După stricarea Troadei, în vreme ce rămăşiţurile zidurilor, a capiştilor şi a palaturilor sale încă abureau şi când supt aceste năruiri văpsite de sânge, Priam, norodul şi copiii săi erau îngropaţi, când femeia şi fiicele sale se duceau în robie să slujească pe nişte biruitori fuduli şi când aceşti însuşi biruitori erau să pieie, unii în palaturile lor, alţii pe mări, unde cu ticăloşii să umble din ţărm în ţărm, în voia valurilor, a vânturilor şi a furtunilor, — în sfârşit, când pe câmpii Troadei, Ahilevs, Hector fiul lui Telamon erau culcaţi în ţărnă şi că o mulţime de eroi amestecau duşmănească lor ţărnă într-un singur mare mormânt, Elena şi cu Menelau, împăcaţi împreună, se întorceau cu linişte şi cu chef la Lachedemonia şi, jăluindu-se cu dulceaţă că el au putut-o crede necredincioasă, el cerându-şi iertăciune că au crezut nişte arătări înşelătoare şi făgăduind că nu se va mai îndoi de dragostea, nici de credinţa sa.

începutul de la eseul Pirostia Elenei de Jean-François Marmontel, traducere de Constantin Negruzzi
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen a plecat şi ea mai departe cât putea de repede şi deodată au întâmpinat-o o mulţime de fulgi de zăpadă; fulgii nu cădeau din cer; cerul era senin şi luminat de Aurora Boreală. Alergau chiar pe pământ şi cu cât se apropiau, cu atât se făceau mai mari. Gretchen şi-a adus aminte ce mari şi meşteşugiţi fuseseră fulgii când se uitase la ei cu lupa. Aici însă erau şi mai mari, şi mai fioroşi, erau vii, erau străjerii de la palatul Crăiesei Zăpezii. Aveau chipurile cele mai ciudate, unii parcă erau nişte arici mari şi urâţi, alţii păreau nişte mănunchiuri de şerpi încolăciţi, care îşi întindeau capetele în toate părţile, iar alţii erau ca nişte ursuleţi bondoci şi zbârliţi; toţi erau albi, sclipitori, erau fulgi de zăpadă vii.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua de nuntă a fratelui celui mai mare viind, se duse şi fiul ce mic la împăratul, însă singur, căci nu putea să ia şi pe zână, măcar că era să-i fie logodnică. Când, se pomeni cu dânsa că se prinde în horă lângă dânsul. Nu mai putea de bucurie, când o văzu. Se fălea, nene, cât un lucru mare, căci alta ca dânsa nu se găsea în toată împărăţia lor şi a vecinilor. Toţi nuntaşii rămaseră cu ochii bleojdiţi la dânsa. Iar ceilalţi fii de împăraţi şi domni cari erau poftiţi la nuntă dedeau târcoale roabelor ce venise cu zâna, şi care de care umbla să se prinză în horă lângă dânsele. Şi astfel se veseliră până seara. La masă, zâna se aşeză lângă fiul cel mic al împăratului. Mâncară şi se chefuiră până la miezul nopţii. Apoi se duseră fiecare la ale sale. Fiul cel mic al împăratului se duse în cămara lui. Zâna după dânsul. Se culcară şi dormiră ca nişte împăraţi ce erau ei. Când se sculă dimineaţa şi văzu pieile de bufniţă tot acolo, îl apucă un cutremur de scârbă, aducându-şi aminte de cele ce păţise de la dânsele.

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne urcăm

când ne urcam pe Lună
dintre noi erau unii
alţii pentru piatra aia

ne alunga ceaţa de lume
dintre noi erau unii
alţii pentru bătrână

ne cuseam pielea cu case
costumaţi între felinare
nişte melci pentru zorii marelui exod
visam în grup o Lună prosperă
o arcă înfloritoare
înflorită din îndrăgostiţi
anonimi sărutând

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amândoi bătrânii aceştia erau albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urât ce le era. Şi apoi, pe lângă toate aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe laiţe, şi atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când trăiau cocostârci pe casele noastre, erau şi ei suflet din sufletul nostru, şi când venea toamna, îi petreceam, ne duceam şi noi cu sufletul până hăt departe, prin ţările calde. Iarna tânjeam fără dânşii, spre primăvară începea a ne suge ochii depărtarea, şi când se întorceau era o mare sărbătoare, pentru că împreună cu dânşii se întorceau şi sufletele noastre zbuciumate.

