Ceasul inimii

Merg să repar ceasul inimii... Punct!
Nu-s înger de ceară, nu-s nici zeu pe pământ...
Îmi sună haotic, de praf încărcat
Timpul inimii mele, ca un pas pe asfalt.

În ţărâna durerii văd secunde uitate,
Sfâşiate poeme, amintiri sângerate
Tăiate în ciobul clepsidrei... De ce
Ca un val, ca un vis, pier mereu clipele?!

Secundarul răsună deodată în van...
Se înalţă spre mâine în limbi de vulcan...
Mă ustură timpul trecând peste noi,
Mă arde de-o vreme tăcerea în doi.

Privesc minutarul - e o harpă de stele,
Un zumzet de taină al inimii mele...
Transcendent, un miracol - chemarea spre moarte,
O ultimă şansă în marea de şoapte.

De-acum ca un clopot e limba orară...
Se-aude o ploaie de lacrimi de ceară...
Se stinge tăcerea-n apus de cuvinte,
O candelă vie lucind pe morminte.

Secunde mârşave, secunde murdare
Furând fericirea... Ce-i viaţa când doare
La tâmplele albe şi rostul de-a fi?!
Ni-i trecerea taină... În suflet copii,

Cu tălpile goale, căutăm un răspuns
În nisipul clepsidrei clipelor ce s-au scurs
Şi întorşi la esenţe, secundar şi lumină,
Scormonim în tăcere după pace şi tihnă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tânguire

Se tânguie copacii... Un dans nebun, vulgar,
De ramuri dezgoliţi... Cu frunzele de jar,
Alunecă spre mâine, în râuri de secunde
Cuvinte de lumină... Ce cioburi sângerânde!

Mai tremură-n oglinda tăcerilor de-o clipă
Şi nori de praf! Şi ploaia spre ceruri se ridică!
Cad plumburii poeme pe caldarâmul ud...
Adorm în simfonia acestui început.

Tăcerea doare, doare! Durerea se dezbină...
Sunt simfonia toamnei... O aripă virgină
Alunecă-n clepsidra secundelor murdare.
Se tânguie copacii... Tăcerea doare, doare...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de toamnă

Cad frunze-n dantele de ploi
Şi-a frunzelor moarte ne doare,
Se scutură taomna din noi
Cu frunze-amărui şi migdale.
Bat ramuri la-al inimii geam,
Iar uşa-i de-acum încuiată,
Cât nici amintiri nu mai am,
Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă.

Cad frunze-n dantele de ploi -
Poteci timpuriu pustiite,
Copacii sunt trişti şi sunt goi.
Contur de aduceri-aminte.
În umbre sălbatice, reci,
Sub frunze foşnind, de aramă,
Alunecă-n frântele rugi
De vânturi, o ploaie de toamnă.

Şi-a frunzelor moarte ne doare -
Un clopot în nopţi de granit,
Mormânt de tăcută uitare
Când timpul în dulce alint,
Coboară-n clepsidră secunda,
Trecând repetat peste viaţă,
Mereu adâncindu-se-n noapte,
Mereu adţncindu-se-n ceaţă.

Se scutură toamna din noi -
Cercei aromaţi la ureche,
De frunze, de struguri şi ploi,
Sub pelerina neagră şi veche.
În suflet bat ramuri, de dor...
În noapte secunde... În moarte
Sfielnic, acelaşi decor,
Se pierde în lume, departe.

Cu frunze-amărui şi migdale,
Cu lacrimi pe trupul zidit,
Pictăm cânturi de-nmormântare
În timpul de timp prăfuit.
Se-aude-n adâncuri o toamnă,
Se naşte un nou început,
E-atât de normal să se moară!
Ştim asta de când ne-am născut...

Bat ramuri la-l inimii geam
Şi dorm în adânc ziditorii...
Infinit, aş putea să te am!
Şa tâmple, la poarta-nchisorii,
Sub pleoapele vechi, cenuşii,
Un licăr albastru tresare...
Se-ascunde în nopţi viorii
A toamnei, de vis, săgetare.

Iar uşa-i de-acum încuiată,
Împietrită cărarea spre cer,
Tăcere-i de gutui parfumată
Şi prinsă în lanţuri de fier.
Ae scurge-n clepsidră nisipul,
În noi e mereu risipire,
Am trecut repetat rpin cuvinte,
Definindu-ne simplu "iubire".

Cât nici amintiri nu mai am,
Nici pierdutele plângeri de stele,
Risipindu-mă-n mine, la geam,
Ning atom de iubiri altor ere.
Mă ascund voal de vânt, voal de vis,
Toamnă sunt, sunt mister şi altar,
Mănăstiri de cuvânt - glasul trist,
Un poem repetat, triumfal.

Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă
Şi rugile-mi sunt în zadar,
Nu-s decât o toamnă uitată
În decorul atât de banal.
Cât nimeni năframa nu-şi lasă
Pe ochiul de timp ceruit,
Mă simt prea departe de casă,
De tot ce-am creat şi-am iubit.

Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă,
Cât nici amintiri nu mai am,
Iar uşa-i de-acum încuiată,
Bat ramuri la-l inimii geam.
Cu frunze-amărui şi midale,
Se scutură toamna din noi
Şi-a frunzelor moarte ne doare...
Cad frunze-n dantele de ploi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa toamnelor ploioase

Cad frunze-n dantele de ploi
Şi-a frunzelor moarte ne doare,
Se scutură toamna din noi
Cu frunze-amărui şi migdale.
Bat ramuri la-al inimii geam,
Iar uşa-i de-acum încuiată,
Cât nici amintiri nu mai am,
Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă.

