Floarea de colţ

***
Există pietre
ce păstrează căldură
şi una dintre pietre
sunt eu.

***
Am zidit pădurea
în toată inima mea,
înţelegând tulburarea frunzei
peste grija sufletului.

Straja ochilor stropeşte rouă.

Rodul luminii
din pântece curat
înalţă adăpost cerbilor
şi-n pustiul neumblat şi fără apă
călăuzesc corăbii.

***
Adu-mi aminte de moarte,
de puterea nebiruită,
gândul cel tainic,
iubirea
m-a cunoscut pe mine!

***
Încearcă şi înţelege cărările mele,
am auzit un cântec
adormind moartea fără de trup,
trec pragul faptelor bune
spre necuprins
vifor de gânduri.

***
Cu buzele de tină ai ucis
mângâierea celui ce plânge
mai presus de cuget
cuvântul...

***
Ca un animal fără glas
sufletul tău a găsit ogor.

Deschide inima mea şi va curge sânge.
deschide inima ta şi va curge cenuşă.

***
Poetul simte ora morţii fără groapă.
Femeie,
gustul nudului de grâu
spălat în prea multe ape;

Ce pasăre înaintea zorilor
adună noaptea-n aripi?
O, tinereţe! Opreşte-ţi răsuflarea
asupra cuvântului: Femeie!
Numai poetul îşi poate rezerva astfel
solemnitatea lucrurilor.

***
Strâmte-s potecile pe ape
şi strâmte corăbii mai sunt,
nu-i loc pentru toţi...

Cine va urca la formă şi chip
după-mplinirea Poetului.

***
Pescăruşul rănit
frânge nisipul sub ploi,
aceste lacrimi erau ale mele,
erau o răcoare,
o paradă de cai în deşert
ca o nuntă de lucruri
în patul celei mai frumoase femei...

Poetul renaşte iubirea.

***
Am poftit să-ngenunchez
la vorbe fără de greşeală;

Slăvită fie lacrima
şi binele şi cumpătarea mâinilor.
Despre om pofteam să spun
şi neodihna frunzelor să depăn
într-o urcare-naltă.

***
Iată picioarele mele,
iată palmele,
iată buzele,
iată pieptul şi sufletul meu –
Tu nu eşti nimic!

Din pur egoism ai devenit
fruct,
singura faptă bună a fost
cuvântul.

***
Nu-i de ajuns să desluşeşti un prieten,
cu o singură pală, vântul
prăbuşeşete castelul de nisip,
refluxul în adâncul lucrurilor
cu un singur val, clădeşte
cimitire de scoici.

Intrare spre ţărm are imensul
un dublu sens de foc, o vatră răvăşită,
un vânt sau o povară,
o vârstă ce nu iartă,
un spin, un adăpost.

Doar valul ce contra morţii luptă –
Omul!

***
Astfel cerul născut
şi Eu
Voi, cei de mâine, viitoare dureri.
Poate-ntr-o seară fără făclii
cu smerenie la izvoarele vorbei
în plăcerea lucrurilor veţi săpa,
uitând, poate, urmele apei.

***
O, voi, uitaţi de mine
înaintaţi spre însuşi faptul –
Abia dacă inima îşi mai doreşte un trup,
pământul un alt pământ,
durerea o altă durere,
numeşte lucrul
şi însuşi va începe să cânte!

***
În faţa semenilor
lacrimile
bătrâne şi vechi de zile
coboară pe pământul
tatălui meu,
moartea a săpat cărări
pe care ochiul nu le-a cunoscut
dar eu am ajuns pe stânci
floare de colţ
la izvoarele vorbei.

***
Întunericul a pus hotar
şi cercetează adâncul
sfredelind stânca
ascunsă-n lumină,
durerea ochilor află
cumpătarea vântului
şi zbuciumul nu schimbă
legea lacrimilor.

***
Genele aurorei au văzut
pântecele ce m-a zămislit,
n-a ascuns durerea ochilor
stelele revărsatului
au stropit rouă
peste stânca
netocmită şi goală.

Gemetele ei au fost
pâinea mea
rădăcină de pom
lângă izvor.

***
Căprioara slobodă,
sapă cărări pădurii
ochii ei rostesc
graiuri minunate.

Ochiul vulturului
nu le-a cunoscut
nu s-au strecurat
până aici
fiare de pradă.

Străin şi pribeag
cu picioarele goale
trec râuri,
chemarea cerbului
pătrunde până la mine
zbucium fugar.

***
Pe trupul meu, Mama,
a ţesut o pânză,
picioarele le-a vârât în ţărână
şi chipul s-a înroşit
de lacrimi.

Lumina acoperă în beznă,
casa tatălui meu
umbra morţii s-a cuibărit
sub pleoapele mele.

