Între cer şi pământ

Cutreier dimineaţa pe câmpuri.
Pământul e negru, crăpat
Şi trist că-i nelucrat de ani,
Iar eu îl calc mai trist, mai apăsat.
Şi cerul a pierdut din albastru,
Pe fire de iarbă, în rouă, a pus stele,
Sunt semne că toate se schimbă
Din câte au fost bune în rele.
Copii rătăcesc fără vrere
Aiurea dezbrăcaţi şi desculţi,
Iar seara ispitesc pe bunici
"Ce noutăţi mai ştiu de părinţi?"
Nu mi-am găsit timp şi nu pot,
Când legile le cunoaştem cum sunt,
Să dau un răspuns atâtor copii,
Care se roagă la Cer îngenunchiaţi pe Pământ.

poezie de Ion Pârâianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Raiul românilor

Să fim copii? Am fost copii!
Şi vom mai fi pe-acest pământ
Cât unul din părinţi trăieşte
Purtând spre cer sufletul sfânt.

Cum tata a plecat demult
Spre-adâncul liniştii divine,
Pun pâine pe mormânt şi flori,
Cu lacrimi ud ziua de mâine.

Să fim copii? Suntem copii
În faţa crucilor ce cresc
Sub iadeşul de porumbei,
Pe-aripi cu steagul românesc.

Că, Doamne, ţara ni-i tot mamă,
Pământul ei ni-i trup domnesc,
Suntem copii dintotdeauna
Şi pentru asta o iubesc!

E sfântă dragostea-ntre noi:
Copii, părinţi, apoi bunici,
Că de la mare până-n munţi
Raiul românilor e-aici!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe pământ avem de toate

Timpul vieţii ni-i scurt
Hai sa-l facem curat
Trăiesc unii din furt
Alţi doar din ce au dat
Sunt săraci şi bogaţi
Laşi scuipă pe bravi
Voi ce-n lună zburaţi
Până la cer va urcaţi
Pe spinări de noi... sclavi.

REFREN
Pe pământ avem de toate
Şi mai bune si mai rele,
bune - rele
Şi închisori si libertate
Şi am putea, şi nu se poate
Şi noroi şi stelei

Voi ce-n lună plecaţi
Cu ale noastre izbânzi
Nu uitaţi ca aveţi fraţi
Pe planetă flamanzi
Pâinea lor o mâncaţi
Printre stele zburând
Voi degeaba zburaţi
Când cei subdezvoltaţi
Se târăsc pe pământ

REFREN
Pe pământ avem de toate
Şi mai bune si mai rele,
bune - rele
Şi închisori si libertate
Şi-a putea, şi nu se poate
Şi noroi si stele.

Lumea-i plina de răni
Şi de doctori docenţi
Şi de măşti şi de vămi
Şi de mari inocenţi.
Fiindcă naşteţi copii
Apăraţii luptând
Doborâţi monştrii vii,
Ce în veac de vecii
......... pe pământ.

REFREN
Pe pământ avem de toate
Şi mai bune si mai rele,
bune - rele
Şi închisori si libertate
Şi am putea, şi nu se poate
Şi noroi şi stele

Între cei care trag
Şi acei ce sunt traşi,
Nu e loc de vreun steag,
E o groapa de paşi.
Între ei sunt sudaţi,
Un strâmb ideal
Cum sunt bine legaţi
Condamnaţi un elan

REFREN
Pe pământ avem de toate
Şi mai bune si mai rele,
bune - rele
Şi închisori si libertate
Şi am putea, şi nu se poate
Şi noroi şi stele

Fii ai munci aveţi
Năduşeala pe piept
Cum stă nurca
Pe-al madamelor piept.
Uni iau alţi fac
Uni dorm alţi sunt
Între înger si drac,
Trage omul sărac
Înhămat la pământ.

REFREN
Pe pământ avem de toate
Şi mai bune si mai rele
bune - rele
Şi închisori si libertate
Şi am putea
Şi nu se poate
Şi ruina si cetate,
Genii mari si frunţi tembele,
Vânt ce sta şi vânt ce bate,
Şi martiri dar şi lichele,
Nedreptate şi dreptate
Si-a putea şi nu se poate
Şi noroi şi stele

cântec interpretat de Mircea Vintilă, muzica de Mircea Vintilă, versuri de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur stăpân

Pe căi alambicate şi caste
Sunt îngeri cu aripi albastre
Obosiţi de tăceri şi murdari,
Cu gânduri mâncate de cari.