Cad frunze-n dantele de ploi –
Poteci timpuriu pustiite,
Copacii sunt trişti şi sunt goi.
Contur de aduceri-aminte.
În umbre sălbatice, reci,
Sub frunze foşnind, de aramă,
Alunecă-n frântele rugi
De vânturi, o ploaie de toamnă.

Şi-a frunzelor moarte ne doare –
Un clopot în nopţi de granit,
Mormânt de tăcută uitare
Când timpul în dulce alint,
Coboară-n clepsidră secunda,
Trecând repetat peste viaţă,
Mereu adâncindu-se-n noapte,
Mereu adâncindu-se-n ceaţă.

Se scutură toamna din noi –
Cercei aromaţi la ureche,
De frunze, de struguri şi ploi,
Sub pelerina neagră şi veche.
În suflet bat ramuri, de dor...
În noapte secunde... În moarte
Sfielnic, acelaşi decor,
Se pierde în lume, departe.

Cu frunze-amărui şi migdale,
Cu lacrimi pe trupul zidit,
Pictăm cânturi de-nmormântare
În timpul de timp prăfuit.
Se-aude-n adâncuri o toamnă,
Se naşte un nou început,
E-atât de normal să se moară!
Ştim asta de când ne-am născut...

Bat ramuri la-al inimii geam
Şi dorm în adânc ziditorii...
Infinit, aş putea să te am!
La tâmple, la poarta-nchisorii,
Sub pleoapele vechi, cenuşii,
Un licăr albastru tresare...
Se-ascunde în nopţi viorii
A toamnei, de vis, săgetare.

Iar uşa-i de-acum încuiată,
Împietrită cărarea spre cer,
Tăcerea-i de gutui parfumată
Şi prinsă în lanţuri de fier.
Se scurge-n clepsidră nisipul,
În noi e mereu risipire,
Am trecut repetat prin cuvinte,
Definindu-ne simplu "iubire".

Cât nici amintiri nu mai am,
Nici pierdutele plângeri de stele,
Risipindu-mă-n mine, la geam,
Ning atom de iubiri altor ere.
Mă ascund voal de vânt, voal de vis,
Toamnă sunt, sunt mister şi altar,
Mănăstiri de cuvânt – glasul trist,
Un poem repetat, triumfal.

Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă
Şi rugile-mi sunt în zadar,
Nu-s decât o toamnă uitată
În decorul atât de banal.
Cât nimeni năframa nu-şi lasă
Pe ochiul de timp ceruit,
Mă simt prea departe de casă,
De tot ce-am creat şi-am iubit.

Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă,
Cât nici amintiri nu mai am,
Iar uşa-i de-acum încuiată,
Bat ramuri la-al inimii geam.
Cu frunze-amărui şi midale,
Se scutură toamna din noi
Şi-a frunzelor moarte ne doare...
Cad frunze-n dantele de ploi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă cu şi despre timp

Se scurge tăcerea-n clepsidră
Şi ninge în noi liniştit,
Azi chipul reflectă-n oglindă
Un suflet, un gând obosit...
Se nasc chihlimbare la tâmple,
Se zbate o frunză de jad,
Trec îngeri cu plete cărunte,
Gutuile – flamură ard.

Se scurge tăcerea-n clepsidră –
Şi timpul – un râu de nisip,
Mai lasă secunde-n firidă
Şi riduri pe stâncile-chip.
Mai lunecă-n noi risipirea...
De-o vreme murim repetat,
Se pierde – un vis, omenirea
Şi totuşi nimic nu-i schimbat...

Şi ninge în noi liniştit...
La tâmple nămeţi de lumină,
Căci timpul mai arde mocnit
Sub râuri de hrană divină.
Ni-i dor de apus! Răsărit,
Ni-s penele arse de dor
Tristeţea în noi a-ncolţit,
Săruturi şi flori ne-mpresor...

Azi chipul reflectă-n oglindă
Un fals imperfect, un poem.
Nu-s braţe, etern să cuprindă
Ascunsul, uitatul infern.
Şi picură-n umbre tăcerea
Şi cerul se frânge-n felii,
Vuieşte-n furtună durerea...
Coboară în suflet stihii.

Un suflet, un gând obosit...
O linie frântă închisă
Şi timpul de-acum s-a oprit –
O ultimă flacără... stinsă...
Un clopot bătând vinovat,
Ca inima-n pliuri de ape,
Spre cer, ca un vis a migrat...
Acum e atât de departe!

Se nasc chihlimbare la tâmple,
În inimi secundele mor,
De lacrimă pleoapele-s ude,
Prieteni, de voi ne e dor!
În valuri de stele se-afundă,
Se-afundă etern în uitare,
Lumina şi viaţa pierdută...
Atunci vom afla că se moare...

Se zbate o frunză de jad...
Perdele-n liane de flori,
Se-ascund şi-n mătanie cad...
O lume de vis şi de ploi...
Şi timpul ne ninge în gând
La tâmple iubirile ard,
Ne-ntoarcem acasă pământ
Ne-ntoarcem tăcut printre noi...

Trec îngeri cu plete cărunte,
Cărări în păduri de argint,
Trec oameni cu stele la tâmple...
Se-aude un cânt de alint.
Porneşte alai de secunde
În timpuri de timpuri oprite
Şi timpul în noi se ascunde,
În nunţi de aduceri-aminte.

Gutuile – flamură ard,
La geamuri obloanele-s puse
Şi pleoapele-s umbre ce cad
În timpuri de timpuri ascunse.
În stâncă de-acu ne-ntrupăm,
Ni-i plânsul ocean de cuvinte,
Un Sfinx, din prezent evadăm
Şi plângem... şi plângem cuminte!