Rădăcina se usucă-n pământ
şi ramurile lui se veştejesc afară,
sufletul desprinde
bucată cu bucată
vorbele mele
adăpate pe veci
într-o stâncă.

***
O şoaptă pătrunde –
Vorbele mele nu pot fi schimbate
cu bulgări de aur –

Porunca buzelor
înăbuşă suspinele,
obosiţi ne culcăm în ţărână
şi tragem un cerc pe suprafaţa apelor
hotar între lumină şi întuneric.

Din locuinţa morţilor, păcătoşii
ne sorb apele zăpezilor topite
nu au veştmânt să se-nvelească,
i-am pierdut în amurgul zilei
spânzurând peste noapte
gemetele lor.

O, voi, prieteni
mistuiţi de căldură
răscoliţi izvoarele apelor
şi din adânc
scoateţi afară lumina.

***
Din locul unde eram
nu mai sunt,
vântul de la răsărit
l-a spulberat.

În puterea nopţii
trupul meu
nu se mai culcă,
braţul slăbit
s-a subţiat ca umbra
gura închide apele în nori
şi norii se rup sub greutatea apelor.
Limba străpunge
şarpele fugar
la dreapta
la stânga.

Vorbele tremură sub pământ
deschid ochii
şi nu mai sunt.

***
Lumina hoinarului se stinge,
steaua polară nu-i mai străluceşte,
şi-a prins piciorul în laţ
şi se plimbă în reţeaua de ochiuri.

Dezgustat de mâncare
nu mai pofteşte
bucate mai bune,
istovit de sete
străbate pâraie
pe urmele lui înaintează
haite de lupi.

Vorbesc în vis
vedeniile nopţii.

Ploaia mă udă la piele,
oasele sunt arse de frig,
strâng în braţe o stâncă
sub aripă de vultur.

***
Înfometat duc snopi în spinare,
sunt roditor
în pământul suferinţelor
ziua sunt mistuit de căldură
şi frigul din noapte
nu lipeşte somnul de ochii mei.

Sunt prea uşori
bulgării pământului
călcăm peste ei,
bat anii la uşă
şi inima se ruşinează,
numărăm paşii noilor născuţi.

Voi adormi pe stânci
împrăştiind cenuşă pe lângă ape
să cadă rouă
peste rănile noastre.

***
Vicleanul măsoară pământul
şi fură hotare de ţarini,
făţarnic prepară sub limbă
venin de năpârcă –

Fiarele sălbatice
nu mai găsesc pradă,
asinul ajuns-a fiară
în turma de oi.

Se-ntinde miazănoaptea
peste pântecele Mamei,
suflete rănite cer ajutor
urechea doreşte cuvântul
precum cerul azurul.

Ridic din pulbere trupul
pe o stâncă de pace
mâinile vor da înapoi
tot ce au luat cu forţa.

***
Mă vreau mai tânăr
cu încă un veac,
să întrebe prietenii de atunci:
De unde vii şi unde pleci
şi să răspund:
Sunt pomul răsădit lângă izvoare
urmaşul celor ce au murit
şi tatăl celor care vin
din trupul meu se nasc şi mor.

Plângând mă vor ruga:
să nu mai pleci
ci să rămâi,
avem câmpii
şi lanuri întinse
şi turme mai bogate.

Vă mulţumesc prieteni
acuma plec
iar dorul de stăruie în voi
pe stânci îl veţi afla.

***
Glasul fraţilor mei strigă,
au deschis gură la rădăcina fântânii
ochii i-au făcut stele
în ţinuturile sterpe trupurile lor
întind mâinile-nfrunzite spre nori.

Tânăr eram între fraţii mei
zbuciumat şi hoinar
în zori mă vor căuta
să nu grăiască buzele mele
gând de răzbunare...

La sân am ţinut ascunse cuvintele lor.

***
Fiii oamenilor au vânat sufletul meu
şi oasele s-au tulburat,
i-am mângâiat
şi nu-şi credeau ochilor,
surâsul meu
nu i-a lăsat să mă piardă.

Grăieşte inima lucruri omeneşti
printre cuvinte
buzele au păzit căi aspre
la loc de câmpie a zămislit Mama
o inimă înălţată pe piatră.

***
Prin foc şi prin apă
am scos la odihnă trupul
foame mi-a fost
şi am semănat ţărâna,
sete mi-a fost
şi am săpat în piatră,
robul cuvintelor sunt
şi piatra şi ţărâna
au ascultat de mine.

Veniţi prieteni în grădina mea
ulcelele cu vin
atârnă în viţă.

***
Zidite corăbii umblă
să se joace pe mare,
ochii dezleagă izvoare de apă
pentru cei ce dorm,
slobozite de suferinţe
sufletele lor în sălcii
au atârnat harpe pentru noi.

