi dispare,
O durere de dinţi (lipsă) din neanturi, brusc, răsare,
O durere criminală care creşte, creşte, creşte,
Cu viteză de Ferrari peste fălci i se lăţeşte
Săgetându-l înspre tâmple tenebroasă îl cuprinde
Şi din creştet până-n talpă ca o plagă se întinde,
Iar subit din tărtăcuţa-i se iţesc cucuie mari
Depăşind ca înălţime baobabii seculari.
La doi paşi de-osmanul nostru, o ţigancă mai bătrână,
Peste-o pungă cu seminţe tronând veşnică stăpână,
Observându-l că-şi blesteamă soarta crudă în pustiuri
Şi că lacrimi mari, tardive, curg pe barba-i, râuri, râuri,
Râde: "Spune bogdaproste că nu te-a târât prin lanuri,
Sau în vreo fântână seacă, prea departe de limanuri.
Mie mi-a ciordit din casă frigideru' şi-un covor,
E piranda lu' Şmenaru, nu e fată din popor!
(Dă şi mie, coane,-o sută, să mor io de mă prefac,
Merg ca martor şi la Circă, nu mă dau după copac)"

E snopit de tot osmanul, iar biştarii nu-i ajung
Nici de-o chiflă expirată şi oftează îndelung,
I-au şparlit din buzunare tot ce-avea, ultimii chiori,
Astfel o păţeşti când seara umbli beat cu capu-n nori.
Prins cu dreapta de o bârnă apărută-n drum, înaltă,
Îşi adună pălăria şi fularul laolaltă,
Ochii-i vineţi lăcrimează de durere (sau de vânt?)
Şi c-un icnet animalic se urni de la pământ...

În sfârşit ajunge-acasă, vila kitsch cu turle-n cer
Străluceşte de departe pe al urbei eşichier,
Alta nu găseşti de cauţi din Strehaia în Bali,
Străjuind intrarea, sumbru, bodyguardu' îşi zări,
Bâta lui de baseball, groasă, cu esenţe de alun
Te fereşte de belele chiar şi-n ultimul cătun.
- Bine mi-am găsit bârlogul, thanks, măritule profet,
Căci Allah e unul singur şi doar unul Mahomet!
Aşa murmurând osmanul, bucuria i se naşte
Când o haită de rotweilleri dă semnal că l-ar cunoaşte...

Timpul a trecut, osmanul a-nfipt ghiara, vultureşte,
Ilicit în zestrea ţării iar averea îi sporeşte,
Are-acum un supermarket, un hotel şi an de an
Dă petreceri grandioase cu bugete de sultan,
Nu îi stă nimic în cale, orice porţi i se deschid,
Ştie cui să-mpingă şpagă, demn vlăstar de Baiazid.

N-a uitat seara de care sumbre amintiri îl leagă,
Pe piranda lu' Şmenaru o visează noaptea-ntreagă,
Scos din minţi de dor, osmanul a tocmit pe-ai lui spahii
S-o găsească, vie, moartă, ori în munţi ori în câmpii,
S-a sfădit şi pe la şatre doar cu bulibaşe mari
Ca să scotocească bine până-n codrii de stejari.

Într-o zi, la poarta vilei, bate-un tuciuriu c-un băţ,
Culturistul de la pază îl descoase cu dispreţ:
- What's up, doc?
- Nimic mâncaţi-aş! Sunt venit hăt din Banat
De piranda lu' Şmenaru să îi zic la împărat!

Namila îşi dă acceptul iar ţiganul de la cort
Intră ţanţoş drept în vilă, etalând slinosu-i port.
- Ce-i ţigane? întreabă-osmanul, ai vreo veste să-mi închini?
Spune repede, nepoate, nu mă ţine ca pe spini!
- Ia-mă-ncet, pupaţi-aş ciocu', nu vezi că-s abia sosit?
Dă un vischi mic la mandea, ca un semn de bun venit!
De-mi serveşti nişte friptane nu zic nu, ba să mă ierţi,
Oi fuma şi o mahoarcă chiar cu riscul să mă cerţi.
Am venit la tine, şefu', cu un plan ce-am pus la cale
Ca s-o prindem pe piranda, sclava visurilor tale,
Am nişte idei deştepte, dar rămâne între noi,
Nu vreau să se işte, coane, peste noapte vreun război!
- Tu eşti prea naiv, ţigane, la atâtea câte pot
Crezi c-o să mă-ncurc aiurea cu un găinar, c-un ciot?
Bă, tu n-ai habar în viaţă pe câţi zmei şaua am pus
Ocupându-mă de biznis de cu zori până-n apus,
Banul lângă ban, fârtate, se-nmulţeşte, se adună
Căci mă trag din seminţia ce-are-n steag o semilună,
Iarna mi-o petrec în Fidji, iară vara plec în Malta,
Top modele în jacuţi înşir una lângă alta,
Ieri am cumpărat în lizing câteva autocare,
Să le plimb, de-mi vine cheful, ba la munte ba la mare,
Banii de la proşti curg gârlă înspre mine, râuri-râuri,
Pot să fac din lapte ţuică, să scot apă din pustiuri!
Deşi fost-am o amibă pricăjită la-nceputuri
Astăzi euroii, falnici, îmi sunt paloşe şi scuturi,
Am colecţie completă de nunceakuri şi de săbii,
Chiar aseară, lu' bunicu, i-am donat vreo trei corăbii
Şi pe bune, bă ţigane, la câţi avocaţi am strâns,
În procesele penale sunt mereu de neînvins.
Dintr-un prăpădit sinistru ce tundea prin parcuri iarbă
Azi sunt rege-n astă urbe şi îmi râd, pe-ascuns, în barbă.
Zi-mi pe sleau care e şmenu', ciripeşte de-ai vreun păs,
Ori vrei să te-ntreb de-a dreptul: "Mănânci, calule, ovăs?"
Nu mă face, că-mi pun zbirii să te-alinte c-un nunceak,
Orice-ai fi tu, mare mahăr, un ţigan sau un moşneag.
- Un ţigan? Da, barosane, dar ţiganul ce-l jigneşti
E mai şmecher decât alţii, nu-i uşor să-l mătrăşeşti!
Lasă ţâfna, fii cuminte, fi'ncă nici nu mă cunoşti,
Hai, adună-ţi toţi gealaţii, mercenari ce-i ţii ca oşti,
Omeneşte-mă, baştane, cu potol, ca pe-un oaspe,
Că sunt văr primar cu Ţeapă, care-şi zice şi Istaspe,
Ăla care vinde ciungă mai încolo, lângă pod,
Profitând şiret de granguri ca de ultimul nărod.
Deci, s-o prindem pe pirandă, astăzi, zău, nu ne mai scapă,
Şade-ntr-un bordel, la şatră, fără bec şi fără apă.
Însă treaba e cam naşpa, nu că vreau să te-nspăimânt:
Cinşpe cuţitari stau strajă la chilia-i de pământ!
Tu gorilele adună-ţi, hai s-o ştergem, val-vârtej
Ia şi-o trupă antitero (cică ăştia-s mai viteji)
O vrei grabnic pe pirandă fi'ncă pata ţi s-a pus,
Dacă-ţi etalezi şi muşchii poţi s-o legi pân' la apus.
În schimb, vreau să-mi dai de-a moaca, ce-ai p'aci, cupru şi fier
Ca să-l vânz la "Colectare", să ajung şi io boier.
Jur! Să-mi moară puradeii şi borţoasa şi tot neamu'
Dacă ea până diseară n-o să-ţi spele, tandră, geamu'!
Însă, ca să nu te facă vreun guşter de poveste,
Nu uita să iei cu tine antiglonţuri d-alea, veste,
Ia-ţi şi-un tanc, că nu se ştie, de-or să-ţi stea în faţă zid
Să-i dobori ca pe popice, doar eşti neam de Baiazid!