Gutuile – flamură ard,
Trec îngeri cu plete cărunte,
Se zbate o frunză de jad,
Se nasc chihlimbare la tâmple.
Un suflet, un gând obosit,
Azi chipul reflectă-n oglindă
Şi ninge în noi liniştit...
Se scurge tăcerea-n clepsidră...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre dincolo de viaţă

Aici, în sanctuarul acestei suferinţe,
Încarcerat de lacrimi, cu veşnicia-n gând,
Te-ai avântat, tu, înger cu aripe de ceară
Şi te-ai topit în iadul în flăcări, din mormânt.

Cu ochii-n lacrimi încă, privindu-ne cu sete,
Aşa, ca orice mamă, purtând în suflet dor,
De dincolo de viaţă, încinsă-n sacre bete,
Te-ai dus să stingi în moarte lumina tuturor.

Te-ai dus, lăsând în urmă şi lacrimă şi taină,
Mamă şi soră, fiică, doamnă şi înger, stea...
Ca un quasar în lume, te-ai dus spre nemurire,
Te-ai dus ca o lumină! Te-ai dus din viaţa mea...

Te-ai dus precum o umbră, spre dincolo de viaţă
Şi clopotul durerii în suflet se prelinge,
Sub pleoapa cenuşie, alene, lacrimi pică...
Cu înc-o picătură, durerea mea se stinge!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa zborului spre stele...

Zbor spre cerul plin de stele,
Candelă pe drum de noapte,
Toate-n lume-s efemere,
Toate-s dor, dureri sau şoapte.
Trec quasari prin lumea mare,
Ca un vis se pierd sub noi,
Suntem stele căzătoare
Şi ne zbatem în noroi.

Zbor spre cerul plin de stele,
Pe pământul răsturnat,
Din fereastră, din oglindă,
Ca un vis m-am înălţat.
Viaţa-i zbor! Aripi de fluturi,
Trec cu îngerii – o şoaptă,
Către alte începuturi,
Parcă ne-nţeleşi deodată.

Candelă pe drum de noapte...
Fulger – lanţ pentru furtună.
Drumul nostrutrist, prin noapte,
Gânduri şi secunde-adună.
Ca-ntr-o cofă,-n plânsul meu,
Strâng speranţe, strâng suspine...
Drumul, cât mi-ar fi de greu,
Las un zâmbet pentru tine.

Toate-n lume-s efemere...
Pe petalele de crini,
Dorm iar gândurile mele.
Sunt boboci de trandafiri.
Liliac pe cer cu stele,
Rădăcină de vulcan.
Pe cărarea vieţii mele,
Nici o lacrimă nu am.

Toate-s dor, dureri sau şoapte...
S-au născut spre a muri!
Printre pleoape legănate,
Trec secunde argintii.
Dor de prunci, părinţi şi stele,
O durere, un blestem,
Şoapte, toate-s efemere...
Mâine nu le mai avem.

Trec quasari prin lumea mare,
Peste vămi. Prin cimitire,
Cruci vor străluci în soare,
Sub eterna amorţire.
De sub stâncile durerii,
Ca un sâmbure de nucă,
Sufletul – simbolul vieţii,
Către cer se-nalţă-n fugă.

Ca un vis se pierd sub noi
Fluturi albi de sărbătoare,
În al râului şuvoi.
Trecem – păsări călătoare.
În clepsidră s-a oprit
Timpul – pasăre albastră
Şi de-odată s-au sfârşit
Timpul şi povestea noastră.

Suntem stele căzătoare,
Strălucim, ne înălţăm,
Fiinţe dragi şi vise scumpe,
În tăceri, le apărăm.
Curge lacrimă de gheaţă...
La mormântul pustiit,
Parcă dintr-o altă viaţă,
Numai noi am mai venit.

Şi ne zbatem în noroi...
Într-o viaţă trecătoare,
Plâng tăcerile din noi.
Suflet biciuit ne doare...
Cerul s-a întunecat,
Pleoapa-i zbatere-n furtună.
Doamne, multe-am îndurat!
Nu-mi uraţi de noapte bună!

Şi ne zbatem în noroi,
Sutem stele căzătoare,
Ca un vis se pierd sub noi,
Trec quasari prin lumea mare.
Toate-s dor, dureri sau şoapte,
Toate-n lume-s efemere,
Candelă pe drum de noapte,
Zbor spre cerul plin cu stele.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mireasă...

Închid ochii şi se aşează sub pleoape
Înger de şoapte, în noapte.
Şi fiecare şoaptă este o catacombă...
Cad lacrimi în trombă...
Amintirea se disecă în mii de tăceri.
Este timpul de ieri...
Când eu - mireasă a verbului ruginit,
Îmi amintesc de-nceput.
De mireasa de rubin, cu voaluri din care,
Din râuri de sânge-am ţâşnit,
Cu tălpile goale.
Căutam să cunosc fericirea
Din laptele mamei dulce şi alb.
Prin Dumnezeu mi-a rămas
Far şi catarg.
Au trecut ani...
Am devenit femeia-mireasă,
Femeia frumoasă, frumoasă, frumoasă...
Păşind spre altar
Cu sete de viaţă.
N-am gândit niciodată
Că sub pleoapele ninse
Se vor scurge deodată,
Lacrimi, gânduri şi vise.
Am trimis la plimbare
Timpul iute trecut
Şi sub lespezi de Soare m-am ascuns - început.