Ion Druţă în Păsările tinereţii noastre (1971)
Adăugat de Illy
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata mulţumi încă o dată de buna găzduire şi de poveţele cele folositoare şi după ce lepădă o pereche de opinci care se spărsese, încălţă altele, puse oscioarele găinei într-o legătură, luă în braţe copilaşul şi toiagul în mână şi o porni iarăşi la drum. Merse, merse, prin nişte câmpii numai de nisip; aşa de greu era drumul, încât făcea doi paşi înainte şi unul înapoi; se luptă, se luptă şi scăpă de astă câmpie, apoi trecu prin nişte munţi nalţi, colţoroşi şi scorboroşi; sărea din bolovan în bolovan şi din colţ în colţ. Când ajungea pe câte un piept de munte şes, i se părea că apucă pe Dumnezeu de un picior; şi după ce se odihnea câte niţel, iar o lua la drum, şi tot înainte mergea. Glodurile, colţii de munte, care erau tot de cremene, atât îi zgâriase picioarele, genunchii şi coatele, încât erau numai sânge; căci trebuie să vă spun că munţii erau nalţi, încât întreceau norii, şi pe unde nu erau prăpăstii peste care trebuia să sară, nu putea merge altfel decât suindu-se pe brânci şi ajutându-se cu toiagul. În cele de pe urmă, stătută de osteneală, ajunse la nişte palaturi. Acolo şedea Soarele.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul era aşezat în jurul portului în formă de semilună deschisă. Puteau fi vreo două sute de case, cuibărite la poalele muntelui ce cobora către ţărm. Pe coastă erau ogoare în terase şi drumuri nepietruite care duceau spre nord şi sud. Jos, malul era pavat cu piatră de râu, iar o rampă din piatră înainta de pe ţărm în mare. Un port bun, adăpostit, un dig de piatră, bărbaţi şi femei curăţând peşte şi făcând plase, o barcă de o formă nemaivăzută, care tocmai era construită în partea de nord. Insule, departe în mare, către este şi sud. Recifurile erau acolo, sau dincolo de orizont.

James Clavell în Shogun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cămara în care intrară era aşa de mândru împodobită, încât bietul cioban se mira cum o să calce el pe velinţele şi scoarţele alea scumpele ce erau aşternute pe jos. El se ciudi şi mai mult când văzu pe fiul de boier mare că intră şi calcă fără milă peste dânsele, ca şi cum ar fi fost cine ştie ce zdrenţe. Păreţii erau albi ca laptele şi cu nişte vărgi de aur. La ferestre erau nişte perdele de mătase d-aia bună şi groasă, întinse pe nişte drugi de aur. Pe lângă păreţi, nişte laviţe şi o masă de lemn mirositor, lucrate cu meşteşug. Paturile era de o parte şi de alta ale cămării şi cu un fel de oranist dasupra, numai de mătăsărie d-aia buna, înmuiate în fir, aşezate pe patru stâlpi lucraţi ca melcul şi cu nişte dungi de aur. Aşternutul era de nişte pânză albă ca zăpada şi subţire de s-o spargi cu limba. Perina de cap era îmbrăcată cu pânză de borangic de cea mai aleasă. Ciobanul intră cu sfială. Abia călca, ca să nu strice velinţele. Se puse binişor în pat ca să nu se mototolească albiturile. Iară fiul de boier, cum intră, se aruncă pe un pat, parc-ar fi fost la dânsul acasă, şi se tolăni. După ce se stinse luminarea, ciobanul începu a ronţăi la floricele prin întuneric.

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi ce dacă erau altfel, diferite?! Existau, deci probabil aveau un rol bine stabilit şi determinat în ecosistem, adică erau importante; şi în număr foarte mare. Blonda le admira; încercă să-şi expună motivele pentru care ea le considera deosebite. Că nu erau frumoase; aspectul lor nu conta! Ea însă nu le considera deloc urâte, sau oribile, cum cred majoritatea oamenilor despre ele. Erau nişte creaturi, în general, neînţelese de marea majoritate a oamenilor, însă nişte adevărate supravieţuitoare. Aceste creaturi existau încă dinaintea apariţiei dinozaurilor, au continuat să existe şi-n timpul dominaţiei dinozaurilor şi după dispariţia acestora; ca dovadă, încă există şi-n prezent. După spusele blondei, vor continua să se încăpăţâneze să existe şi în viitor... Dacă argumentele domnişoarei biolog începură să clatine serios părerea pe care Lucian o avusese despre gândaci, în cazul lui Rikky, n-avură nici un efect.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unchiul Vernon, mătuşa Petunia şi fiul lor, Dudley, erau singurele rude în viaţă ale lui Harry. Erau Încuiaţi şi aveau o atitudine mai mult decât medievală când venea vorba despre magie. Părinţii lui Harry, decedaţi de multă vreme, fuseseră ei înşişi vrăjitori şi din acest motiv nu erau niciodată pomeniţi în casa familiei Dursley.