Sunt sfinţi cu un suflet ardent
Creând ilicit, transcendent,
În forme diforme lumini...
Sunt flori şi miracole, spini...

Sunt ape-oglindite-n înalt,
Sunt flăcări şi vorbe ce ard,
Sunt eu doar o clipă-ntr-o zi
Iubirea şi verbul "a fi".

Sunt arhierei şi-n tăceri
Sunt oameni şi azi, ca şi ieri,
Atei, mucenici ori sihaştrii
Stăpâni peste munţii albaştrii.

Sunt stele ce-n noi strălucesc
Ori ţipăt în lutul lumesc...
Sunt clopote, plâns, rapsodii,
Părinţi şi bunici şi copii.

Şi toate-au un singur stăpân!
Acelaşi de-atunci e şi-acum...
Pământul e-acelaşi mereu
Şi chiar şi acelaşi sunt eu.

Nimic n-am pierdut, n-am găsit,
Acelaşi pământ ne-a hrănit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur stăpân

Pe căi alambicate şi caste
Sunt îngeri cu aripi albastre
Obosiţi de tăceri şi murdari,
Cu gânduri mâncate de cari.

Sunt sfinţi cu un suflet ardent
Creând ilicit, transcendent,
În forme diforme lumini...
Sunt flori şi miracole, spini...

Sunt ape-oglindite-n înalt,
Sunt flăcări şi vorbe ce ard,
Sunt eu doar o clipă-ntr-o zi
Iubirea şi verbul "a fi".

Sunt arhierei şi-n tăceri
Sunt oameni şi azi, ca şi ieri,
Atei, mucenici ori sihaştrii
Stăpâni peste munţii albaştrii.

Sunt stele ce-n noi strălucesc
Ori ţipăt în lutul lumesc...
Sunt clopote, plâns, rapsodii,
Părinţi şi bunici şi copii.

Şi toate-au un singur stăpân!
Acelaşi de-atunci e şi-acum...
Pământul e-acelaşi mereu
Şi chiar şi acelaşi sunt eu.

Nimic n-am pierdut, n-am găsit,
Acelaşi pământ ne-a hrănit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schimbul de ieri

Când vezi stele pe cer cu coadă sau halou
Nu-i bine, ai mai pierdut din ce-a fost nou
Şi când resimţi genunchi că ai, nu se îndoaie
Ai devenit prevestitor de timp frumos, de ploaie.
Din sprinteneală, mişcări iuţi, eşti sacadat
Iar păr încet-încet mai pierzi, decolorat.
Când pielea-i tot mai multă, se-ncreţeşte
Şi ochi mai pal, pâclit, nu străluceşte.
Când şti s-asculţi cu calm şi vocea-i caldă
Şi-ai timp de copii mari, ce alţi copii îi scaldă,
Eşti un cadran cu sferturi duse, arcul stors
Ce nu se-ntoarce; remontoru-i rupt sau scos...
Nici electronica n-ajută, nu e resetare,
E trecerea molcom-a zilei înspre înserare;
Când vis ia loc la neputinţele de-o viaţă
Şi-i tot permis... În fine-ai liniştea ce te răsfaţă!

Aşa-mi văd eu, proorocul neştiut, bune şi rele
Şi toate-s semne ce cunosc... Dar nu sunt ale mele!?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 decembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă regăsesc

Calc strâmb încercând să merg drept,
Rumeg la adevăruri şi minciuni
Cu ochii obosiţi şi taciturni
Aştept fără să ştiu ce mai aştept.

În vânzoleala lumii nu mă regăsesc
Să ştiu ce loc îmi este destinat,
Sunt unii care tot şi-au aranjat
Lor nu le pasă dacă obosesc.

Privesc în jur şi băncile sunt ocupate,
Stau peste ele întinşi nerozi necopţi,
Se scoală câte unul ofilit de nopţi
Îşi lasă locul rădăcinilor necoapte.

De când mă ştiu e totul inversat,
Doar cerul îşi păstrează sigur locul
Şi sub pământ când vine trist sorocul
Eşti ambalat la margine de sat.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţe la Caracal

E trist când fiicele ori fiii,
Îşi pierd sărmanii lor părinţi,
Dar sunt de-a dreptul scoşi din minţi,
Părinţii care-şi pierd copiii...

Striviţi sub tainice mistere,
Se duc părinţii spre alt rost,
De parcă nici nu ar fi fost,
Şi-i lasă pe copii-n durere...