În alt timp am plecat
Şi să plâng m-am decis,
Printre munţii de doliu,
Pentru ultimul vis.
Şi trecutul acela în zadar a apus,
Toate visele vieţii ca o clipă s-au scurs.
Despre visele mele
N-am nimic să vorbesc.
Am prea multă durere,
Dar tot vreau să iubesc...
...............................................................
Paşii-aleargă prin mine,
Sunt un gând de cristal
Dintr-o vară rămasă
Rătăcită la mal.
Şi din nou sunt mireasă,
Mire mi-e Infinit
Şi la tâmple-mi anină
Ramuri-valuri de mirt.
Îmi e voalul un val
Peste umerii goi,
Peste umeri de ceară,
Dar e-un vis fără noi.
Doar buzele mele sunt încrustate-n nisip,
Ca urmele paşilor
Trecători prin... peste timp.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seva trupurilor curgea ca un fluviu de aur peste marea de frunze înmormantată în umbre uitate în urmă, în urmă de fiinţă, în urmă de secunde... Dincolo de întunecarea ochiului nostru, cerul şi marea se sărutau, promiţându-şi în taină, orizontul iubirii.

Rodica Nicoleta Ion în Dialog cu fericirea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schije de alb...

Se coboară din veşnicii
Îngeri, risipindu-se pe pământ.
Ori poate sunt părţi din aripile lor
Sfârtecate în drumul spre moarte.
Se-ndoliază pământul
Cu petece zdrenţuite de nori...
Tăcerea din zori,
Ne arde ca jarul din vatră...
Dureros de mizer
Noaptea-şi continuă drumul
Pe un petec de cer.
Se unesc răsărit cu apus
Alungându-se repetat... Cine-i Eminescu?" vă-ntreb,
Dar voi nu cunoaşteţi răspunsul...
El este călimara în care s-au strâns
Toate cuvintele de iubire -
Iubire de semeni, de ţară, de pace,
Iubire, în taină, de grai strămoşesc,
De ia ţesută în noaptea geroasă.
Luceafăr lucind pe un cer de cuvinte,
Te privesc, tu-mi luminezi
Cuvântul şi litera vieţii,
De-aceea mereu te cinstesc.
Tu-mi curgi în sângele prin care
Aleargă spre mâine şi
Cenuşa strămoşilor mei,
Dar şi mugurii-prunci.
Aminteş-ţi aduci
De lupta strămoşilor mei
Prin tine curgând?
La tine-ngenunchi şi mă-ntorc,
Cu lacrimi plângând.
Ninge lacrima de Eminescu
Peste mine de-acum,
Croiesc cu plugul cuvântului
Alt capăt de drum...
"Cine-i Eminescu?" vă-ntreb,
Dar răspunsul vostru-i tăcere.
Eu mă hrănesc cu el prin fiecare cuvânt
Ce il las să plutească
Pe cerul lui sfânt.
Eminescu, Eminescu... se aude clopotul
Bisericii-n vale...
Eminescu e-al nostru, române!
Tu urmează-i trezirea...
Nu lăsa nerecunoştinţa
Să-i ucidă menirea!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru cei săraci

Este o noapte geroasă,
Vulcani se înalţă spre cer,
Ninsoare mă cheamă acasă,
Sub ram de mătasă, în ger.
La cumpăna nopţii adoarme,
Sub umbre, un înger de nea,
Şi nori se adună. Mi-e foame,
Mi-e foame de dragostea ta!

Este o noapte geroasă,
Copacii sunt trişti şi sunt goi
Şi croncăne corbii pe casă,
Flămânzi şi stingheri ca şi noi.
Şi gerul ne strânge, tot strânge,
Sărăcia mai mult ne apasă,
Mama suspină şi plânge,
Amară tristeţe e-n casă.

Vulcani se înalţă spre cer,
Durerea-i prelungă văpaie,
Afară e ger, tot mai ger
Şi vântul mai tare se-nfoaie.
Nici lemne de foc nu mai sunt,
Nici lacrimi a plânge cu jale,
Doar Ţie-ţi rugăm, Tată Sfânt,
Eternă, creştină-alinare.

Ninsoare mă cheamă acasă,
Mă-ntorc prin nămeţi la trecut,
La mamă, la Zâna Crăiasă,
Cuminte, mă-ntorc spre-nceput.
Mi-e dor de gutuile coapte,
Le văd strălucind ca o lampă,
Le văd strălucindu-mi în noapte,
Le văd strălucindu-mi pe pleoapă.

Sub ram de mătasă, în ger,
Se pierde alaiul de îngeri,
Dispare – un vis, în eter,
Iar eu plâng cu lacrimi de sângeri.
Un cânt de argint peste sat,
Un clopot, biserici uitate,
Credinţă, un strigăt spre-nalt,
Le-am luat amintire pe toate.

La cumpăna nopţii adoarme
Acelaşi colind de copil
Şi goana prin vânt şi ninsoare,
Iubirea cu iz juvenil.
Pe geană omătul coboară
Şi visu-i văpaie şi jar
Şi lacrimi pământu-mpresoară,
Pe crucea şi trupul-amnar.

Sub umbre, un înger de nea,
În timpuri, un înger de ceară,
Un înger în inima mea,
Din cer, ca un vis se coboară.
Pe tălpile goale, de prunci,
Dureri încrustate... şi boală...
Şi cute mereu mai adânci,
Pierzându-se-n ura de smoală.