***
În fundul mării
adâncu-acoperă fântâna,
grădina lăsată celor vii
e stearpă şi uscată,
iar ceru-şi vinde trupul
pământului sărat
neputinţa însăşi prin vânt
se dă de gol...

Făcut-am din lacrime pâraie
şi ochii lacuri de munte,
din glasul lor
se va sătura pământul.

***
Nu erau izvoare
atunci când m-am născut,
gura mea ramură de pom roditor
s-a revărsat peste piatră
să-şi potolescă setea.

Dacă tac
neliniştea nu se depărtează de mine,
dacă vorbesc
sufletul nu se linişteşte.

Cărările lumii sunt drepte
limba s-a făcut trestie iscusită,
inima arde şi nu vrea să plângă
peste cuvinte.

***
Se sting nepricepuţii şi orbii,
anii s-au subţiat
ca pânza unui păianjen
pribegit-am pentru neliniştea
inimii tale
ca o pasăre singuratică pe ram.

Neodihna a stat înaintea ochilor
năvălind asupra-mi ca un războinic.
Braţul care a slăbit
nu poate înnăbuşi suspinele,
lumina stă spânzurată deasupra stâlpului
de la căpătâiul tatălui meu...

În fiecare noapte o zi
Poetul se culcă târziu
mâncând pâinea durerii.

***
Neadevărul se rupe ca un ram uscat,
vinovaţii calcă nădejdea în picioare
şi pândesc amurgul luminii
poftesc voia trupului
după pofta inimii.
Se cutremură adâncimea
şi înălţimea iubirii.

Am păzit nevoia cuvântului
lăsând uşă deschisă apelor
până la sufletul meu.

***
Ospătaţi-vă din neliniştea mea,
înţelepţii mor în pământul celor vii
întru răscumpărarea celor dobândite.

Piatra nebăgată în seamă
luminează cărările mele.

***
Din prima zi
când m-am născut,
hoinar îmi căutam o casă
şi am durat-o lângă ape.

Trecut-au bivoli negri
şi trupu-mi l-au înecat în mâl.
Mamă,
când mă nasc din nou
tu, casă te înalţi
pe stânci...

***
Umbre colindă pe sus
şi nu îndrăznesc să coboare.

În fiecare an
o pasăre de pradă
vine şi-mi sfârtecă trupul
ecoul durerii retează văzduhul
sângele coboară netezindu-mi calea
nepoftiţii cu lupii s-au făcut fraţi.

Către voi strigătul meu
se îndreaptă să înalţe ce este drept,
ajuns-a lacrimile zăpadă...

***
Florile visate nu mor,
picioarele m-au purtat lângă izvoare
împovărat sub gândul de casă
gura deschis-a dorului fântână
hrănind suflete-nsetate
înţelepciunea să nu-şi cunoască apusul.

Sângele meu
invadează adâncul.

***
Clepsidră vie în deşert,
cumpăna fântânii
stă cruce deasupra crucii
desfăcând izvoarele adâncului.

A crescut pustiul până la mine
şi caut în sus, în jos
la dreapta, la stânga
iar margini nu-i găsesc...

***
Îmbătrânit-au zilele şi anii,
algele mării au ridicat un pat
toată făptura suspină şi are dureri
trecând prin strâmtorile sorţii.

Nevoia să respir
s-a născut dintr-un înalt
din capătul lumii vin
să caut un colţ de verdeaţă
în mine.

***
Cei răi rămân în noapte
pe fundul prăpastiei,
umbra ascunde faţa soarelui
s-au rătăcit apele şi s-au întărit în piatră
pleoapele înaintea ochilor s-au făcut sloi
pomii n-au apucat să vadă lumina.

Închideţi porţile
şi îmbrăcaţi-vă în alb
iată eu plec să urc înălţimea
n-a fost zadarnic cuvântul.

***
Buzele grâului m-au sărutat,
ochii au văzut pâinea durerii
făclia mâinilor au hrănit
suflete flămânde.

Setea a prins trupului aripi
şi a luat câmpia în spinare
înălţând-o să sprijine cerul
să secer cu privirea stele.

***
Picioarele alunecă spre groapă,
iarba pictează câmpia
şi sângele nu are culoare
în ochiul penelului s-a stins lumina
moartea seceră fruze
ajuns-a bufniţa privighetoare.

Înaintea mea s-au sculat zorile
să cureţe fântâna
aruncând un pumn de nisip
în rănile mele.

***
Pietrele şlefuite de ani
oglindesc lumina tăcerii
zeul cel rău ascute sabia neagră
să lucreze grădina.

Bate la uşă un vânt
cu plete de frunze furate
pereţii mă închid într-un unghi
laturi înalte de strigăt
din lut de fecioare.

***
Fiecare măr este un trup spânzurat...
După gratiile frunzelor
rănile copacilor ridică vaier
mai trist decât noaptea
în sanctuarul grădinii se culcă un vierme.