Dar timpul lecuie durerea,
Iar truda zilei trece-ncet,
Coşmarul morţii în regret,
Şi soarta îşi impune vrerea...

Dar vrerea-i uneori nedreaptă,
Şi îi răpeşte pe copii,
Lăsându-i pe părinţi pustii,
Căzuţi pe-a disperării treaptă...

Nici timp, nici trudă, nu au vlagă,
S-aline prea cumplitul chin,
Li-i viaţa cupă cu venin,
Şi fără rost e lumea-ntreagă...

E trist când fiicele ori fiii,
Îşi pierd sărmanii lor părinţi,
Dar sunt de-a dreptul scoşi din minţi
Părinţii care-şi pierd copiii!

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul deocamdată

Timpul vieţii ni-i scurt
Hai să-l facem curat
Trăiesc unii din furt,
Alţii doar din ce-au dat,
Sunt săraci şi bogaţi,
Lovesc laşii pe bravi:
Voi, ce-n lună zburaţi
Pân' la cer vă urcaţi
Pe spinări de noi sclavi.
Pe pământ avem de toate
Şi mai bune şi mai rele,
Bune, rele,
Şi-nchisori şi libertate
Şi-a putea şi nu se poate
Şi noroi şi stele.
Voi ce-n lună zburaţi
Cu-ale noastre izbânzi
Nu uitaţi c-aveţi fraţi
Pe planetă flămânzi.
Pâinea lor o mâncaţi
Printre stele zburând,
Voi degeaba zburaţi
Când cei subdezvoltaţi
Se târăsc pe pământ.
Lumea-i plină de răni
Şi de doctori docenţi
Şi de măşti şi de vămi
Şi de mari inocenţi:
Fiindcă naşteti copii
Apăraţi-i luptând,
Doborâţi monştrii vii
Ce de-un veac de vecii
Dolii pun pe pământ.
Între cei care trag
Şi acei ce sunt traşi
Nu e loc de vreun steag,
E o groapă de paşi.
Între ei sunt sudaţi
Cu un strâmb ideal,
Cum sunt bine legaţi
Condamnatul de lat
Şi biciuşca de cal.
Fii ai muncii aveţi
Năduşala pe piept
Cum stă nurca de preţ
Pe-al madamelor piept.
Unii iau, alţii fac,
Unii dorm, alţii sunt,
Între înger şi drac
Trage omul sărac,
Înhămat la pământ.
Pe pământ avem de toate
Şi mai bune şi mai rele,
Bune, rele,
Şi-nchisori şi libertate
Şi-a putea şi nu se poate
Şi ruină şi cetate
Genii mari şi frunţi tembele,
Vânt ce stă şi vânt ce bate
Şi martiri, dar şi lichele,
Nedreptate şi dreptate
Şi-a putea şi nu se poate
Şi noroi şi stele.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ereditatea nu transmite însuşiri, caractere formate de la părinţi la copii, cum se transmite proprietatea de la unii la alţii, ci prin ea copiii primesc de la părinţi dispoziţiuni, înclinaţii, influenţe, bune şi rele, preponderent bune sau preponderent rele. Acestea însă, nu sunt invariabile, imuabile... Ereditatea nu este fatală. Ea poate fi modificată.

citat clasic din Traian Pop
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem aiurea

Sunt zile când am inspiraţie cruntă
Şi hăul din mine dispare
Sunt zile când picură ploaie măruntă
Şi lacrima-i albă de sare

Mai sunt şi senine cu cerul albastru
Şi eu- lângă propriul soare
Dar sunt şi în care mă simt un sihastru
Surpând albăstrime de floare

Şi nopţi încă sunt sfâşiate de lună
Şi nopţi fără ea, dar cu stele
Şi sunt liniştite şi sunt cu furtună
Şi toate le ştiu ale mele

Din starea suavă de zi şi de noapte
Din gri de nuanţă nocivă
Se naşte poemul cireşelor coapte
Şi lirica mea cognitivă...

poezie de Iurie Osoianu (20 februarie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâni şi copii

Aceşti bătrâni, aceşti copii
Ar fi, dar parcă nu ar fi,
Sunt unii nord şi alţii sud
Şi lacrima nu şi-o aud.

Ca-ntr-un complot diavolesc,
Părinţii dintre ei lipsesc,
Îşi zic bunici, îşi zic nepoţi,
Străinătatea strigă-n toţi.