În sfârşit osmanu-şi strânge mecenarii cu mult zbucium,
Fin'c-avea numai un fluier, n-apucase să-şi ia bucium,
Bine echipaţi cu bâte, lanţuri, săbii (chiar şi-o coasă),
După ce-au urcat în Jeepuri, pleacă-n noaptea-ntunecoasă...
Au ajuns curând la şatră. Osmanlâul face-un semn,
Toţi coboară din gipane, doar ţiganul, om nedemn,
Stă pitit după tufişuri, cu burtoiul la pământ,
Aşteptând deznodământul, ocrotit de ploi şi vânt.
Mercenarii, duri, atacă, vin ca boabele de grindeni,
Vin din faţă, vin din spate, vin en-gros de pretutindeni,
Cerul plin de nori mulatri se întunecă a ploaie,
Parcă ştie că la şatră se încinge o bătaie...
Osmanlâul fără scrupul e cuprins tot de turbare
Şi ordonă genocidul de la mic până la mare,
Mercenari din Legiune ce-au făcut prin Franţa oaste
Bat, metodic, tot ce mişcă, dau la cap şi sfarmă coaste,
Cuţitarii se-nfierbântă, se porneşte-o bătălie
Ca în "Cei şapte magnifici" când pe deal, când pe câmpie,
Ei căruţele cu corturi fără veste le răstoarnă,
Peste fân şi peste zdrenţe nişte motorină toarnă,
Totul arde, zici că-i torţă ce preschimbă-n lavă gerul,
Iară fumul asimptotic prinde-n funii roşii cerul,
Osmanlâul e în frunte, c-o mânie-ngrozitoare,
Ca Van Damme în plină formă dă din mâini şi din picioare,
Pârnăiaşii nu se lasă, ei din mături îşi fac suliţi,
Câte-un porc jegos guiţă, e răzmeriţă pe uliţi!
Mercenarii-şi umflă muşchii. Ordonaţi, vin în şiraguri,
Cad în roiuri nesfârşite, ca albinele în faguri...
În ăst timp, într-o chilie şade calm, netulburată,
Chiar piranda lu' Şmenaru. Încropeşte o salată,
Cu o coajă de banană şi un ou stricat în mână,
Pentr-o ciorbă ar traduce şi din greacă în română,
Iar pe masă, plin de larve, un borcan cu gem de prune
Vrea să-l dea cadou lu' sor-sa, când o fi să se cunune.
Osmanlâul observând-o a rămas încremenit
Parcă însuşi "Terminator" peste nas l-ar fi pocnit.
El rememorează iute amintiri una şi una
Până când, peste coclauri, adormită, iese luna,
Dar piranda, hoţomană, ca trezită brusc din somn
Face pe mironosiţa, descântându-l, blând, pe domn:
De ofelie privirea pironită-i pe o carte
Ce-a găsit-o-n tomberoane, aruncată, nu departe.

"Şed amu' chircit pe vine
(Aş hali nişte măsline)
Da'... îţi scriu, cu pix, o carte
Că-mi eşti, iubi, prea departe,
Să-mi trimiţi, pliz, o nuga,
Dacă eşti un cineva
Cel mai cel din branşa ta!
Cutreier poienele,
Îmi boiesc sprâncenele,
Doar m-o prinde-un cintezoi
Să m-arate şi-n Plaiboi,
Să-mi pozeze flamurile,
Io să-mi scutur ramurile,
Să-mi boţească penele,
Io să-i spăl izmenele,
Şi-ntr-un fel simandicos
Să-ntorc dosu' la Cristos
Că-i prea surd şi ofticos"

Când osmanul a văzut-o declamând precum rapsozii,
S-a-nvârtit de unul singur ca un câine-n jurul cozii:
- De ce oare sunt aicea? Ce voiam? Pe cine caut?
(Şi-n timpanele-nfundate-i răsunau muzici de flaut)
- N-o să-i zic lu' mândra asta nici un "du-te mai încolo!"
Azi empatizez cu Rocky, mă împac şi cu Apollo,
Plec mai bine la Safari, poate-mi pică un mistreţ,
Poate scriu, dacă-s beat mangă, chiar şi un letopiseţ,
Suferinţele lui Werther le trăiesc mai toţi nerozii,
Să mă deghizez în Goethe, să m-afund în mâlul prozii?
Să-mi dezvolt musculatura la tăiat de brazi şi paltini
Ori făcând pe Moş Crăciunu' să-mpart daruri, după datini?
Ştiu, am folosit bazooka, terci e toată şatra voastră,
Văd că am produs ravagii, situaţia-i albastră,
Însă vreau să-ndrept greşeala. Mâna zânei o s-o cer,
O să-i dăruiesc pirandei cel mai trendy giuvaer!
Nu contest c-au tăvălit-o prin tufişuri toţi tembelii,
Poa' să facă şi trotuarul drept în faţa cafenelii!

Se retrag toţi mercenarii. Cuţitarii cu-a lor suliţi
Pleacă la ciordit poşete. E iar linişte pe uliţi...
Ca pe o marionetă dirijată ferm de funii,
Pe osman piranda-l ţine prins în plasele minciunii,
Ea l-a luat de soţ pe fraier. Naş Patriciu, liberalul
Cel curat ca o fecioară şi mai pur decât cristalul,
Cel ce bea doar apă plată şi nu intră-n cafenele
Le-a făcut cadou un Maibach plus o geantă cu lovele.

Stând la masă în bodegă beau un Heineken şi cuget,
Care dintre personaje e mai ticălos, mai buget:
Matracuca lui Şmenaru cea expertă-n şiretlicuri
Ori osmanul ce avere a făcut vânzând nimicuri?
Cel care văzând în stradă o monedă veche, calpă,
O ridică brusc de parcă n-ar avea pingele-n talpă?
N-ai să vezi un ins ca ăsta, cu fairplay să recunoască:
"Eu sunt doar un neica nimeni, un râios cu ochi de broască"
Cămătarii plini de-osânză îşi trimit cu ranga solii
Să recupereze grabnic de la vreun naiv, toţi polii
Şi ascund, pe la chindie, părăluţele-n scufie,
Căci aşa le este datul, singura filozofie,
Banu-l fac lovind cu pumnul, însă n-au prea multă minte,
În vocabularul zilnic zac timide cinci cuvinte,
Prin senate, parlamente îşi găsesc prea lesne locul,
Când politica e curvă ei sunt peştii ce-i fac jocul,
Iar apoi stau la oglindă, îngâmfaţi, să se admire,
Bat obrazul ca tovalul pretinzând că e subţire,
Ciorditorii, pârnăiaşii, toţi au sânge de roman,
Fi'ndcă au cerşit pe vremuri chiar în hală, la "Traian",
Au uitat că ani de-a rândul scotoceau doar prin gunoi,
Astăzi ei sunt stâlpii ţării, iar gunoiu-l ducem noi!
Bani întoarce cu lopata orice fel de stârpitură,
Dacă ai tupeu cu carul te agiţi şi dai din gură,
La alegeri toţi ca unul te votează, idioţii,
De ciolan când vine vorba din neant sar patrioţii,
Toate feţele de pernă, papagalii şi guşaţii
Au ajuns să-şi facă zestre pe cocoaşa bietei naţii...

Suntem noi fanii lui Guţă? Manelişti inculţi şi fameni
Au inoculat prostia în dovleacul multor oameni,
Indivizi cu stil de grotă, nesimţite creaturi,
Scot doar kitsch-uri maneliste din mirositoare guri,
Prăvălesc pe capul nostru doar ruşine şi ocară,
De-aia tineri de valoare fug cu traista-n băţ din ţară.
Ne-a ajuns câţi inşi bezmetici injectaţi cu drog în vene
Din merţane opulente fac la stop semne obscene,
Dacă ştii să pupi temeinic şi cu râvnă drept în dos,
O s-ajungi, fără tăgadă, dintr-un cerşetor un boss!
Dive strâmbe şi grăsane se dau bine cu pomadă
Şi călcând ca raţa-n străchini ies în Jeep la promenadă,
Le-nsoţeşte vreun ministru cu figură de copil
Care etalează ţanţoş cât chibritul, un mobil,
Au uitat aceste fee cu mişcări de curtezană
Că dormeau iarna trecută în metrou pe la "Romană"...

Iarăşi deşteptat din gânduri sorb nervos din berea rece
Şi mă-ntreb când nebunia ce ne mistuie va trece,
Când parlamentarii noştri cu promisiuni aruncă
Urmăresc binele ţării ori o halcă roz de şuncă?
Românaşul e un haplea, lesne e a-l înşela,
Un cioban fugit din stână greu se poate cizela,
De-aia stăpânesc acuma cioflingarii peste ţară
Şi o jecmănesc cu sete, fie iarnă fie vară,
La alegeri, asta-i soarta, ne-am făcut un obicei
Să instaurăm la cârmă numai loaze şi mişei,
Care zâmbitori, dar sadici, au o singură pornire:
Să ne lase-n aia goală pân' să prindem noi de ştire!
N-au de gând eroi să fie, să rămână-n veci prin cronici,
De cei mulţi îi doare-n spate, îi sfidează cruzi, ironici,
Chiar de vine don Becali şi-o să dea cu barda-n ei,
Tot or să rămână-n urmă alte turme de mişei...
Dacă-ţi faci o socoteală şi stai bine să aduni
Tot mai bine-i în Canada că e joi sau că e luni!

parodie de Rudy Valentino, după Mihai Eminescu
Adăugat de Rudy Valentino
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Smârdan

Neam român, văzui odată
Oastea Domnului Mihai
Zicea Dunărea-ntristată:
Fulger îns-atunci erai,
Şi-alergând prin cer furtuna
Cânta vorbe româneşti
Astăzi stau şi-ascult întruna
Şi mă uit, şi nu mai eşti!