Privesc prin fereastră singurătatea omului
şi laud zăpada
la capătul veghei plătesc un obol
moara uitării macină sânge.

***
Un om doborât de vânt
îşi ascunde fruntea în ţărână
necunoscut potrivnic
nu-şi ridică în zadar biciul
teama se scurge prin sânge.

Trup nou ridica-voi pe stâncă
din ape curate
o altă mişcare de spaţii
şi alte sensuri de lucruri,
Poetul cântă virgine tărâmuri.

***
O, spre alte izvoare se îndreaptă
sămânţa din ierburi
prea multe reptile
pe flori varsă venin
cad în capcane păsări...

Pasărea Ibis a fost pentru mine
făclia gândului
din toate cuvintele bune
vouă vă las să rodească –
Cuvântul.

***
Au furat lumina din casă
hoinarii nopţilor mele
pustiul străzilor mă cheamă
s-atârn felinare la geamuri.

Se pierd urme-n zăpadă
şi moartea mă poartă în spate
uitaţii strigă din groapă;
frigul pătruns-a în oase.

Ajuns-a stânca din cale
muntele uitării...

***
Cerne prin mine
lumină şi umbră
lutul de început.

poezie de Sorin George Vidoe din Floare de colţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare înţelepciunea nu strigă ea şi priceperea nu-şi ridică glasul său? Pe vârfurile cele mai înalte, pe cale, la răspântiile drumurilor stă, pe lângă porţi, în împrejurimile cetăţii, la intrarea porţilor, strigă tare: "Către voi, oamenilor, se îndreaptă strigătul meu şi glasul meu către voi, fii ai oamenilor. Voi, cei simpli, învăţaţi cuminţenia şi voi, cei nebuni, înţelepţiţi-vă! Ascultaţi, căci voi spune lucruri măreţe şi buzele mele se deschid pentru a înălţa ceea ce este drept; căci gura mea grăieşte adevărul şi buzele mele se dezgustă de fărădelege. Toate graiurile gurii mele sunt întru dreptate, în ele nu este nimic sucit şi fără rost; toate sunt lămurite pentru cel priceput şi drepte pentru cei ce au aflat ştiinţa. Luaţi învăţătura mea mai degrabă decât argintul şi ştiinţa mai mult decât aurul cel mai curat, căci înţelepciunea este mai bună decât pietrele preţioase şi nici lucrurile cele mai preţioase nu au valoarea ei. Eu, înţelepciunea, locuiesc împreună cu prevederea şi stăpânesc ştiinţa şi buna-chibzuială. Frica de Dumnezeu este urgisirea răului. Mândria şi obrăznicia, calea răutăţii şi gura cea aprigă le urăsc eu. Al meu este sfatul şi buna-chibzuială, eu sunt priceperea, a mea este puterea. Prin mine împărăţesc împăraţii şi principii rânduiesc dreptatea. Prin mine cârmuiesc dregătorii şi mai-marii sunt judecătorii pământului. Eu iubesc pe cei ce mă iubesc şi cei ce mă caută mă găsesc. Cu mine este bogăţia şi mărirea, averea vrednică de cinste şi dreptatea. Rodul meu e mai bun decât aurul şi decât aurul cel mai curat, şi ceea ce vine de la mine este mai de preţ decât argintul lămurit. Merg pe calea dreptăţii, în mijlocul căilor judecăţii drepte, ca să dau celor ce mă iubesc bogăţii şi să le umplu cămările lor. Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele mai de demult. Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pământul. Nu era adâncul atunci când am fost născută, nici chiar izvoare încărcate cu apă. Înainte de a fi fost întemeiaţi munţii şi înaintea văilor eu am luat fiinţă. Când încă nu era făcut pământul, nici câmpiile, nici cel dintâi fir de praf din lume, când El a întemeiat cerurile eu eram acolo; când El a tras bolta cerului peste faţa adâncului, când a întărit norii sus şi izvoarele adâncului curgeau din belşug, când El a pus hotar mării, ca apele să nu mai treacă peste ţărmuri şi când El a aşezat temeliile pământului, atunci eu eram ca un copil mic alături de El, veselindu-mă în fiecare zi şi desfătându-mă fără încetare în faţa Lui; dezmierdându-mă pe rotundul pământului Lui şi găsindu-mi plăcerea printre fiii oamenilor. Şi acum, fiilor, ascultaţi-mă! Fericiţi sunt cei ce păzesc căile mele! Ascultaţi învăţătura, ca să ajungeţi înţelepţi, şi nu o lepădaţi. Fericit este omul care ascultă de mine şi veghează în fiecare zi la porţile mele şi cel ce străjuieşte lângă pragul casei mele! Cel ce mă află, a aflat viaţa şi dobândeşte har de la Domnul; iar cel ce păcătuieşte împotriva mea îşi păgubeşte viaţa lui. Toţi cei ce mă urăsc pe mine iubesc moartea".