Aceşti copii, aceşti bătrâni
Sunt zilierii tristei pâini,
Fiorul dintre ei s-a dus
Şi rudele, cu ei nici nu-s.

Nişte copii în ţarc vulgar,
Nişte bătrâni în bestiar,
Furtună i-a adus aici,
Nu-şi sunt nepoţi, nu-şi sunt bunici.

Copiii n-au ce-şi aminti,
Bătrânii nu mai nasc copii,
Imaginile lor se cern
Spre paradis şi spre infern.

Şi pân' s-ajungă la sfârşit,
Au de trăit şi de murit,
Ca vietăţile-n nisip
Ei nici nu-şi seamănă la chip.

Aşa au fost, aşa rămân,
Ce e copil, ce e bătrân
Bătrânii-n iadul propriu zis,
Copiii-n veşnic paradis.

Purtându-şi umbrele în mâini,
Ce trişti copii, fără bătrâni,
Cu ochii pătimiţi de vii,
Ce trişti bătrâni fără copii.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copii de azi, nu-I uitaţi pe părinţi

Copii de azi, păstraţi-i în minţi
Şi în suflet pe ai voştri părinţi!

Ei v-au îngrijit, v-au vegheat,
Şi din puţinul lor v-au dat,
Ca să creşteţi cu aripi de zbor,
Să fiţi urmaşi cu viitor!

V-au iubit, v-au ocrotit,
Şi dacă uneori v-au dojenit,
Copii de azi, nu îi pizmuiţi,
Pe-aceşti neobosiţi părinţi!

Ceas de ceas şi zile de-a rând,
Voi aţi fost în al lor gând,
Că nu există un lucru mai sfânt,
Decât să fii părinte pe pământ!

În pragul casei lor, ei aşteaptă smeriţi,
Să le daţi un semn, că-i iubiţi,
Şi că-n aceste privinţi,
Mai există copii cu dor de părinţi!

Dacă viaţa departe vă poartă,
Nu-i lăsaţi pe părinţi singuri cu a lor soartă,
Veniţi şi ştergeţi lacrimile lor,
Care au curs, după atâta dor!

Veniţi ca uşa lor este mereu deschisă,
Pentru voi, să le-mpliniţi o lipsă,
Să-i bucuraţi în sufletele lor,
Pe părinţii care strigă după ajutor!

Şi într-un târziu, ce nu se va şti,
Când clipele părinţilor se vor sfârşi,
Şi nu vor mai cunoaşte zori,
Să v-amintiţi de ei adeseori!

Copii de azi, nu-i uitaţi pe părinţi,
Chiar dacă ei n-au fost nişte sfinţi!

poezie de Gheorghe Alionte (12 ianuarie 2022)
Adăugat de Gheorghe Alionte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt doar un om

dac-aş putea m-aş vindeca de cer,
de legănarea zborului din gând,
şi răsfirându-mi clipa peste câmpuri,
sub tălpi desculţe-aş murmura pământ.
m-aş naşte iar poate-ntr-un fir de iarbă
cu braţu-ntins sublim printre cicori,
să nu mai ştiu de-i trupul meu albastru
sau e doar cerul care-a curs pe flori.
să-nvăţ beţia tandră a tăcerii,
neliniştea de tine să n-o ştiu,
cu răsăriturile să-mi îmbrac nimicul,
poem de viaţă-n ochii tăi să fiu.
însă-s doar om - din trupul meu se scurge
un fir de timp stingher şi-nrobitor,
rugina scârţâie prin sunetele clipei
şi toate lacrimile lumii mă mai dor.
cu răni de cer pe trupul de pământ,
sunt doar un om - fir de nisip şi-atât.

poezie de Nina Tărchilă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limpezire...

Când mă gândesc la trecerea vieţii
Nu-mi cenzurez diverse amintiri
Din anii impulsivi ai tinereţii,
Plini de muncă, dar şi de iubiri.

Revin trecute, multe întâmplări
Cu hazul sau cu tristeţea lor
Dar şi câte alte contemplări
Care mă purtau în viitor.

Acum când viitorul e prezent,
Ţi-aduci aminte pronosticul tău,
Dacă a fost sau nu eveniment
A devenit realitate, nu-ţi pare rău.

Un covor albastru plin de stele
Este cerul fără de sfârşit
Nu te mai caut printre ele
Căci pe pământ eu te-am găsit.