Şi nori se adună. "Mi-e foame!"
Răspunde ecoul mâhnit.
Pe faţă curg lacrimi amare
Şi corbi, din adânc, s-au ivit.
Sub pleoape izbeşte furtuna –
Acelaşi ecou repetat.
Zadarnic fac semne cu mâna,
Ninsoarea, tăcut, m-a-ngropat.

Mi-e foame de dragostea ta,
Copil adormit în uitare,
Mi-e viaţa mai grea, tot mai grea
Şi sufletul doare, tot doare!
Veghează-mi, ca somnul de veci,
Uşor, plin de taină să-mi fie!
Nu-mi da, n-am să vreau, (mă-nţelegi?),
Să port a durerii armie!

Mi-e foame de dragostea ta
Şi nori se adună! Mi-e foame!
Sub umbre, un înger de nea,
La cumpăna nopţii adoarme.
Sub ram de mătasă, în ger,
Ninsoare mă cheamă acasă.
Vulcan se înalţă spre cer,
Este o noapte geroasă...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi fiecare...

Şi fiecare are îngeri păzitori
În fluturi, în lumină, păsări, flori...
În pescăuşi ce se înalţă lin,
În ningeri blânde sau în cer senin...
În fluturi albi, în fluturi de ninsoare,
În stele şi iîn crini şi în fecioare.
Pentru darurile mele -
Cască şi cercei, inele,
Pulovere şi brăţări,
Lănţişoare, bluze, flori,
Mulţumesc acelei care
Zboară fără încetare
Peste lumi şi generaţii,
Printre-atâtea constelaţii.
Pescăruş cu aripi frânte,
Plâsul cine să-ţi asculte?!
Cine, înger de lumină,
Smuls de vânt din rădăcină?
Ce dureri ai îndurat?
Cui obrazul tău ai dat
Să îl pălmuiască-n noapte?
Ce calvar ai dus în taină
Fiică şi soţie, mamă?
Crucea ta, cu îndurare
Se apleacă... şi mă doare!
Tu eşti un vulcan de şoapte
Peste care, gândul meu
Îţi e pază-n miez de noapte
Şi te sprijjnă la greu.
Tu eşti aripă şi vis,
Eşti femeie şi artist,
Maică Sfântă şi lumină,
Candelă de muselină.
Ai venit, prin întrupare,
Crina, doar spre a salva
Moartea noastră trecătoare,
Lumea bună, de cea rea.
Zborul, lin arareori,
Se ascunde printre nori
Şi rasari - un Soare blând,
Pentru oameni, pe pământ.
Eşti lumină, înger, stea...
Jumătate, viaţa mea,
Ţie eu ţi-aş dărui.
Haide! Vremuri vor veni,
Când unite vom lupta,
Lumea asta vom schimba.
Zâmbet - dansuri de pleiade
Peste lumea noastră cade.
Oh, prin literă şi lege,
Om pe om se va-nţelege.
Voal de îngeri şi de stele
Peste chipul ţării mele.
Datorăm acestea toate
Vieţii cea fără de moarte.
Noi – popas, acelaşi drum,
Vom fi ghid prieteniei
Ce ne leagă şi acum.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iloriană

Iloriene, lumea se împarte
În viaţă, în iubire şi în moarte,
În viers şi cânt, istorii şi lumină,
În taină, în durere şi în tină.
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Înger pe ceruri rătăcind în vers,
Nectar din stele-n noapte ai cules.

Iloriene, lumea se împarte
În lupta pentru viaţă şi în moarte.
Tu ai călcat în medii de lumină
Şi ai găsit în poezie tihnă...
Tu ai luptat cu boala şi durerea
Şi ai găsit în versuri mângâierea.
Mormântul ti-este gol de tine azi,
Căci versu-ţi este cumpănă de brazi.

În viers şi cânt, istorii şi lumină,
Îmbujorat de voal de crinolină,
Precum un clopot ţi-a vuit nuntirea –
Te-a înfiat etern nemărginirea.
Şi-ţi curg la cruce flori de liliac,
Din plânsul cast, din neamul geto-dac.
Sărut de rouă peste sângeri – ploi –
De tine azi, suntem în suflet goi.

În viaţă, în iubire şi în moarte
Te-ai întrupat. Şi-acum, sobor de şoapte,
Vibrezi în suflet – un izvor de viaţă
Şi-n râuri lacrimi curg, tot curg pe faţă.
Ni-i sărăcit şi sufletul! Din vers,
Nectar de fericire am cules.
Tu i lăsat în noi, în fiecare,
O floare-nmugurind... o sărbătoare.

În taină, în durere şi în tină,
Luceafăr eşti, eşti vers, poem, lumină.
Prin tine suie, înger, răsăritul,
Tu eşti izvorul şi nemărginitul,
Speranţa şi istoria iubirii
De semeni... Tu eşti calea fericirii,
Tu-nmugureşti în noi, din neuitare,
Apusul, doar prin ochiul tău ne doare.

Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte...
Plecarea-ţi doare... plâng de dor în noapte,
E Vâlcea-n doliu, lacrimă-i pământul,
Căci ţi-ai călcat prin moarte jurământul.
Când ne vorbeai de-o bucurie simplă,
Un înger ne-atingea cu o aripă
Scăldată-n rouă, -n lacrimă de stele...
De ce-ai plecat de printre noi, vâlcene?!

Ţi-e sufletul amnar şi libertate.
Azi poposesc din gândurile toate
Şi te culeg din mine ca pe-o floare.
Tu nu poţi ştii vreodată cum se moare!
Trăieşti prin noi poveste şi poem
Şi te aşezi pe crucea ta de lemn,
Pictezi lumina-n pulbere de stele
Şi plângi prin noi de-acum, Iloriene.