Dar abia rosti cuvântul
Dunărea, vuind prin văi,
Şi văzu gemând pământul
Şi de cai şi de flăcăi.
Zornet auzi prin zare,
Cum se-ncheagă stol cu stol
Şi năprasnică răsare
Oastea domnului Carol.

Jalnic tu-ţi doineşti durerea
Dunăre, şi iat-acum!
Din mormânt ieşi puterea
Şi-n zadar îi stai în drum.
Trec voinicii peste tine;
Mersul lor e zbor de fulg,
Şi din mâinile străine
Stema libertăţii smulg.

Tresăriră iuţi românii
Căci aminte şi-au adus
Cât s-au străduit bătrânii
Steagul să ni-l ţie sus,
Câte plângeri ne-ntrerupte
În mormânt or fi vărsat,
Că nepoţii fug de lupte
Şi că steagul e-nchinat.

Dunăre, ai văzut Smârdanul?
Spune tu, s-o spui şi eu!
Şi noi ştim izbi duşmanul,
Şi-n români e Dumnezeu!
Ştim şi noi găti cununa
Vitejiei ce-o doineşti,
Şi când urlă-n cer furtuna
Cântă vorbe româneşti!

La Smârdan aşa vru Domnul
Morţii dintr-această zi
Vor avea cu spaime somnul
Şi-aiurind se vor trezi
Apărându-se cu mâna
Ca de-un tăinuit duşman,
Vor muşca gemând ţărâna
Ca şi-n luptă la Smârdan.

Că-ntr-această zi cumplită
N-avu mila nici un rost,
Şi mânia răzvrătită
Lege tuturor ne-a fost.
Astfel că, văzând pierirea,
Însuşi Dumnezeu de sus,
Galben întorcând privirea,
Mâna peste ochi şi-a pus.

La Smârdan, pe unde drumul
Da de-a dreptul spre vrăjmaşi,
Risipeai cu mâna fumul,
Ca să vezi la patru paşi.
Şi-ntr-un iad fără de nume,
Unde-ai noştri iuţi pătrund,
Nu era nici cer, nici lume,
Numai noapte fără fund.

Şi-ntr-acel noian de ceaţă
Dorobanţii, dând de-un râu,
Au trecut prin sloi de gheaţă
Şi prin apă până-n brâu.
Râu de apă Prut să fie
Cum era să-i ţie-n loc,
Dacă n-a putut să-i ţie
Din redute-un râu de foc!

La Smârdan de-un gând cu toţii
Fost-am braţ pustiitor,
Şi murind au dat nepoţii
Mâna cu strămoşii lor.
N-ai avut mai buni tu, bane,
La Călugăreni în văi;
Iar la Racova, Ştefane,
Nu-ţi erau mai buni ai tăi.

De-o veni din nou vreodată
Vuiet peste-al tău pământ,
Ţară dragă şi-ncercată,
Vom ruga pe Domnul sfânt
Nu-ntr-alt chip să ne ajute,
Ca să-nfrângem pe duşman,
Decât dându-ne virtute
De flăcăi ca la Smârdan.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăiască România

Dacă ne-nfruntă munţii, cu munţii ne vom bate
Pentru lumina ţării şi pentru libertate
Aici ne e cuvântul când îl avem de spus
Decât slujirea ţării nimic nu-i mai presus
Jurăm credinţă luptei, oricât ar fi de grea
Jurăm că pentru ţară şi viaţa ne-o vom da
Jurăm să nu ne mintă nici clipa, nici vecia
Trăiască libertatea, trăiască România

Trăiască-n fericire şi-n linişte poporul
Trăiască România, trăiască tricolorul.

Dar ţara nu se face cu laşi, cu apatrizi
Iubirea nu te scuză când ochii îi închizi
Să curăţăm tot răul din viaţa României
Că noi suntem partidul şi ţara omeniei
Nu creadă hoţii muncii că ei sunt mari şi tari
Noi suntem patrioţii revoluţionari
Avem contract pe viaţă cu visul şi cu glia
Trăiască libertatea, trăiască România

A noastră este ţara c-o moştenim deplin
Va trebui întreagă s-o dăm celor ce vin
La cei născuţi şi astăzi, şi mâine, şi poimâine
Nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine
Nici călăreţi pe aer, nici cai fără călări
Nici ţară fără lume, nici lume fără ţări
Să crească-n lume pacea, dreptatea, bucuria
Trăiască libertatea, trăiască România

Trăiască muncitorii, ţăranii, cărturarii
Trăiască demnitatea cea fără de avarii
Dacă renunţi la luptă, n-ai ce să mai aştepţi
Nimica nu se face-n poziţie de drepţi
Să facem România prin toţi şi pentru toţi
Un teritoriu liber de-orice prejudecăţi
Să fie-al nostru dreptul şi-a noastră datoria
Trăiască libertatea, trăiască România

Jurăm din milioane de inimi şi destine
Din orice fel de sânge ne murmură în vine
Jurăm bătrân şi tânăr, femeie şi bărbat
Credinţă României necondiţionat
Că ţara-i bogăţia ce veşnic ne rămâne
Şi glasul ei ce îndeamnă: "Deşteaptă-te, române!"
Nu ne-nspăimântă nimeni cu forţa sau pustia
Trăiască libertatea, trăiască România

Suntem, de e nevoie, o ţară de soldaţi
Suntem, de e nevoie, un lanţ de munţi Carpaţi
Durerea ţării noastre făcută-i să ne doară
Ne place libertatea, ca oameni şi ca ţară
Şi soarele dreptăţii să lumineze sfânt
O ţară roşu, galben şi-albastru pe pământ
Aceasta-i viaţă noastră, aceasta ni-i tăria
Trăiască libertatea, trăiască România.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Cenaclul Flacăra
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pohod la şosea

De mult se vorbea,
Se tot auzea
Că are să fie
Mare bătălie
Şi că-n Bucureşti,
Au de gând să vie
Oştile ruseşti,
Căci de-aici se poate
Laolaltă toate
Lesne să păşească
În ţara turcească.

Vreme a trecut,
Şi nu s-a văzut
Un muscal măcar;

Toţi îi aşteptau
Însă în zadar:
Ruşii nu soseau.
Trecu ce trecu
Şi cam începu
A se arăta
Pe ici pe colea,
Câte-un ofiţer
Singur şi stingher —
Când se pomeni
Lumea într-o zi
(Mai alaltăieri)
Că sosesc aci
Mii de ofiţeri:
Să calci unde vrei
Te-mpiedici de ei.
Tot muscali de soi
Gata de război,
Care toţi fireşte
Vorbesc muscăleşte,
Şi care au vestit
Cum că negreşit
Peste prea puţin
Toţi muscalii vin.

Vestea zboară iute,
În zece minute
S-a dat sfoară-n ţară,
Că va să sosească
La şosea afară
Oastea muscălească...
Şi iată-n sfârşit
Că a şi sosit!

La zi-ntâi de Mai
A pornit alai,
Gloată peste gloată
Merge lumea toată,
Claie pe grămadă,
Pe muscali să vadă.

Astăzi, ştiu că are
Tramvaiul cătare.
Dinjos de Teatru
Urcă şi coboară,
De par-că-i la moară,
Câte trei şi patru
Ba şi cinci vagoane
Pline de cocoane,
Umflate, gătite
Şi sulemenite.
Iar pe tramvai sus
Grămadă s-au pus
Sumă de monşeri
Amploiţi, becheri,
Tot galant gătiţi,
După cum îi ştiţi.

Mahalale-ntregi
— Zdraveni şi betegi —
Tineri şi bătrâni,
Calfe şi stăpâni
Cu-ai lor ucenici,
Cu toţi mari şi mici;
Slujnici, jupânese
Şi negustorese;
Apoi mărginaşii
Şi meseriaşii,
Târgoveţi mulţime
Şi mitocănime
— Toţi din Capitală,
Dau cu socoteală —
Cu-ale lor femei
Încet după ei,
Au pornit cu toţi
— Să-i numeri nu poţi —
Cu prăsila lor:
Toţi să vadă vor
Oştile ruseşti
Lângă Bucureşti.

Sub cer călduros
Merg încet pe jos,
De zăduf şi soare
Sunt plini de sudoare.
Cam pe la nămiez
Or s-ajungă, crez.
Toţi din mahalale
Duc în mâini basmale
Cu fel de mâncări,
Şi pe urma lor,
Urma tuturor,
Pe două cărări
Vine-un popă beat,
Frânt şi asudat
De mult ce-a umblat
Şi pe gât a dat...

Iar pe urma lui,
Un copil mucos
— Nu se ştie-al cui —
Tare obosit
De-ai lui rătăcit,
Plânge obidos,
Şi pe nas, pe bot,
E mânjit de tot.

Toţi cu toţii dară,
La şosea afară,
S-au dus să privească
Oastea muscălească.
Căţei şi purcei
Merseră şi ei,
După cum scris este
La orice poveste.