Solomon în Pildele lui Solomon, Despre adevărata înţelepciune - 8:1-36
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monolog

Sunt un gând sălbatic, născut din abis
şi – doar trecător – din tine. Pământul şi cerul
s-au amestecat în mine – concubina lor – s-au topit în mine.

Sunt un embrion obişnuit, închis într-o palidă, pieritoare carne;
Însă în lumina soarelui eu te încânt şi te uimesc.

Sunt cea mai blândă, cea mai înţelegătoare dintre femei;
totuşi mi-e dor de iarnă, de interminabila noapte neagră
care trasează frontierele inimii mele.

Când pleci, durerea mă face
să-mi scot inima pe gură –
să te distrug prin iubire – e interzis aşa ceva?

Soarele răsare pentru toţi ceilalţi oameni,
dar numai spre tine se-îndreaptă tandreţea agresivă-a trupului meu.
Am farmecele mele.

Se-înalţă un cor de voci.
Marea ţipă-n sângele meu, dar cine-şi aminteşte de mine?
Ce este viaţa?

poezie de Zhai Yongming, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Izvor de lumină

într-o
lume colorată
cu atâţia ochi albaştri
cu zâmbete
şi flori de cuvinte
El
Cuvântul
s-a pogorât printre noi în
lumea aceasta
dar lumea
nu l-a cunoscut

într-o sfinţenie
mai sfântă decât
sfinţenia însăşi
la ai Săi li s-a arătat
însă
ai Săi nicidecum nu l-au primit
ci ei
de ei însăşi plini
l-au biciuit
şi l-au răstignit dăruindu-l morţii
pe El Însuşi
picurul de lumină
din viaţa fecioarei scăldată în floare şi-n zâmbet

fără prihană
de
o gingăşie
ce însăşi gingăşia-o întrece într-o adiere de vânt
tu însuţi ce nu poţi încă să ţi-o închipui

dar moartea
nicio putere nu a avut asupra Lui
căci El Cuvântul
Hristos a înviat
EL
Creatorul tuturor lucrurilor
Lumina şi Viaţa
e Cel ce-a creat
şi pasul
şi zborul
ochii şi apa
vântul şi norii
şi umbra şi dorul în care te ascunzi
mai vie viaţa tu să o trăieşti să fii o lumină pe Terra

la început
doar El era
înflorind începutul
cu lumina ochilor Săi ca para focului
El
împreună cu Tatăl
El Cuvântul
Înţelepciunea care a creat
totul
totul ce se vede şi nu se vede
mersul
omul
şi pasul
vântul

şi zborul
norii
şi ochii să-i vezi pe cer cum se plimbă

Cuvântul
El Meşterul Lui Dumnezeu
ne e
Lumina şi menirea
căci El
ne-a creat
împreună cu Tatăl
cu Cel Prea Înalt
pe firul de iarbă
să ne înscriem pasul
şi umbra
inima
într-o floare de dor Lui să i-o oferim
despletindu-ne privirea de ochi
cu
alţi ochi să-l vedem
ţesându-ne
în privirea Lui
ca
para focului

ni
se face dor
de-a Lui veşnică privire
de
ochii Lui de foc
de El Însuşi ce ne leagă
şi
ne face trecerea din lumea materială
spre
cea spirituală

într-o floare de vis
din grădina Edenului
căci
El ne-a iubit întâi
când încă
noi nici nu existam
ci
doar în planul Celui Prea Înalt ne scăldam în para ochilor Săi de flacără şi foc

noi nu eram
încă o fiinţă vie
ci
doar o imaginaţie
din planul Tatălui din cer
dar El
ne-a iubit cum ne-a văzut în planul cel sfânt
iubirea
pentru noi i-a străpuns Fiinţa
căci
suntem chipul Lui
asemănarea Lui Însuşi

oare
cu câtă gingăşie
şi cu câtă grijă
minile Lui au frământat ţărâna
strecurând-o
prin apă şi lumină
şi
înflorind-o cu para ochilor Săi
pe veci să-i fie asemănare
cu cinste
chipul Lui să i-l înflorim în umbletul de pe palneta Terra

neprihănirea
să-i fie rostul omului de pe pământ
şi
cu paşi de lumină
să umble-n lumină
el însuşi
să fie o lumină
luminând împrejuru-i
cu lumina Celui ce l-a creat