Îngeri pe ceruri, rătăcind în vers,
Avem de-acum acelaşi univers...
Tu eşti Luceafăr, eu sunt un quasar,
Suntem mereu împodobiţi cu har,
Tu eşti o stea, te-ai frânt din Duhul Sfânt,
Eu încă-mi duc osânda pe pământ,
Eu lacrimă-s, tu un ocean de stele,
Cicatrizând sălbatica-mi durere.

Nectar din stele-n noapte ai cules...
Cât noi aici ne bucurăm de vers
Tu plângi în cer şi rătăceşti în zare
Sub clopotul de nerostită jale.
Întoarce-te pe pământene căi!
Iloriene, vino iar la noi!
Precum Iisus pe moarte ai călcat,
Dar azi, în taină, oh, te-ai depărtat...

Nectar din stele-n noapte ai cules
Înger, pe ceruri, rătăcind în vers.
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
În taină, în durere şi în tină,
În viers şi cânt, istorii şi lumină.
În viaţă, în iubire şi în moarte
Iloriene, lumea se împarte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa iubirii revendicate

Mi-am revendicat iubirea...
s-a deschis spre mâine cerul.
Iar se naşte fericirea.
Soarbe în adânc misterul...
Flori şi pace şi lumină,
Frunze, vise, păsări, stele...
Şi un dulce dor de tihnă
Mă aduce printre ele.

Mi-am revendicat iubirea,
Sângeri mi-au crescut în plete.
Iarăşi m-a pierdut cu firea.
Trec uitatele regrete
Şi mărşăluiesc spre tâmple,
Se lovesc de stânci de lacrimi,
În unghere stau ascunse
Printre sutele de patimi.

S-a deschis spre mâine cerul...
O fisură de lumină...
Dintr-o dată piere gerul,
Sub o mantie divină,
Iar cresc muguri de mătasă,
Fluturii de catifele,
Iarăşi zboară înspre casă
Pe un cer pavat cu stele.

Iar se naşte fericirea...
În incubatorul lumii,
S-a născut din nou iubirea.
S-au ivit pajii furtunii...
Trec războinici, trec în cete,
Printre valuri de uitare,
Purtând vânturile-n plete,
Nourând întinsa zare.

Soarbe în adânc misterul
Flori şi fluturi, zâmbet, soare.
În clepsidră, efemerul,
Cată timpul să-şi măsoare.
Trec chihlimbării poeme
Pe sub fruntea azurie,
În secunde timpu-şi cerne,
Azi, cuvinte, pe-o hârtie.

Flori şi pace şi lumină,
Ning la tâmple veşnic reci.
Tu le-acoperă-n surdină!
Şi prin ploi de frunze treci.
Strângi în pumn eternitatea?!
Lacrimi curg la tâmpla ta.
De departea vezi cum noaptea
Plouă licăriri de stea.

Frunze, vise, păsări, stele,
Într-un zbor celest trec toate,
Vei rămâne fără ele
Într-o zi, poate-ntr-o noapte.
Lasă-ţi sufletul ofrandă,
Celor care-ţi sunt aproape,
Ca în lumea cealălaltă
Să uneşti munţii cu ape.

Şi un dulce dor de tihnă
Pieptul să ţi-l împresoare!
Trăind veşnic în lumină,
Să fii răsărit de soare!
Îngenunche şi te roagă,
Înger ce-n lumină-ai fost!
Dacă aripa-i beteagă,
Iartă! E al vieţii rost...

Mă aduce printre ele,
Printre stele, printre muze,
Printre crucile pictate,
Doar sărutul de pe buze.
Tu eşti diavol de lumină,
Prima carte de poveşti,
Tu răzbaţi din întuneric...
Numai tu mă mai iubeşti!

Mă aduce printre ele
Şi un dulce dor de tihnă...
Frunze, vise, păsări, stele,
Flori şi pace şi lumină.
Soarbe în adânc misterul,
Iar se naşte fericirea,
S-a dechis spre mâine cerul,
Mi-am revendicat iubirea...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa ultimei dorinţi

Eu îmi doresc, de ziua mea, în dar,
Cum şi-au dorit şi alţii înainte,
Un strop de cianură din pahar,
Apoi să plec, în lumea mea, cuminte.
Să-mi fie somnul, un uitat coşmar,
Să sfâşii verbe-n trecerea finală
Şi să mă pierd cu fiecare val,
Secundă de tăcere, către seară.

Eu îmi doresc, de ziua mea, în dar,
Să îmi aprindeţi torţele în noapte,
Să ard precum un vis... Templu de jar,
Templu de taină, de lumini şi şoapte.
Şi să-mi lăsaţi o lacrimă de mir,
Să ud cu ea a visului petale,
Apoi, păşind tăcut spre cimitir,
Să îmi lăsaţi la tâmple câte-o floare!

Cum şi-au dorit şi alţii înainte
A frânge timpul ne-nţeles şi dur
Şi eu râvnesc... Păşiţi printre morminte
Şi ceruiţi-mi liniştea de-acum!
Pe cruce agăţaţi-mi o beteală!
Mi-e timpul iarnă şi am îngheţat...
Dac-am să dorm prea mult, nu-mi luaţi în seamă!
În viaţa mea, oricum s-a înnoptat.

Un strop de cianură din pahar
Să sorb, poate mi-ar fi îndeajuns,
Căci vreau să trec al nopţilor hotar,
În zbor spre cer, oricât ar fi de sus.
Sunt un copac tăiat din rădăcini
Şi-n secetă iubirea mi-am plantat,
În jurul meu, mi-s toţi cei dragi, străini...
La cruci străine au îngenunchiat.