Numa-ntr-o chilie,
Singură, pustie,
O babă rămase,
Care de ani şase
Ologită sta
În chilia sa.
Numai ea rămasă
Singură acasă
Şi în mahala
Biata se văita
Şi se tânguia:
— "Oameni buni! (striga)
Mi-aduceţi şi mie
Pomană să fie!
Măcar un cazac...
Nu de altceva
Ci numai de leac!"

poezie celebră de Ion Luca Caragiale
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petru pe ape

După ce-a dat drumul la noroade Domnul Isus a urcat
Sus pe munte să se roage Tatălui Adevărat
Pe când iată ucenicii în corabie vâsleau
Căci trimişi atrunci de Domnul dioncolo ei se duceau
Dar Isus urcă pe munte să se afunde-n rugăciune
Tatălui Cel Sfânt din cer tot din inimă a-i supune
Şi pierdut în rugăcine iată noaptea cum îl prinse
Numai singur sus pe munte căci iubirea îl ajunse
Pentru Tatăl Sfânt din ceruri şi Părintele iubit
Care jos îl trimisese pentru omul cel pierdut

Dar în vremea aceasta iată ucenicii toţi pe mare
Nu-şi găseau atunci liniştea căci treceau prin încercare
S-a strârnit un vânt puternic marea era agitată
Şi veneau în şiruri valuri peste marea tulburată
Încă mai mari se făceau şi talazuri atunci grele
Se nălţau în nopatea neagră azvârlindu-se spre stele
Nu mai contenea furtuna şi nici vântul nicidecum
Ci-şi tăia prin apa mării atunci groaznicul ei drum
Pe când iată în furtună ucenicii greu luptau
Şi cu vântul şi cu marea — valurile îi loveau

Atunci iată deodată o nălucă au zărit
Cum aluneca pe valuri cu un chip abia zărit
Un om umblă acum pe valuri iată marea îl susţine
Deşi valurile-s mari înspre noi iată cum vine
Plini de frică ucenicii atunci iată au ţipat
Dar Isus atunci deodată înspre ei El a strigat
Îndrăzniţi şi nu vă temeţi căci Eu iată aici sânt
Doamne i-a zis Petru atunci vreau s-aud al Tău cuvânt
Dacă Tu eşti o Isuse porunceşte-mi ca să vin
Pân" la Tine peste ape să-ţi văd chipul Tău Divin
Vino Petre atunci i-a zis al nostru Mântuitor
Valurile când veneau şi talazu-ngrozitor
Însă Petru fără frică a păşit atunci pe mare
Căci privise spre Hristos şi-avea fermă-ncredinţare
Căci Domnul cel Sfânt din ceruri chiar pe valuri îl susţine
Şi deplin încredinţat nicio teamă n-avea-n sine
A păşit plin de credinţă peste ape peste valuri
Şi-a fost primul om pe ape — dincolo de idealuri
Petru a umblat pe ape aşa ca şi Domnul său
Când privi doar spre Hristos — Fiu Unic de Dumnezeu

Primul om de pe planetă apa ce l-a susţinut
Când deplin atunci în Isus ucenicu s-a-ncrezut
Dar aşa puţină vreme căci deodată şi-a luat
Privirea de la Hristos şi spre valul tulburat
A părivit Petru atunci şi groaza l-a năpădit
C-a-nceput să se scufunde şi de moarte îngrozit
A strigat atunci la Domnul — scapă-mă te rog Isus
Căci de ape Doamne iată sunt din nou acuma dus
Domnu-ndată şi-a-ntins mâna pe Petru l-a apucat
Până când ambii pe punte în corabie-au intrat

Astfel Petru cu Isus au umblat atunci pe ape
Ucenicului cel sfânt credinţa i-a fost aproape
Câtă vreme a crezut — peste valuri a păşit
A fost primul om de aici care mare-a biruit
Ţintă vie pe Hristos câtă vreme l-a avut
Apa mării ca uscatul pe Petru l-a susţinut
Şi Petru cu Domnul Isus în corabie-au păşit
Pe când iată chiar şi vântul de tot el s-a linişţtit
Şi furtuna a dispărut parcă nici n-ar mai fi fost
Căci Isus era din nou soare sfânt şi adăpost
Şi văzând schimbarea vie şi şi în ceruri şi pe mare
Au venit toţi la Isus să-i aducă închinare

Cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu Tu eşti
Şi furtunii şi chiar mării de poţi Tu să porunceşti
Glorie dar Lui Isus — cinste slavă şi onoare
C-aduse dar tuturora dintre valuri mari salvare
Fie-i Numle slăvit şi de-a pururi lăudat
Căci El doar spre mântuirea omului dar a lucrat
Pentru Isus Tată Sfânt noi acum îţi mulţumim
Căci prin El ne-ai dat viaţa pururi fii Tăi să fim
22-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnia Lui Hristos

Când în slava Lui cerească Domnul Isus va veni
El îşi va întinde mâna şi totul va înnoi
curăţa-va tot pământul de păcat nelegiuire
şi toţi oamenii cei răi vor fi daţi doar la pieire
Domnul va-nnoi pământul şi faţa-i va transforma
căci doar El crease totul şi a Lui este puterea
şi toţi oamenii-or să fie de Hristos dar îmbrăcaţi
prin a Lui lumină sfântă o să fie transformaţi
vor trăi aici viaţa cum copacii din pădure
căci nu va fi aici nimeni mintea lor ca să o fure
doar Satan va fi legat şi în temniţă închis
astfel că pământu-ntreg va fi atunci un Paradis

nici un rău nu se va face pe tot muntele cel sfânt
căci Isus îşi va impune omenirii al Lui Cuvânt
şi va fi o nouă eră omul cum n-a mai văzut
căci viaţa va fi-ntreagă sub al Domnului Sfânt scut
împreună atunci cu mielul lupul blând va locui
şi cu vitele-ngrăşate leul se va zbengui
cu ursoaica la păşune vaca se va desfăta
pe pământ chiar nici un rău loc aici nu va avea
o pace fără hotar va fi iarăşi peste tot
împlinindu-se Cuvântul Celui Sfânt şi Savaot

copilaşul cel micuţ cu năpârci se va juca
nici un rău nu se va face şi nimic nu va avea
tot pământul va fi plin de lumina Lui Hristos
şi rău nu va exista pe pământ aicea jos
iată Domnul dar ce zice al vieţii Creator
Eu fac ceruri noi pentru omul muritor
şi-atunci vă veţi bucura tresăltând de bucurie
căci trăi-veţi dar viaţa iată până-n veşnicie
şi întreg Ierusalimul piatră scumpă atunci va fi
căci peste întreg pământul Hristos doar va stăpâni

oamenii vor înflori ca şi cedrii din Liban
îndreptându-şi dar viaţa înspre-al fericirii lan
a lor muncă pe pământ în zadar nu va mai fi
vor avea atunci de toate sute de ani vor trăi
iată Domnul ce vorbeşte şi El Însuşi azi ne spune
atunci va fi o nouă viaţă şi va fi o nouă lume
oamenii nu vor avea copii ca să îi înmormânteze
ci ca plini de bucurie pe braţe să îi aşeze
Hristos le va fi lumina şi de toate le va da
să trăiască-n bună stare fericită având viaţa
iată dar ce se va face oamenii cum vor trăi
când peste întreg pământul Hristos Însuşi va domni
îmbrăcată-n fericire planeta va fi lumină
omenirea atunci întreagă va trăi fără de vină

prea puţini înspre păcat ochii îşi vor îndrepta
şi vor fi toţi pedepsiţi doar stăpân va fi Mesia
astfel că-n neprihănire omu viaţa-şi va trăi
ce-a râvnit atâta vreme iată el va dobândi
Raiul Raiul cel pierdut îi va fi iar locuinţa
numai pentru că Hristos îi oferă biruinţa
glorie dar Lui Hristos slavă Celui Prea Înalt
Raiul cel plin de miresme iarăşi omului l-a dat
Tată scump şi Sfânt din cer noi o iată-ţi mulţumim
pentru Noul Paradis în care ne-ai dat să fim
slavă cinste şi onoare acum iată ţi-am adus
te slăvim o scumpe Tată şi-l cinstim azi pe Isus

poezie de Ioan Daniel Bălan (30 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puiul

Trist
şi singur în găoace,
puiul galben-auriu
a simţit într-un târziu
că-i stingher,
că n-are pace.
A simţit că lumea lui
tot mai strâmbă
nu ştiu cum,
se face...
"Ce-o fi asta?"
se gândi.
"Cum de m-a ajuns năpasta
să trăiesc într-o mărgică,
într-o casă
tot mai strâmbă,
tot mai mică?...
Să nu pot să-mi aflu loc
nici pe faţă,
nici pe spate.
Şi să-mi crească,
după toate,
uite
ce nătâng de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciudă
eu cu ciocul,
ca un prost...
Însă ciocul ce s-audă?
Cade-n stânga,
bate-n dreapta
şi-mi atârnă
ca o bârnă
fără rost.
Mi-ai ieşit şi doi ochi mici.
Ce să fac cu ei aici?
Mi-au crescut şi aripi grele.
Ce să fac aici cu ele?
Iar sub pântec,
la picioare,
se făcură nişte ghiare...
lungi... cu vârfu-ncovoiat...
Simt că toate-n pântec mi-au intrat!
Doamne,
pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt povară?..."