cu câtă bucurie
Meşterul Lui Dumnezeu
se plimba prin grădină
înflorind
iarba
şi frunzele
şi florile în special
cu lumina ochilor Săi îmbrăţişându-i
pe cei doi
ce chipul i-l purtau
pe cărări neumblate încă
la umbra pomilor
cu roade atât de gustoase
ei însăşi
fiind cea mai scumpă comoară făurită de Dumnezeu
ca doi crini într-o tulpină
ca doi ochi dintr-o lumină
însuşi surâsul soarelui înveselindu-l
cu paşii lor goi
ca lacrima cerului şi ca roua câmpului
căci goi erau
în toată gingăşia şi splendoarea dată de Creator
surâzând cu feţele senine
şi îmbrăcate-n lumina
Celui Sfânt şi Prea Înalt

chipul
Celor ce i-au creat îl purtau
pe faţa lor
şi-n sufletul lor în adânc
fluturându-şi privirea peste tot
peste toate florile
şi peste toţi pomii din grădină
amirosind
miresmele atât de gingaşe şi
minunate
ţesute de mâna Creatorului
pe tot întinsul grădinii

vai
cu câtă durere
a privit Cuvântul ce i-a iubit pe oameni
când i-a văzut
în planul Celui Prea Înalt
câtă durere
i-a sfâşiat in inima când
Adam şi Eva
au călcat Cuvântul
îmbrăcându-se-n păcatul neascultării
ei
fiind siliţi ulterior
să părăsească grădina raiului unde au fost atât
de fericiţi
deşi n-au ştiut

cred
că mai amar
a lovit durerea în Fiul Lui Dumnezeu
decât în ei însăşi
căci El era iubirea ce i-a îmbrăcat pe amândoi

când se plimbau goi de tot prin grădină căci nu ştiau
de ruşine şi teamă
amândoi fiind curaţi şi sfinţi
aşa cum i-a creat Dumnezeu

fiinţa umană
acest izvor de lumină
de gingăşie şi înţelepciune
ce îmbracă pământul în surâsul său
şi-l
împleteşte cu lacrimi uneori
cu
izvoare de lacrimi
înnăsprindu-şi durerea pe faţa cerului
precum roua ce cade pe iarba şi florile pământului
într-un transfer de iluzii
că iar
în grădină va fi
îmbrăcânduse-n lumina pierdută
pe palma Creatorului Său ce l-a iubit
până dincolo de dincolo

poezie de Ioan Daniel Bălan (25 octombrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poeme pentru mitul Dochiei

***

Ţinutul meu vă este cunoscut,
Eu am să pogor
în casa părinţilor mei,
nemişcat veghez rânduiala turmei,
fericit muntele ca un stihar
potoleşte setea unei zile din veac.

***

Nu te mira că faţa îmi este arsă,
doar soarele m-a privit
şi vântul brazilor m-a sărutat.

Fiicele mamei mele văzându-mă mai mică
m-au trimis cu oile pe stânci
şi rătăcesc zadarnic
culcată în ţărână – fecioară!

***

Frumoşi sunt obrajii tăi!
Glasul e cântec şi buzele sunt miere,
la sân ascunzi suspine
un foc nestins în apă vie.

De mă doreşti stăpân în casă
Tu caută mereu
Doar urma turmei mele
Unde voi fi vei fi şi tu
Şi rodul nostru va bucura pământul.

***

De vrei să-ţi fiu mireasă,
Tu să-mi aduci din munţi
acea frumoasă floare
ce creşte doar pe stânci,
să-mi fie părul rouă
şi trupul veşnicie.

***

Dorinţa ei îl face cerb,
săltând peste coline,
iar dragostea îi pune aripi
zburând peste munţii-nalţi
mereu şi mai departe
pierind în neuitat.

***

Vino vânt de miazăzi
şi tu vânt de miazănoapte,
dorul meu
peste lume să-l stârniţi...

***

În adânc doar eu,
cu tăria omului
inimă rănită.

Bătrână cu tălpile crăpate, Dochie,
te-ai reîntors printre noi,
sprâncenele s-au făcut arcuri de fag,
mâinile trunchiuri de piatră,
glasul s-a-nălţat hotar între cer şi pământ,
căutai iubitul rătăcit cu oile-n munţi.

şuieră munţii răbufniri de veacuri
muzici ciudate. Ninge,
apari sub fereastră,
presupun că plângi,
din fiecare lacrimă în părul albit
răsare o floare de colţ.

poezie de Sorin George Vidoe din Floare de colţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Enghidu

A murit Enghidu, prietenul meu,
care ucise cu mine lei.
(din poemul Ghilgameş)

I

Priveşte-ţi mâinile şi bucură-te, căci ele sunt absurde,
Şi picioarele priveşte-ţi-le, seara, drept cum stai,
Atârnând spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
Dar şi aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ţi încap în ochi,
Ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
Ca să-ţi încap în gură.
Pipăie-ţi urechea şi râzi şi miră-te că poţi pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurtă trecere.
Mi-am întins privirea şi ea a întâlnit un copac,
Şi el a fost!
Umerii priveşte-mi-i, şi spune-ţi că sunt cei mai
Puternici pe care i-ai văzut, după iarbă şi bivoli,
Căci fără pricină sunt aşa.
Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele
La moara de vânt.