În suflet mi-ai pătruns, surpriză
Şi te-am păstrat cu inocenţă
Nu ştiu de cine ai fost trimisă
Dar sunt fericit cu a ta prezenţă.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna asta-i mai frumoasă

Şi toamna asta parcă-i mai frumoasă...
Cu must de frunze-mbietor şi cast!
În amintire încă mi-a rămas...
Mă simt din nou, oriunde-aş fi, acasă!

La geam văd ramuri ude cum îmi bat
Ca nişte braţe-ncovoiate-a dor...
Eu am îmbătrânit şi nu-i uşor
În "timpul-ieri", în vise, să recad.

Miroase-a nuci şi-a dulce must din vii,
A pâine coaptă-n ţestul petecit,
Pe care prunci fiind l-am tot privit
Înfometaţi, în serile târzii.

Şi parc-o văd pe mama cu batic,
Cum se-nchina şi se ruga mereu
Şi parcă nu mai sunt acelaşi eu,
Albit la tâmple şi vorbind peltic...

Mi-a nins în gând şi ani am strâns cu sârg!
Mi-a nins în viaţă... Şi sunt trist... Sunt trist!
Să fiu adult nici azi nu m-am decis
Mi-e toamna-n fiinţă şi cu toamna plâng.

Se scutură cenuşa peste cer...
Peste pământ, cenuşa creşte-n ploi...
Suntem copii! Suntem copii şi noi!
Mai mult, în toamna asta ca oricând,
Copii cu suflet cald şi auster,
Copii trudind între pământ şi cer...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă faci trist

Mă-ntristez mereu la gândul
Cum că eşti aşa departe
Cum sunt cerul şi pământul
Şi văzduhul ce-i desparte.
Mă-ntristez c-a tale valuri
N-or să urce înspre mine,
Printre stele şi portaluri
De palate de lumine!
Mă-ntristez, căci ploaia lumii
Cu oceane de durere
Şi cu lacremi ostenite
Vrea durerea să îmi spele.
Mă-ntristez când tu în leagăn
De-un fior aprins cuprinsă
Înspre cerul enigmatic,
Îmi priveşti viaţa stinsă.
Sunt atât de gol `năuntru
Ca o ramură de toamnă -
Când cu-a vocii amintire
Glasul tău duios mă cheamă!
Sunt atât de trist căci totul
E un somn cu multe vise
Unde mi-am `cercat norocul
Când o poartă se deschise -
Şi-ai ieşit liniştitoare
Ca o mare fără spume.
Mă-ntristez atât de tare,
Mă închid în a mea lume...

poezie de Mariciuc Ruben-Laurentiu
Adăugat de Amis Poe
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce am mai sfânt pe lume

Ce am mai sfânt pe lume,
Mama care mi-a dat un nume,
Inima care în piept îmi bate,
Şi sufletul care de dor îmi arde.

Ce am mai sfânt pe lume,
Pământul pe care las urme,
Cerul plin de stele
Şi luna care călătoreşte prin ele.

Mai am doi fraţi care sunt în departare.
Doi bunici ce aşteaptă
De la copii sau nepoţi
Măcar câte o scrisoare.

Mai am şi un nume,
El Moldova se numeşte.
Când aud acest nume,
Sufletul în mine creşte.

Deci totuşi ce are omul
Mai sfânt pe lume:
Mama, patria şi al său nume.

poezie de Vladimir Potlog (12 mai 2014)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atitudine

nu persiflez lumea nu o batjocoresc
învăţ din toate şi bune şi rele
lumini ample şi umbre din mine izvoresc
ca toate gândurile să jung la stele.

eu nu am sculptat iubirea ca Brancuş
am sfinţit-o cu lacrimi şi sânge
azi mă simt uşoară ca struna de arcuş
muzica din suflet focul negru stinge.

mi-am creat un nume sculptat pe o stâncă
cu poezia mea ating nemurirea
fericirea mea-i amplă şi adâncă
pe deşertăciune a înflorit iubirea.

viaţa îmi e dragă o preţuiesc încă
sunt povestitoare mi-am găsit menirea.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă aud trecând...

azi sunt mult mai trist şi mai singur
uit câte ceva în fiecare zi
las semne sub fiecare nume
pe care l-am uitat şi
mă descompun
în privirile altora

în căutarea a ceea ce am fost
mi-am aciuit sub pleoape
toate amintirile

cu gesturi largi mă uit în mine
ca într-o rană şi
mă rog
pentru lumina altei lumi

poate că e firesc în realitatea asta

poezie de Teodor Dume (2015)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!