Şi,
lăsat pe partea stângă,
a-nceput uşor să plângă
puiul
pentru-ntâia oară...

*

Dar deodată,
în găoc,
bate cineva de-afară...
Cioc!
Cioc, cioc!
Inima în pui se zbate,
se-nfioară.
Cine...
oare cine bate?...

Cu un tremur ca de-o vrajă,
a bătut şi puiu-n coajă.
Uite!
Sub ciocănituri solide
se deschide
o fereastră!
Doamne,
ce privelişte măiastră!
Apoi uite-acum cât loc...
unde poate să alerge
să se joace,
să se culce...
Iar un glas atât de dulce,
glas de mamă...
andantino,
iată,
îi vorbeşte:
Vino...
Şi sări degrabă puiul
din bârlogul vieţii vechi.
O, acum cât e de bine
să ai ochi,
să ai urechi!...
Ce frumoasă e lumina!...
Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.
Asta ce-i?
Un fir de iarbă...
Iar acolo?
E grădina...
Şi-nălţând privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a bătut din aripioare
şi-a făcut întâiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipită,
a zărit într-un arbust
o grăunţă rumenită.
Mm!
Da´ bună e la gust!
Iar colea, o gâză mică
pe un fir de busuioc.
Doamne,
ciocuşorul totuşi
nu e...
nu e rău de loc!
Dar aici în noua ţară,
ce s-ar fi făcut el oare
fără aripi, fără ghiare,
fără vechea lui povară
din căsuţa cea sihastră?
Bietul pui...

*

Fraţii mei,
povestea lui
nu-i decât povestea noastră...

Cinste,
curăţie,
milă,
jertfă,
inimă umilă,
lacrimi grele,
bunătate,
şi suspine după stele,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci aici cu ele?
Să fii mut ca oaia-n strungă,
cu răbdare (îndelungă!),
să nu fugi după avere,
după nume,
să iubeşti pe cel ce-i gata,
de-ar putea,
să te sugrume,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare are preţ
numai zâmbetul isteţ,
numai vorba îndrăzneaţă,
numai paşii rari şi grei,
numai mâna cu mănuşă
care trage la cenuşă
de la toţi
pe turta ei;

da,
când viaţa e-o berbuncă
unde toţi străbat răscrucea
şi în calea ta aruncă
spini şi cioburi
fără număr,
tu,
să-ţi iei în taină crucea
şi s-o duci umil pe umăr...
suspinând discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocară...
O, Părinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri
care sunt povară?

*

Pentru ce?
Nu ştii?
Aşteaptă...
Vine-o clipă,
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate...
Cioc!...
Cioc, cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.

Şi-atunci,
frate,
cât va fi de bine
să ai pieptul cu suspine,
să ai umerii cu cruce,
să ai tâmplele cu spini,
să ai faţa toată plină
de a lacrimilor salbe!
Căci acestea toate, toate,
se vor face... aripi albe
şi tunică de lumină
şi cunună de rubini
şi toiag de-mpărăţie,
care ştie lumi să-nfrunte
(după cum Ioan ne-a spus!)
când ne va sclipi pe frunte
numele etern,
ISUS!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum se mântuie o ţară (2 Cronici 7,12-14)

Şi eu vreau ca ţara-ntreagă să se-ntoarcă la Hristos,
Şi eu vreau ca preşedinte să fie un credincios.
Nu-i asta la urma urmei dorinţa lui Dumnezeu,
Ca tot omul să-L primească drept Mântuitorul său?
Da, aşa-i, dar când e vorba despre scopul nostru care
Urmărim când vrem s-aducem ţara pe sfânta cărare,
Ne-mpărţim în două cete: cei care sincer doresc
Pocăinţa ţării-n sine şi-un alt scop nu urmăresc;
Iar ceilalţi prin pocăinţa ţării urmăresc de fapt
Doar o viaţă mai comodă, într-o lume de păcat.
Când vezi un creştin politic plin de zel minune mare
Să-şi împingă toată ţara pe-a sfinţeniei cărare,
Dă-i Scriptura s-o deschidă la a doua Cronici şapte,
La versetul treisprezece şi de-acolo mai departe.
În a doua Cronici şapte, în versetul amintit,
Domnul spune cât se poate şi de clar şi lămurit:
"Când poporul Meu se roagă - zice Dumnezeu Preasfântul;
Când poporul Meu Mă caută - spune-aici iarăşi Cuvântul;
Când poporul Meu se-ntoarce de la căile lui rele,
Atunci Eu, Domnul din ceruri, Eu prin harurile Mele
Am să-ntorc ţara la Mine; dar nu ca să puteţi voi
Să vă lăfăiţi în bine într-o lume de nevoi".

După ce-a închis Scriptura, ai să-1 vezi că nu-i convine
Când e vorba să înceapă pocăinţa-ntâi cu sine.

Ceata doua sunt cei care nu se joacă cu Scriptura,
Nu-i schimonosesc Cuvântul, ca să-i schimbe-nvăţătura.
Sunt cei ce urăsc favorul lumii care-a prigonit
Şi L-a răstignit pe cruce pe Stăpânul lor iubit.
În iubirea lor curată pentru Domnul lor Hristos,
Scârbesc lumea trecătoare, dar iubesc pe păcătos.
Şi-n iubirea lor curată, văd prostească nebunie
Să-i ceri lumii să accepte a cerului armonie.
Iartă-ne, o, Doamne sfinte, mişeleasca viclenie
De a osândi în alţii propria noastră murdărie!
Căci noi necitind acasă la copii Sfântul Cuvânt,
Cerem la păgâni să-1 bage în scoli şi-n învăţământ.
Şi pentru că de asemeni n-avem timp de rugăciune,
O cerem ca o programă în învăţământ în Iume.
Iar de când Laodicea L-a-mpins pe Hristos de-o parte,
Vrea prin televiziune să-I facă publicitate.
Doamne, la-nceput creştinii se-adunau pe sub pământ,
Dar ce har şi ce putere răspândea al Tău Cuvânt!
Evanghelia atuncea era aspru prigonită,
Dar a fost ca niciodată mai sfânt şi mai drept trăită!
Se-nmulţeau atunci creştinii cu mare repeziciune,
Fără rugăciune-n şcoală, fără şcoli creştine-n lume.
Nu puteau nici să rostească numele Isus Hristos,
Dar trăiau din plin ca Dânsul printre oameni aici jos.
Nu vorbeau pe stadioane, dar trăindu-şi pocăinţa
Şi pecetluind cu sânge acest scump cuvânt "credinţa",
Ca bureţii după ploaie se-nmulţeau ducând Cuvântul
Pân' la marginile Terrei, căci lucra Domnul Preasfântul.

Care însă-a fost secretul ce-i făcea să se-nmulţească,
De-au ajuns întreg imperiul Romei să îl împânzească?
Iată-l: e doi Cronici şapte! Ei pe când se adunau,
Nu cu pocăinţa lumii, ci cu-a lor îşi începeau
Misiunea jos în lume, cum Isus i-a învăţat
Chiar în ziua cea din urmă, când la cer S-a înălţat.
El le-a zis atunci să-nceapă din Ierusalim întâi,
Apoi să meargă-n Iudea - zona-nvecinată lui,
În Samaria, şi de-acolo - tot o zonă-nvecinată,
S-ajungă cât mai departe, să-mpânzească lumea toată.
Noi începem tocmai invers, dinspre lume înapoi,
Şi vrem, pocăind pe alţii, să o ducem bine noi.
Cine-o ia însă-nainte de Hristos şi de Scriptura,
Dovedeşte că nu-L are, căci îi calcă-nvăţătura.
Doamne, vrem şi noi acuma, să ne-ntoarcem înapoi
Şi să-ncepem chiar de astăzi pocăinţa-ntâi cu noi,
Trăind morţi faţă de sine şi de poftele păgâne,
Ca s-aprindem pentru Tine, Doamne scump, întreaga lume! Amin!

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unirea de-acum

Un steag, ici-colo, ca un ghiocel
În iarna noastră supurând de ger –
O iarnă încărcată de istorii,
Ce-a strâns în noaptea vieţii noastre, norii.

Păduri şi ape şi câmpii... Şi munţi,
Gonind prin noi sălbatici şi desculţi.
Văd semnul crucii sfredelind icoana,
Pe cer îi văd pe tata şi pe mama...