J.K. Rowling în Harry Potter – Prizonier la Azkaban
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un om şi o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. Muncea bietul om de dimineaţa până seara târziu, alături cu muierea, de-i treceau năduşelele, şi ca să dea şi ei în spor, ba. Se ţinea, vezi, norocul după dânşii ca pulberea după câini, cum se zice. Umblau cu tărăbuţele de colo până colo, şi ca să se statornicească şi ei la un loc, nu găseau. Căci cine era să-i priimească pe ei, doi calici, cu leaota de copii după dânşii?! Adică uitasem să vă spui. Aveau aceşti oameni o spuză de copii. Din aceşti copii, cei mai mari erau numai fete, iară băieţii erau mărunţei şi stau lângă dânşii ca ulceluşele. Să nu vă fi dus Dumnezeu vrodată să fiţi faţă când venea omul de la muncă, că v-aţi fi luat câmpii. Ieşeau toţi afară înaintea lui, jigăriţi şi hărtăniţi, ca nişte netoţi, subţiratici şi piţigăiaţi, mă rog, leşinaţi de foame, şi tăbărau pe bietul om cu gura: tată, mi-e foame, tată, mor de foame. Tatăl lor se zăpăcea şi nu ştia către care să se întoarcă mai întâi şi le da toată agoniseala lui dintr-o zi. Dară de unde să le ajungă ce brumă le aducea el? Abia puneau p-o măsea.

citat clasic din povestea Fata săracului cea isteaţă de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Dar creier aveau aceste bizare creaturi?
Dick: Nu, nu aveau nici creier, deşi erau fiinţe raţionale, însă sistemul lor de gândire era cu totul altfel, foarte diferit, nu se asemăna deloc cu al nostru, nu aveau deci nici sistem nervos. Nici măcar oase nu aveau, deci erau lipsiţi de sistemul osos, de cel muscular, ca şi de inimă, vene, sânge şi tot ceea ce noi cunoaştem drept fiind sistemul circulator. De altfel, aveau nişte organe interne foarte ciudate şi simple, care erau şi ele total diferite de ale noastre. În plus, fiind transparenţi, erau vizibile.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eram duminica la bunica...

Dimineaţa aburindă
cu linişte în oglindă
cu vise-n zi de sărbătoare
şi clipe răcoritoare.

Fericita zi e duminica
cum era altădată la bunica
plimbare în natură
dacă e vreme bună.

Pe cărările-n pădure
unde culegeam mure,
ciuperci şi pânişoare
şi era linişte mare.

Aş vrea şi-acum linişte-aceia
când gândurile nu erau,
când viaţa era frumoasă
şi ziua luminoasă.

poezie de Eugenia Calancea (22 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost o vreme
Când stelele nu erau
Decât nişte nori.

haiku de Mihail Mataringa (24 februarie 2012)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

În puţină vreme, am căpătat, prin această metodă primejdioasă, nu numai o mare uşurinţă de a citi şi de a mă înţelege, dar şi o cunoaştere a pasiunilor, unică la vârsta mea. N-aveam nicio idee despre lucruri, când toate simţămintele îmi erau deja cunoscute. Nu făptuisem nimic, dar simţeam totul. Aceste emoţii încâlcite, pe care le încercam una după alta, nu tulburau cu nimic raţiunea pe care n-o aveam încă; dar ele mi-au format una de alt soi şi mi-au dat despre viaţa omenească nişte noţiuni bizare, smulse din cărţi, şi de care experienţa şi cugetarea n-au putut să mă lecuiască niciodată.

Jean-Jacques Rousseau în Confesiuni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bună dimineaţă?