De-aceea când mă ard în străfundul ochilor
Niciodată atinsele de mine lumini,
Suava durere albastra-mi întind peste creştet,
Să-mi ţină loc de cer.
Şi dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
Cu pietre, cu o dungă de mare,
Atât cât să-mi fie toate un pat,
Totdeauna neîncăpător gândului meu
În veşnică creştere, o, n-am să ştiu că şi tu
Te dori pe tine asemeni, şi nu eu sunt acela
Cu care vorbesc!

II

Ca să fie ceva între noi, altcineva - sau eu
Însumi - am botezat ceea ce eu însumi făcusem,
Rănindu-mă,
Mereu împuţinându-mă, mereu murind,
Cu vorbe de buzele mele spuse.
Şi pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
Tot fără pricină, ori numai pentru că aşa mi-au
Surâs buzele.
Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând,
Cărei alte dureri ai spus astfel?
Desigur, înălţimea pe care-am azvârlit-o din ochi,
Ca pe o suliţă fără întoarcere,
Tu altcum ai mângâiat-o, pentru că mâinile tale,
Gemene cu ale mele, sunt absurde, şi-ar trebui
Să ne bucurăm de aceste cuvinte trecând
De pe o gură pe alta ca un rău nevăzut,
Căci ele nu există.
O, prietene, cum este albastrul tău?

III

Joc de treceri, mai iuţi, mai încete,
Pentru ochiul meu odată cu mine creându-i pe
Arbori, pietrele şi râul,
Deasupra mai încetului meu trup
Atârnându-se de gând, asemenea caprelor, seara,
De funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
Şi după aceea.

IV

Şi când toate se şterg, ca într-o scoică mările,
Nimic nemaifiind, decât în ochii celor
Ce nu sunt, trecerea durerii în trecerile
Timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
Eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia
Nu există.
Ceea ce e unic el însuşi se doare pe sine, măsurând ca la toance,
În munţi, trecerea timpului,
Ştiindu-se singur,
Schimbând cu jur-împrejurul lui nume de lucruri.

V

Ceea ce nu e fără de margini este,
Pretutindenea călătoreşte, pete mari întâlnind
Cărora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
Mi le soarbe până la genunchi, colţul inimii
Mi-l izbeşte, pe gură îmi dansează.
Ceea ce nu e fără de Timp este, ca amintirea.
E asemenea văzului mâinilor, asemenea
Auzului ochilor.

VI

Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,
Stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
Fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,
Sufletul mai puţin mi-l rămâne, gândul
Mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
Îl privesc cum aş privi moartea, rareori
Uit aceasta, şi-atunci, din nimic fac dansuri
Şi cântece, împuţinându-mă şi smulgându-mi
Bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt.

VII

Ieşi din cort, prietene, să stăm faţă în faţă,
Privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne
În sine celălalt dacă e,
Şi cum pe sine însuşi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
De undeva stârnite, spre altundeva.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Dreptul la timp
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simfonie albă

Ninge de zece mii de ani!
De zece mii de ani cuvântul
ne mărturiseşte câte a văzut
prin cele scrise şi nescrise.
Ne-a legat şi dezlegat
păcatele,
întru mântuire
prin jertfa sângelui său.
Noi ne-am împărţit
înaintea celui care ne-a creat
în suflete păcătoase
şi suflete bune;
precum norii de grindini
am fost şi noi,
precum norii de ploi
am fost sămânţa pământului,
alegând între bine şi rău
ca ziua de noapte,
culcându-ne sub lumină de lună
şi trezindu-ne sub razele soarelui.
Iar ochii pe care-i întoarcem în noi
sunt reci sau sunt calzi.
A nins pe sufletele celor care au fost,
peste cenuşa uitaţilor,
dar ei nu au murit!
Au înviat şi s-au scurs într-un izvor!
Ninge peste sufletele celor care sunt,
peste trupuri calde,
iar cei ce se nasc
vin să-şi adape setea
din adevărul izvorului
şi plâng...

poezie de Sorin George Vidoe din Hohotul Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără tine...

