Mă faci trist
Mă-ntristez mereu la gândul
Cum că ești așa departe
Cum sunt cerul și pământul
Și văzduhul ce-i desparte.
Mă-ntristez c-a tale valuri
N-or să urce înspre mine,
Printre stele și portaluri
De palate de lumine!
Mă-ntristez, căci ploaia lumii
Cu oceane de durere
Și cu lacremi ostenite
Vrea durerea să îmi spele.
Mă-ntristez când tu în leagăn
De-un fior aprins cuprinsă
Înspre cerul enigmatic,
Îmi privești viața stinsă.
Sunt atât de gol `năuntru
Ca o ramură de toamnă -
Când cu-a vocii amintire
Glasul tău duios mă cheamă!
Sunt atât de trist căci totul
E un somn cu multe vise
Unde mi-am `cercat norocul
Când o poartă se deschise -
Și-ai ieșit liniștitoare
Ca o mare fără spume.
Mă-ntristez atât de tare,
Mă închid în a mea lume...
poezie de Mariciuc Ruben-Laurentiu
Adăugat de Amis Poe
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Mariciuc Ruben-Laurentiu. [Caut pe Google] [Adaug data nașterii]Vezi și următoarele:
- poezii despre durere
- poezii despre voce
- poezii despre visare
- poezii despre viață
- poezii despre tristețe
- poezii despre toamnă
- poezii despre somn
- poezii despre ploaie
- poezii despre palate
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.