Văd cum se roagă pentru ţara lor
Şi ning în noi, căci sufletele-i dor.
Sunt uşi închise... Cumpăna fântânii,
Cheamă în plânsu-i astăzi, toţi românii.

Cu aur pâlpâind peste câmpie
E ţara noastră – Maica Românie.
Dar pe altar, e-o literă de jale,
Că pruncii i-au plecat peste hotare.

În vocea ţării clopote răsună
Şi cade peste ea cumplită brumă,
O năpădesc investitori străini
Şi-i smulg iubirea dintre rădăcini.

Din seva ei de stele şi candoare,
Au smuls străinii fiecare floare.
Din port şi din credinţă înfruptaţi,
În ţara noastră ne-au făcut argaţi.

Suntem un neam ce-i condamnat la moarte
Şi de strămoşi, străini şi prea departe.
Ne ninge cerul sânge şi pedeapsă
Că n-am ştiut să ne păstrăm acasă.

Suntem săraci şi slabi... am constatat.
Din ţara noastră mulţi ne-au alungat.
Setea de bani ne-a dus tot mai departe.
În ţara noastră este plâns şi noapte.

Şi plânge-n noi această ţărişoară!
Unirea, astăzi, nu-i decât o rană.
Şi-o iarnă încărcată de istorii,
Ce-a adunat pe cerul vieţii, norii.

Ni-i Soarele un vis mustind în rană...
Adună toţi românii iar în ţară
Şi dă un ordin, Doamne, un cuvânt
Să fie pace pe acest pământ.

Uniţi în marea horă a unirii,
La Alba înfloresc iar trandafirii.
Şi toţi românii se adună-n cerc
Şi libertatea iarăşi o petrec.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unirea de-acum

Un steag, ici-colo, ca un ghiocel
În iarna noastră supurând de ger –
O iarnă încărcată de istorii,
Ce-a strâns în noaptea vieţii noastre, norii.

Păduri şi ape şi câmpii... Şi munţi,
Gonind prin noi sălbatici şi desculţi.
Văd semnul crucii sfredelind icoana,
Pe cer îi văd pe tata şi pe mama...

Văd cum se roagă pentru ţara lor
Şi ning în noi, căci sufletele-i dor.
Sunt uşi închise... Cumpăna fântânii,
Cheamă în plânsu-i astăzi, toţi românii.

Cu aur pâlpâind peste câmpie
E ţara noastră – Maica Românie.
Dar pe altar, e-o literă de jale,
Că pruncii i-au plecat peste hotare.

În vocea ţării clopote răsună
Şi cade peste ea cumplită brumă,
O năpădesc investitori străini
Şi-i smulg iubirea dintre rădăcini.

Din seva ei de stele şi candoare,
Au smuls străinii fiecare floare.
Din port şi din credinţă înfruptaţi,
În ţara noastră ne-au făcut argaţi.

Suntem un neam ce-i condamnat la moarte
Şi de strămoşi, străini şi prea departe.
Ne ninge cerul sânge şi pedeapsă
Că n-am ştiut să ne păstrăm acasă.

Suntem săraci şi slabi... am constatat.
Din ţara noastră mulţi ne-au alungat.
Setea de bani ne-a dus tot mai departe.
În ţara noastră este plâns şi noapte.

Şi plânge-n noi această ţărişoară!
Unirea, astăzi, nu-i decât o rană.
Şi-o iarnă încărcată de istorii,
Ce-a adunat pe cerul vieţii, norii.

Ni-i Soarele un vis mustind în rană...
Adună toţi românii iar în ţară
Şi dă un ordin, Doamne, un cuvânt
Să fie pace pe acest pământ.

Uniţi în marea horă a unirii,
La Alba înfloresc iar trandafirii.
Şi toţi românii se adună-n cerc
Şi libertatea iarăşi o petrec.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare,
Au ieşit cu un amic sara la câmp spre primblare
Şi au început a spune cu fală şi cu mândrie
Multe minciuni mari şi mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârşit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viaţă,
Mai ales în ţara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îţi îngheaţă;
Alteori soarele piere, alteori arde şi frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraţilor, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Şi cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârşit, n-am ce mai zice,
Decât îţi spun că nici ştii acolo când este noapte,
Şi anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuinţă nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat şi coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îţi pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum şi eu înadins
Îţi voi arăta acum o minune mai ciudată,
Şi cred că un aşa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podeţul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în ţara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Şi podul s-au prăbuşit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Şi în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Şi cât casa nu se poate,
Însă orişicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ţie nicidecum pe mincinoşi,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoşi:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierţi, frăţioare, dar, zău, tu nu ştii ce zici,
Căci tu nu ştii că la Roma casele sunt aşa mici,
Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Şi eu mă unesc cu tine,
Să trecem prin vad mai bine..."

Judecaţi câtă ruşine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
Să vorbim puţin şi bine?

fabulă de I.A. Krîlov, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Podul lui Traian

Colo surele ruine
Către Dunăre privesc
Cum tot vine apa, vine
Martori vremilor trecute,
Cât sunt astăzi de tăcute,
Numai inimii-i vorbesc.

Eu mă uit pe apa sură
Încreţit-abia de vânt;
Apa lângă mal murmură.
Trec şi vremile-nainte,
Trec şi-aducerile-aminte
Cum trec toate pe pământ.

Au pierit acele glorii,
Şi-alte-asemeni nu se nasc
Ah, dar iată luptătorii
Scutul lor cum îl aruncă,
Sapă, cum le-a dat poruncă
Meşterul de la Damasc.

Grinzile de grinzi se leagă
Peste munţii de granit,
Lespezi peste bârne-ncheagă
Viaduct pe bolţi enorme
Şi-uriaşele lui forme
Parc-ajung până-n zenit.

Şi din câte-avea ţinuturi
Roma-n stăpânirea sa,
Iuţi oşteni ascunşi sub scuturi
Vin ca apa revărsată,
Cum potopul tău odată,
Iahve, peste lumi vărsa.

Podul îşi îndoaie fierul
Sub atâţi legionari,
Tubele-nspăimântă cerul!
Istre,-acum te baţi în spume!
Mulţi văzuşi tu tari în lume,
Însă nu pe cei mai tari!

Cine va mai sta-mpotriva
Leului roman de-acum?
Care fulger stăvili-va
Goana răzbunării sale?
Ai voinici tu, Decebale,
Să opreşti furtuna-n drum?

Ori ai tăi sunt cei ce-n gloate
Ies din codri-ntunecaţi?
De pe câte râuri toate
Vin la moarte ca la nuntă
Cu topoare-n mâini, şi-nfruntă,
Şapte rânduri de-mpăraţi?...

Ah! visez. Eu la ruine
Şi la Dunăre privesc,
Cum tot vine apa, vine.
Ele stau ruine mute
Martori vremilor trecute,
Numai inimii-i vorbesc.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ­-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.
Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.
Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ­-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O... Tu an ce vii la iarnă

După anii grei de criză, cu potop şi vijelie,
Ce-au trecut de-a lung şi-n latul peste biata Românie,
Tu an nou ce vii la iarnă, spune! Ce-o să ne aduci?
Eu aştept cu nerăbdare, o răsplată pe măsură,
Pace-n suflet, fericire, dacă Domnul se îndură,
Fără lacrimi, fără jerbe şi cât mai puţine cruci.

Din adânca veşnicie vii ca sol de bună stare?
Sau ca semn al morţii lente şi cu multă nepăsare
Ne sfidezi şi nu ţii seama de-ale noastre rugăminţi?
Te-aş dori loial şi prieten, nu făptaş numai la rele,
Vreau să văd cununi de lauri peste vatra tării mele,
Ea să aibă strălucirea, pentru noi, pentru părinţi.

Ei aşteaptă de decenii, chiar cu prea multă răbdare,
O schimbare radicală, asta şi-o doresc mai tare,
Vorbe goale şi minciuna prea ne bântuie pe toţi.
Poate vii cu legi mai aspre şi cu minţi mai luminate,
Să fim demni în ochii lumii, eu socot că se mai poate
Să-nvingem netrebnicia şi să mai scăpăm de hoţi.
Dar... Oricare-ţi este gândul, bucuroşi te aşteptăm.
Soarta noastră este una: - Doar luptând să mai sperăm
La un trai şi-o viaţă demnă, între naţii pe pământ.
Chiar de unii au veninul şi ne-proaşcă cu noroi,
Sunt convins, avem puterea, ea se află doar la noi,
Să ne apărăm menirea până vom intra-n mormânt.

De aceia Tu! An ferice, să ne vii cu tot ce-i bun,
Pentru acest popor ce-i vrednic, pentru neamul meu străbun,
Ce trăieşte de milenii pe meleaguri strămoşeşti,
Răbdător, tare ca stânca, înfruntând atâta greu,
Când cu braţul, când cu mintea sau mila lui Dumnezeu
Fiind-că de la Daci ne tragem şi din ramuri româneşti.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (20 august 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

An ce vii ce-o să ne-aduci?