Apoi să plec în lumea mea cuminte...
Să nu vorbiţi de mine! M-am pierut...
Oh, biet străin, doar tu să iei aminte,
Rugină fi-va tot ce am făcut.
De-acum voi fi o aripă de ceară,
Un zbor flămând de pace şi lumină.
Şi cianura parc-a fost amară,
Iar trupul greu, îmi putrezeşte-n tină.

Să-mi fie somnul un uitat coşmar
Inconştient de timp – o rătăcire,
Iubirea voastră astăzi e-n zadar,
Nu îmi mai poate-aduce fericire.
Fâşii îndoliate de tăceri
V-aţi prins la braţ. Şi nu aţi luat aminte!
Frângând în mine zeci de primăveri,
Mi-aţi luat din toc nămeţii de cuvinte.

Să sfâşii-n verbe trecerea finală?!
Ce rost când din durere m-am născut?
Din pulbere de stele... şi prin boală,
Cu fiinţa mea, prin timpuri am trecut.
Cât am luptat cu tainice himere!
V-aţi întrebat vreodată, dragii mei?
Ce rost să îmi lăsaţi alese semne?
S-au dus şi anii buni şi anii grei...

Şi să mă pierd cu fiecare val,
Căci am fost vouă cu netrebuinţă,
Un ne-nţeles, făr' de iubire dar.
Eu mi-am plecat genunchiul în căinţă.
Voi, cruzi şi nemiloşi, v-aţi osândit,
Eu pentru voi, de-acum îmi cer iertare.
Pedeapsa morţii când voi fi-mplinit
Voi ştii că-n moarte nimeni nu mai moare.

Secundă de tăcere către seară,
În neguri, corb, prin timpuri mă scufund.
Se-aude, grav, un clopot de aramă
Şi alte lacrimi, alte lacrimi curg...
Ni-i somnul orb. Străin, ca o făclie,
Osoarul ne aşteaptă primitor.
El nu-i decât a vieţii mărturie...
Eu nu-s decât un simplu muritor...

Secundă de tăcere, către seară...
Şi să mă pierd cu fiecare val,
Să sfâşii-n verbe trecerea finală,
Să-mi fie somul un uitat coşmar.
Apoi să plec în lumea mea, cuminte,
Un strop de cianură din pahar,
Cum şi-au dorit şi alţii înainte,
Eu îmi doresc, de ziua mea, în dar.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea

Aş vrea să fiu o umbră... Singurătăţii mele
Să-i dau întâietatea de antevorbitor,
Să îi croiesc cu gândul, cărare printre stele
Şi cu tăcerea-i crudă, să pot să mă măsor.

Aş vrea să-mi caut paşii sub veştede fecioare,
Vremelnic tânguindu-şi exilul către moarte,
Să nu mai simt durerea, să mă înalţ spre soare,
Vântul să-mi împrumute din fragedele-i şoapte.

Aş vrea să fiu senuda ce rătăceşte-n vidul
Clepsidrei minione din vise zămisllită...
Să fiu orchestra ploii, călcându-mi jurământul
De-a fi mereu aeeaşi, mereu nefericită.

Din ochi de lacrimi încă nedefinit, desene,
De clipe fericite, o clipă, să desfac...
Sculptez în voi săruturi de toamnă şi poeme
Şi suferinţa-n clipe de vise, o îmbrac.

Mă-ntorc la nemurire, tacit, prin legea firii...
Sunt îngerul-nimicul cu aripi de cristal,
Sunt limita tăcerii şi visul omenirii
De-a se-nălţa spre stele cu fiecare val.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru Marea Neagră

E Marea Neagră lacrimă de noapte
Pe care arde lacrimă de jar,
Clopot şi vuiet, valuri reci de şoapte...
Şi dincolo de cer, un singur far...
Se zbat ca-n inimi, timpul şi lumina,
Nămeţi de alge, auriu nisip.
O geamandură te-a oprit, străina,
Spre-a te opri în suflet şi în timp.

E Marea Neagră lacrimă de noapte,
Purtând pe coapse mateloţi trudind,
Vin pescăruşi iubirea să-şi îngroape,
Având pe frunte al ninsorii nimb.
Un val de albă rochie de mireasă
Se-nalţă către cer în rugăciune,
Pe drum de albe stele vin acasă,
Căutător prin timpuri şi prin lume.

Pe care arde lacrimă de jar,
Uimită de tăcere, neagră noapte,
Eu călător rămân... şi triumfar.
Vin îngerii cărarea să-mi arate.
Îmi prind pe braţe stele de nisip
Şi cresc în mine stele de cleştar,
Sunt trecător prin al luminii timp,
Dar voi rodi în mine iar şi iar.

Clopot şi vuiet, valuri reci de şoapte
Prin mine trec, reprogramându-şi vrerea.
E rece, e-ntuneric şi e noapte,
Un anotimp de gheaţă-i mângâierea.
E schit, vuind sub stânci de valuri, marea,
Zăpezi de stele sub ninsori de vis.
Ne soarbe în adâncuri depărtarea
Polen de alb întunecat şi trist.

Şi dincolo de cer, un singur far...
Trec mateloţi plângând năvodul vieţii,
Cutremuraţi... Apusului de jar,
Îi îngenunche sub asediul ceţii.
Ce braţe reci! Morminte de cleştar,
În chingi de sticlă morţii iar şi-i strâng.
Se pierd spre mâine, iar şi iar şi iar
Şi trec pescari de vieţi înspre amurg.