Am amestecat literele din ziarul de dimineaţă
în cafea
şi a ieşit foarte neagră,
mai mult de la lipsa de suflet; rea,
o zaţă,
iar în loc de dulce m-am pus pe înjurat
teleshopingul de la televizor,
după care
am luat maşina
dintr-un morman c-o pancartă "Parcare"
şi m-am blocat...
nu era niciun zor,
erau mulţi traficanţi autoconsumatori ameţiţi
cu care nu vroiam să mă ţin pe acelaşi drum
însă au apărut, ca să-ncurce şi mai mult lucrurile
tocmai acum,
nişte salvamari,
pentru că erau în albastru
şi se dădeau mari...
s-au făcut cimpoi
şi-au început să fluiere
ca pe stadioane;
că-şi dădeau peste picioare, ţurloi
de la alunecuşul gheţii...
iar odată scăpătat de toată benzina, nici urmă de "parc are"
că nu era nici vorba de aşa ceva,
doar nişte dealuri alb-foarte murdare
pe care şi le aruncau unii altora
ca pe-o minge la mare
ca să acopere nişte gropi bine cunoscute,
c-am avut în trecut deja nişte coaste rupte...
când în sfârşit totul e drept şi luceşte a sticlă nespălată...
Minunat început de marca ro. zi!
La fel, la fel de fiecare iarnă dată...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Goangele... Domnişoara biolog le admira; încercă să-şi expună motivele pentru care ea le considera deosebite. Că nu erau frumoase; aspectul lor nu conta! Ea însă nu le considera deloc urâte, sau oribile, cum cred majoritatea oamenilor despre ele. Erau nişte creaturi, în general, neînţelese de marea majoritate a oamenilor, însă nişte adevărate supravieţuitoare. Aceste creaturi existau încă dinaintea apariţiei dinozaurilor, au continuat să existe şi-n timpul dominaţiei dinozaurilor şi după dispariţia acestora; ca dovadă, încă există şi-n prezent.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Directorul îi reproşase că se jucase cu el, cu sentimentele lui, că-l manipulase, atunci, de mult, când erau prea tineri pentru a înţelege viaţa şi greutăţile ei; erau elevi, amândoi... Avea oare dreptate?! Fusese ea atât de rea, iar el chiar o iubise cu adevărat atât de mult şi de fapt, încă o mai iubea, chiar şi acum, după atâţia ani?! O iubea şi suferea pentru ea, chiar dacă, din spusele lui, altceva dorea să lase de înţeles... În cazul ăsta însă, de ce nu-şi refăcea viaţa? De ce prefera să rămână singur şi trist? Doar avea totul... Era director, încă tânăr, încă frumos, atrăgător, încă putea stârni pasiuni în inimile multor tinere, dacă le permitea acest lucru... Dar el, nu; prefera să rămână singur şi trist, închis în Institut şi-n sine însuşi, prizonier al propriilor sale sentimente şi gânduri, altfel spus, un neînţeles. De ce oare?!

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când Fiul Tatălui a coborât pe pământ, a adus cu sine Dragostea. Dar cum oamenii înţeleg Dragostea numai ca suferinţă şi sacrificiu, au ajuns să-l crucifice. Dacă nu era aşa, nimeni n-ar fi crezut în Dragostea Lui, pentru că toţi erau obişnuiţi cu suferinţa zilnică a propriilor iubiri.

Paulo Coelho în Jurnalul unui mag
Adăugat de Raluca Holzinger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru unii, marea era cu siguranţă un exil provizoriu din plictiseala şi mediocritatea vieţii obişnuite. Veneau pe plajă şi trăiau câtva timp în afara destinului lor. Sau vroiau să prindă puteri, ca să reziste până la vara viitoare. Marea era pentru ei ca o cură de întinerire forţată. Cu trupul gol la soare, încercau să uite că erau mai bătrâni decât în verile precedente. Alţii veneau dintr-o nevoie de barbarie. Nu erau nişte barbari adevăraţi pentru că nu aveau curaj să renunţe decât temporar şi parţial la confortul civilizaţiei, la tramvaie, la vacarmul oraşelor. Aduceau, dealtfel, şi pe plajă vacarmul. Erau bolnavi de el. Nu se puteau lipsi, cei mai mulţi, nici de maşini. Umblau în schimb în picioarele goale cu iluzia că au regăsit natura elementară. Iluzie de o clipă. Erau nişte barbari rataţi, ce să vă spun...

Octavian Paler în Viaţa pe un peron
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!