După anii grei de criză, cu potop şi vijelie,
Ce-au trecut de-a lung şi-n latul peste biata Românie,
Tu an nou ce vii la iarnă, spune! Ce-o să ne aduci?
Eu aştept cu nerăbdare, o răsplată pe măsură,
Pace-n suflet, fericire, dacă Domnul se îndură,
Fără lacrimi, fără jerbe şi cât mai puţine cruci.

Din adânca veşnicie vii ca sol de bună stare?
Sau ca semn al morţii lente şi cu multă nepăsare
Ne sfidezi şi nu ţii seama de-ale noastre rugăminţi?
Te-aş dori loial şi prieten, nu făptaş numai la rele,
Vreau să văd cununi de lauri peste vatra tării mele,
Ea să aibă strălucirea, pentru noi, pentru părinţi.

Ei aşteaptă de decenii, chiar cu prea multă răbdare,
O schimbare radicală, asta şi-o doresc mai tare,
Vorbe goale şi minciuna prea ne bântuie pe toţi.
Poate vii cu legi mai aspre şi cu minţi mai luminate,
Să fim demni în ochii lumii, eu socot că se mai poate
Să-nvingem netrebnicia şi să mai scăpăm de hoţi.
Dar… Oricare-ţi este gândul, bucuroşi te aşteptăm.
Soarta noastră este una: - Doar luptând să mai sperăm
La un trai şi-o viaţă demnă, între naţii pe pământ.
Chiar de unii au veninul şi ne-proaşcă cu noroi,
Sunt convins, avem puterea, ea se află doar la noi,
Să ne apărăm menirea până vom intra-n mormânt.

De aceia Tu! An ferice, să ne vii cu tot ce-i bun,
Pentru acest popor ce-i vrednic, pentru neamul meu străbun,
Ce trăieşte de milenii pe meleaguri strămoşeşti,
Răbdător, tare ca stânca, înfruntând atâta greu,
Când cu braţul, când cu mintea sau mila lui Dumnezeu
Fiind-că de la Daci ne tragem şi din ramuri româneşti.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Dragoste, patimă şi blestem (20 august 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de sacrificiu

Cunosc o fată, ce o ştii şi tu, copil, femeie, dragă mamă...
este frumoasa mea pe veci, doar ea, care mereu mă cheamă
şi alerg oricând s-o mângâi, s-o apăr de primejdii, s-o sărut,
să-i dau iubirea, toată strânsă de când sunt, de când cu neamul sunt născut
şi-o port în flori şi-o ţin pe braţe, praguri s-o trec, că-mi e şi după moarte, ea, femeie...
mi-am împlântat-o în suflet, unic gând, tot ce-oi avea vreodată, unica idee,
c-o ştiu că numai ea mă poate creşte, cu tot ce-am, pe mine şi pe toţi ai mei,
curaţi în simţuri, falnic dedicaţi, toţi curajoşi să-i ţină flacară aprinsă, nişte Prometei,
şi-o oblojesc, că-mi este mamă şi visu-i unic să-i fiu mare,
ei, ce s-a dat cu toată, de ofrandă, cu tot ce-i este, intim are...
iar azi mă închin stând în genunchi şi mă curg lacrimi tot, afară,
că-i ziua ei şi n-am alt dar, să-i dau îndeajuns... Te iubesc Ţară!
Îţi jur în veci, podoaba mea... să-ţi port demn nume... să nu moară!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 decembrie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoarea III (Biletul lui Călin)

La un semn, deschisă-i calea şi coboară din maşină,
Împărţind bezele-n dreapta şi în stânga, o blondină.
– Tu eşti, şefu? – Da, frumoaso. – Am venit să te mai văd
Şi să stăm la sfat, Traiane, că în ţară... e prăpăd!!!.....
– Orice gând ai, păpuşico, şi-orice inima-ţi dictează,
Ai ales corect momentul, şezi colea şi croşetează!
Sau, cât scot la sticla asta nenorocitul de dop,
Vezi că, după draperie, ai o mătură şi-un mop!
După ce ştergi bine praful, deapănă-ţi în tihnă sculul,
Însă ia aminte bine la tot ce-ţi zice masculul!
Noaptea asta petrecută la Palat n-ai s-o regreţi
Şi-o să vrei şi altădată experienţa s-o repeţi.
Hă, hă, hă, n-ai vrea, frumoaso, să ne şi distrăm puţin
Şi s-o punem de-o scenetă cu... biletul lui Călin?
Mi-amintesc, cam vag, din şcoală, c-a scris unul o scrisoare
Despre Baiazid şi Mircea. N-o fi fost Vlahuţă, oare?
Chiar de nu sunt eu prea sigur cum stă treaba în scrisoare
Şi cam ce-o fi zis poetul, hai să facem o-ncercare!
Chiar cu riscul de-a mă pune opozanţii mei la zid,
Fii tu Mircea, dar nu Geoană, iar eu fi-voi Baiazid
Şi-o să-ţi demonstrez, drăguţo, că nu este nicio bârfă
Când se spune, de când lumea, că politica-i o târfă!
Aşadar, să bată gongul şi da capo cu scrisoarea,
Eu sunt turcul, tu eşti Mircea, iată mi-am făcut intrarea:
– Tu eşti Mircea? – Da-Împărate. – Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta parcare într-un câmp plin de ciulini!
– Orice gând ai, Împărate, şi orice pofteşti a face,
Să lăsăm ameninţarea şi să discutăm în pace!
Despre treaba cu parcarea, însă, Doamne, să ne ierţi,
Căci, fiind la Primărie, pentru ea primit-ai şperţ,
Ţi-a adus Cocoş, Mărite, sarsanale cu parale,
Să ne dai ceva şi nouă din moşia dumitale.
De-o fi una, de-o fi alta, pentru noi ce este scris,
Bucuroşi le-om face toate, Împărate, cum ai zis...
Dar, când eu ţi-am stat alături la bucurii şi necaz,
Tu te-mpiedici de-o parcare şi faci azi atâta caz?
- O, tu nici visezi, frumoaso, câţi în calea mea s-au pus,
Toată floarea ce vestită a regimului apus,
Mafioţi de pretutindeni, oligarhi, moguli s-adună
Să dea piept cu marinarul suspendat pentru o lună.
Pesedişti pe care ţara nu putea a-i mai încape
Începură, pe la spate şi prin faţă, să mă sape,
Hotărâţi să mă doboare, năvăliră toţi, ca chiorii,
Liberalii lui Patriciu, ungurii, consevatorii,
Oastea lui Vadim Tribunul, risipită pe coclauri,
Ar fi vrut şi ea să smulgă, de pe frunte-mi, mândrii lauri,
Şarpele crescut la sânu-mi, ajuns mare pe la PIN,
Mă-mproşca, de pe ecrane, Guşă, cu al lui venin.
Adunaţi pe Dealul Spirii, vreo treisute douăjdoi,
În a lor nesăbuinţă, îmi declarară război,
Ca bezmeticii, porniră, de la Parlament, asaltul,
Nea Ion, cu trei mandate puse unul peste altul,
Agita, deasupra hoardei, ca pe un stindard, toiagul
Şi, punându-mi sula-n coaste, m-ar fi vrut răpus – moşneagul.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză au copacii,
M-apucară, dintr-o dată, păsărica mea, toţi dracii!
Şi-am jurat ca, peste dânşii, să trec falnic, fără păs,
Cum trecui odinioară peste Roman şi Duvăz.