Se zbat ca-n inimi, timpul şi lumina,
Zdrenţe de nea se-aşează peste scoici,
Nisipul se ascunde, poartă vina
Pierdutelor şi singurelor doici.
Brăzdează-n ceruri ancore de sticlă
Şi ninge flori de gheaţă peste lume,
Şaluri de fum spre ceruri se ridică,
Iar noi cădem în tristă plecăciune.

Nămeţi de alge, auriu nisip,
Melci răsucindu-şi drumul spre pieire,
Lumina ca un vis lucind pe chip
Ori veşnicul declin, nemulţumire,
Sunt toate pagini albe... Catafalc
Pe care paşii calcă nemilos...
Cu gheţuri stranii inima-mi îmbrac
Uiând de tot ce-n viaţă-a fost frumos.

O geamandură te-a oprit, străina.
Tu poposeşti pe trepte de cleştar.
S-a risipit şi s-a pierdut lumina,
Zadarnic arzi o ramură de jar.
La Marea Neagră doliul iar se lasă
Cu ningeri de priviri de albatros,
Te-ai îmbrăcat etern, în alb, mireasă,
În pace, în lumină, în frumos.

Spre-a te opri în suflet şi în timp,
Rămâi o clipă-acolo şi-ngenunche!
În truda ta, vei încrusta, îţi zic,
Iertare şi dureri. Cu pietre scumpe,
Împodobi-vei lacrimi de cristal.
Ca un vulcan te-nalţă către soare!
Te vei urca, prin fiecare val,
O stea de ametist, în "Carul Mare".

Spre-a te opri în suflet şi în timp,
O geamandură te-a oprit, străina,
Nămeţi de alge, auriu nisip,
Se zbat ca-n inimi, timpul şi lumina.
Şi dincolo de cer, un singur far,
Clopot şi vuiet, valuri reci de şoapte,
Pe care arde lacrimă de jar.
E Marea Neagră, lacrimă de noapte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secunda

Timpul scurs între bătăile aripilor de ceară...
Un fluture aleargă descumpănit
După un miligram de poeln.
Aripa este încărcată de lumina,
Dar nu doar lumina îl înalţă,
Ci şi dorinţa de viaţă.
Soarbe secunda rămasă
Pe aripa argintie-albastră...
Viaţa lui se măsoară în clipe,
Zbaterea lui în iubire...
A sorbit din omătul coconului,
Lăsând fericirea pe petale de trandafiri.
Şi dacă curcubeul şi-a desfăcut paleta,
Este pentru că există fluturi
Nu cu aripi de ceară,
Care să se topească din durere şi teamă,
Ci fluturii-îngeri ce te înalţă spre sprema
Şi neîntinata iubire.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Harpa vieţii

Se tânguie harpa... În dans de egretă,
Cuvintele trec pe-un gri portativ.
Femeia – un înger, la fel de cochetă,
Mai caută-n lacrimi decât un motiv

De-a trece pe dealuri cu tălpile goale,
În scârciumul vieţii să-şi pună dorinţi,
Atât de fragile şi-atât de banale.
Şi stropii de ploaie să cadă cuminţi...

O ploaie de îngeri danseze sub pleoape,
Sub ploaie de frunze şi flori, repetat,
Să-i fie şi lumea şi cerul aproape,
Să fie iubire! Aşa a visat...

Se roagă-n tăcere, se roagă la sfinţi,
Uitate biserici lumină să-i deie,
Să aibă lumină, bunici şi părinţi,
Să fie de-a pururi, să fie femeie.

Îşi pleacă genunchiul.. E-atât de frumoasă!
Un voal de lumină la tâmple-am zărit.
Femeia aceasta se-ntoarce mireasă
La liniştea nopţii ascunsă în schit.

Îşi caută umbra ascunsă-n uitare...
E-atâta tăcere în sufletul ei,
Că harpa îngână un imn de-ntristare
Şi vraja durerii se-ascunde. Şi-n zare,
Îşi clatină timpul secunde-cercei.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecerea

Deschide-mi poarta, nu-s ce par a fi!
Eu înlesnec, doar, trecerea spre-o lume
În care nici regretele postume,
Nici lauri sau averi nu pot veni.

Deschide-ţi sufletul, de-acum e-al meu!
Ţi-l voi elibera pe căi celeste
Spre Casa de lumină care este
Al sufletelor neştiut nucleu.

Te înspăimânt? De ce? Nu-i niciun chin,
Iar haina mea cea neagră va ascunde
Din timpul tău, doar câteva secunde
În care voi lua ce ai divin.

Ascultă-mă! Deschide şi-ţi promit
Că va uita de pământeana-i viaţă,
De tot ce-l înconjoară şi-l răsfaţă,
De trupul ce, o vreme, l-a primit.

Deschide-acum, nu pot să mai aştept!
Sunt multe suflete ce vor să plece
Şi doar cu mine-n lumea lor pot trece.
Tu, pune-ţi mâinile, uşor, pe piept!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Săruturi de rouă

Pe flori am pictat săruturi de rouă...
Lumina a coborât în cascadă la tâmplele mele.
Mi-am împodobit privirea cu zâmbetul lor
Şi curcubee mi-au adăpostit
Săruturile îndrăgostiţilor visători.
Jad, rubin sau opal,
Smarald ori ametsit, chihlimbar...
Cu toate s-au cuibărit la sânul inimii mele.
S-au divizat apoi în cuvinte de stele...
Pe aripi de fluturi
Am zburat alături de fericire,
În universul în care nu există
Limita verbului "a visa".
Fericirea este a tuturor,
A lor, a voastră, a mea...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!