N-am avut decât cu mâna sau cu ochiu-a face semn,
Şi-apăru Boc, la comandă, pe căluţul lui de lemn,
Stolojan, cu mercenarii, a picat şi el la ţanc,
Lovind hoardele din spate şi-mpungându-le din flanc,
Vorbă mi-a trimis Becali că-i şi el la Golden Blitz
Şi m-aşteaptă, după luptă, să ne răcorim c-un şpriţ.
El, "războinicul luminii"? Hahalera de la Steaua
Se gândea la băutură, când mie-mi crăpa măseaua!
La referendum, văzut-ai gloatele cum au venit,
Ca să steie împrejuru-mi, ca un zid de neclintit?
Explicaţia e simplă, căci acest stupid norod
M-a văzut, cu muncitorii, la Mărăcineni, pe pod,
M-a văzut cum, în mulţime, baie fac mai des ca-n cadă
Şi să fac cu dânşii poze, puradeii vin grămadă,
Iar ţăranii, peste care a trecut din nou potopul,
Îşi pun voturile-n urnă, cum scot eu, la sticlă, dopul.
Chiar de-aş da şi foc Cetăţii, precum legendarul Nero,
S-or găsi să mă aclame mulţi la kilometrul zero,
De-asta n-am eu a mă teme de aceste mici lichele
Ce se pun de-a curmezişul la ambiţiile mele.
Dumitrescu şi o haită (cum să zic:) de... piţifelnici,
Prin studiouri mă latră zi de zi. Nişte nemernici
Ce-şi închipuie că, poate, mă apucă tremuriciul
Dacă vor da iar pe sticlă filmuleţul lui Patriciu.
Analişti cu ochii umezi şi cerniţi în cerul gurii,
Pe la cele trei Antene, zilnic, îşi tocesc condurii
Şi încearcă, în talk-sow-ul nu ştiu cărui găozar,
Toţi să scormone trecutu-mi de ministru şi primar.
Între noi rămână vorba, fără foc nici fum nu iese,
Dar nu ai fi vrut, păpuşă, de-ale lor vorbe să-mi pese,
C-am semnat, la Capitală, precum primarul (pardon!)
Şi terenuri, vile, parcuri le-am dat unora plocon.
Multe am făcut în viaţă, dar cea mai de preţ ispravă
E că, din întreaga flotă, n-am păstrat nicio epavă,
Dar, când nu petrec prin crâşme, nopţile dorm fără frică,
Pentru c-am urmat întocmai strategia lui Petrică
Şi, văzând şi eu în nave un morman de fiare vechi,
Am vândut, pe mai nimica, vasele, perechi, perechi.
Dar, văd că nu stai degeaba şi croşetezi cu mult sârg,
Până termini căciuliţa, toarnă-mi ce mai e prin târg!
- Doamne, n-aş vrea să te supăr sub niciun motiv, parol,
Dar să ştii că în sondaje am ajuns să stăm nasol,
A luat-o Boc la vale, ca purtat de avalanşă,
Şi, dacă-l mai ţii în braţe, nu mai avem nicio şansă
Nici în Parlament, în toamnă, la putere nici atât,
C-a ajuns piticu` ăsta să le stea la mulţi în gât.

Dascălii îşi pierd răbdarea, nu mai stau în banca lor,
Iar funcţionarii publici ne cam iau peste picior,
Cântăreţii şi actorii nu vor să-şi plătească birul
Pus pe capul lor, Mărite, de Mihai Şeitan, vizirul,
Medicii-şi găsesc de lucru prin întreaga Europă,
De-or să rămână-n spitale doar bolnavii şi vreun popă
Care să le fie-aproape când aceştia îşi dau duhul,
Despre pruncii arşi în august ni s-a dus în lume buhul,
Rezerviştii lui Dogaru încep şi ei să se-agite
Căci nu vor să li se taie pensiile nesimţite.
Cică au răbdat în viaţă tot felul de servituţi,
Iar tu îi tratezi, Mărite, ca pe ultimii recruţi,
Ba, vor, de Ziua Armatei, să vină cu toţi, în păr,
Şi să-ţi strige, sub ferestre, zic ei, crudul adevăr.
- Uite ce e, păpuşico, te-aş ruga să nu insişti,
Că simt că m-apucă greaţa, când aud de apevişti!
Nu i-am pus eu să devină, ca tâmpiţii, militari,
Când ţara avea nevoie de frezori şi ospătari.
Îţi zic eu, păpuşă scumpă, c-aveau drepturi căcălău,
Ca activi, chiar şi-n rezervă. Ia să mă scutească, zău!
După câte ţin eu minte, primeau gratis şi izmene,
Chiar din mâinile lui Oprea, cel cu clipitul din gene.
Cât au stat prin aplicaţii, n-au avut nimic a pierde,
Căci au stat, pe banii ţării, la aer şi iarbă verde,
Dac-au mers, când a fost cazul, şi la niscai inundaţii,
Au primit mâncare gratis, la gamelă, ca soldaţii,
Au primit grade la termen, unii chiar şi decoraţii,
Aşa că s-o lase moale cu tot felul de-aberaţii!
Fesul ăla tot nu-i gata, ca să pot să îl probez?
Dă din andrele mai iute, că-ncep să mă enervez!
Cât împleteşti tu acolo, unul pe dos, trei pe faţă,
Ia să-mi chem aghiotantul, că-n pahar mai am doar gheaţă
Şi-aş avea, după aceea, o dorinţă, dar expresă,
Vreau să aflu de la tine ce mai zic ăia prin presă!
- Să nu-ţi dea prin gând, Mărite, c-aş fi eu prăpăstioasă,
Dar să ştii că treaba asta cu imaginea e groasă,
Ziariştii şi-analiştii au înebunit cu toţii
Şi strigă prin studiouri, zi şi noapte, "Hoţii, hoţii...",
Alta neavând ce face, stau cu toţii la taclale
Şi se iau, fără ruşine, de neamul Măriei Tale.
Ca să vezi ce îndrăzneală la unul ciufut, Ciuvică,
Să se ia de armamentul traficat de Mirciulică,
Ca să nu mai zic de faptul că ziariştii, în goana
După câte-o ştire-bombă, s-au legat şi de Ioana,
Cum că ar fi primit casa şi biroul de serviciu,
Drept plocon pentru matale, de la Puiu Popoviciu.
Bârfe, Doamne, numai bârfe, doar asta ţi-i dat s-auzi,
Bine-ar fi să ieşi pe sticlă, la B-1, să-i acuzi
Pe nemernicii aceştia care nu mai ştiu de frică
Şi-au luat-o în tărbacă până şi pe aia mică,
De-a ajuns, biata, s-o lase cât mai moale şi cu clubul
Şi cu casele de modă, fiindcă s-a cam strâns şurubul
Şi netrebnicii din presă dau tot felul de-nţelesuri
Năzuinţei ei, ca-n viaţă, să aibă numai succesuri.
- Vezi că ţi-au scăpat trei ochiuri, ai grijă să le repari!
Dă-i în mă-sa de nemernici, de moguli şi găozari!
Dacă văd că latră-ntruna şi nu înţeleg să tacă,
Le dau, ca lu` ăla micu`, una scurtă peste moacă
Şi-o să ştie toţi rataţii şi tâmpiţii ce e frica,
Să nu se mai ia de mine, ca Chitic, la Cireşica.
Şi cu astea fiind zise, lecţia e încheiată!
Sper c-ai înţeles destule din a mele vorbe, fată.
Apropos, de-o fi să fie să avem remaniere,
Eşti dispusă, păpuşico, să-ţi mai dau trei ministere?

Şi abia tăcu-Împăratul, ce mai zbucium, ce mai freamăt,
Se-auzeau prelungi suspine şi un mult prea dulce geamăt.
SPP-işti, copii de suflet ai jandarmului Pahonţu,
Alergau pe coridoare ca, scăpat din puşcă, glonţu`.
Neştiind acele stranii zgomote de unde vin,
Nici nu bănuiau sărmanii că biletul lui Călin,
Bine pitulat la sânu-i de pârdalnica Elenă,
Penetrase obiectivul şi-acum, fără pic de jenă,
Fostul comandant al navei botezată "Biruinţa",
Din sutienul blondinei, să-l scoată îşi da silinţa.
Când, într-un târziu, spahii pricepură cum stă treaba,
O lăsară pe-altădată cu-alergatul lor degeaba,
Revenind, tăcuţi, la posturi, negândind la vreo Isoldă,
Ci la banii de chirie şi la ciopârţita soldă...

parodie de Ilie Bâtcă, după Mihai Eminescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patrie ne este limba...

Când din lanţuri se ridică un popor strigând u n i r e,
Nicio rugă nu-l ajunge invocând dumnezeire.
Şi nici ceruri furtunoase nu se dreg cu stele albe,
Cum nici pruncii nu îndură întunericul să-i scalde.

Patrioţi împrumutaţi au venit aici cu vântul;
Lacrima acestui neam, mult mai grea decât pământul,
Arde în flacără la Putna
Pentru Ţara Românească ce-i de-un neam - şi este una.

Neamul nostru moldovean e un munte nalt şi verde,
Care urcă în Ardeal şi pe veac de piatră şede.
Trunchiul nostru-i şir de veacuri: şi cum neamul să-l desfaci
Când grăim aceeaşi limbă şi strămoşii ne sunt daci?

Nu sunt ape curgătoare sângele de neam să-l spele,
Cum nici graiul sângelui, românismul nu-l va piere.
Oltul, doina întregeşte în ţarina oltenească
Şi-i de vatră, de-o sămânţă, cu ţărâna ardelenească.

Patrie ne este limba care-n vântul nevăzut
Se aude româneşte - şi aici şi peste Prut.
Patrie ne este doina, Prutule dulce-amar,
Care-ţi umblă peste apă şi n-are niciun hotar.

Patria se oglindeşte în ape nemuritoare:
Oltul, Mureş – fraţi cu Prutul.
Pretutindeni românească este limba şi p ă m â n t u l...

poezie de Ştefan Radu Muşat din Exerciţiu de patriotism (12 februarie 2018)
Adăugat de Adi Muşat
Comentează! | Votează! | Copiază!