Fără tine, sunt o primăvară fără verdeaţă, sunt un fluture fără aripi, sunt o floare ce şi-a pierdut parfumul!
Iubitule, întinde-mi mâna şi spune-mi: "Mai există fericire pe lume?" Te întreb, pentru că în absenţa ta mă risipesc ca un şirag de perle rare scăpat pe o scară, în spirală. Lângă tine sunt calmă ca o icoană, blândă ca briza mării! Eşti soare printre nori, eşti lumina sfântă ce-mi inundă sufletul, eşti roua dimineţii ce-mi răcoreşte durerea, eşti liniştea nopţii ce-mi străjuieşte visele!
M-am lăsat atrasă de tine într-o dulce rătăcire pe ţărmul fanteziei. Am comis o crimă: am îndrăznit să sfidez raţiunea şi să mă las pradă unei iubiri ca un fum, dar te-am iubit precum o pasăre iubeşte zborul şi libertatea! Tu ai fost infinitul meu magic, iar eu în viaţa ta... doar o clipă sau o ploaie de vară ca multe altele.
Ai fost religia mea şi-n fiecare noapte te mângâiam în gândul meu cu ochii minţii până adormeam. Şi tot tu ai fost refugiul meu, iar eu în braţele tale am descoperit o lume nouă, am găsit o altă definiţie a fericirii, am învăţat să respir un alt aer.
Eu te-am îmbrăţişat cu pasiunea cu care valul îmbrăţişează marea şi ţărmul, iar tu ai rămas indiferent... Acum, fără tine toate s-au prăbuşit, iar amintirile nu fac altceva decât să intensifice durerea pe care o simt aici, adânc înfiptă în fărâmitura de suflet ce mi-a mai rămas.
Sunt singură şi mi-e dor de tine! Te am în suflet ca o explozie de miresme, te simt în sânge ca un ritm de foc, te port în mine ca un cântec auzit în locuri dragi pe care le-am părăsit în nădejdea întoarcerii.
Ai rămas cântecul care mă adoarme noaptea, vocea care-mi mângâie tristeţea, vântul ce-mi răsfaţă părul, o ultimă silabă pe care vreau să o rostesc înainte de a visa... şi primul meu gând... Iartă-mă că n-am putut fi mai bună decât ploaia... decât apusul... decât norii! Iartă-mă că m-am îmbolnăvit de tine!
Am crezut în declaraţiile tale, fără să mă gândesc că într-o bună zi mă vei părăsi. Ai plecat şi m-ai lăsat dusă de vânt... Ce aş putea să fac fără tine? Mi-e dor de tine! Inima mea te cheamă, unde eşti? Unde ai plecat? Zile, nopţi, săptămâni s-au scurs prin porţile timpului, dar tu nu ai venit...
Te caut, cum îşi caută mama disperată copilul rătăcit!
Te vreau! Te cer! Şi te aştept! Te vreau ca un preţ al iubirii, te cer ca un preţ al suferinţei şi te aştept ca o solie mângâietoare! Unde eşti? Te caut cu ultimele puteri ale suferinţei mele.
Am obosit să te caut cu privirea! Am obosit sperând... să te găsesc, sau... că mă vei găsi! Vreau să uit de orice căutare şi să nu mai tresar când îţi rostesc numele. Vreau să uit! O să doreşti să te mai caut! O să-ţi fie dor de toate astea! Am adormit plângând. Ce viaţă chinuită a trecut peste mine! Puterea inimii şi a gândului aruncă o punte peste timp. Voi îngropa numele tău în petalele trandafirilor! Mă voi ruga la Dumnezeu să mă preschimbe într-un izvor cu apă lină. Poate într-o zi îţi vei odihni privirea în undele lui. În vis şi-n gând te-am sărutat pe tâmple, pe obraji, pe ochi, ocolind să te sărut pe buze, de teamă să nu te ard din dragoste!
Sărut ochii tăi calzi care au fost atâta timp ai mei!...

poezie de Georgeta Nedelcu (ianuarie 1997, Craiova)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Buzele mele au şoptit

Când mă aşteptam mai puţin, lumina a venit din haosul nopţii,
A început să curgă spre mine, foton cu foton,
Căutându-mi faţa. Eram livid şi gol,
Întunericul intrase în mine, moartea intrase în mine
Şi nimic din alcătuirea mea nu mai pâlpâia.
Stăteam întins pe spate şi priveam cerul,
Dar cerul dispăruse şi pământul dispăruse dedesubt,
Şi nici marea nu mai foşnea; totul era încremenire,
Eram piatră, eram pământ, eram mormânt,
Eram forma pietrificată a unui animal dispărut, eram siliciu.
Logosul pierise, mişcarea pierise şi nici praful stelar nu mai adia,
Un hău negru era împrejur,
Iar Dumnezeu plecase parcă într-o lume de demult.
Dar deodată lumina a venit din pântecul nopţii,
S-a prelins pe faţa mea, m-a cutremurat
Şi ochii mei au început să plângă, să râdă şi să plângă
Şi buzele mele au şoptit: De ce, Doamne,
Ţi-ai adus aminte de mine?
Eu, care am luat numele Tău în deşert,
Care mi-am înălţat chip cioplit,
Şi am fost sluga clipei trecătoare.
Ridică-te! mi-a spus, ridică-te! mi-a spus,
Aminteşte-ţi cuvintele tale şi umblă.

poezie de Mircea Florin Şandru din Caut un loc curat (2016)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cod roşu de furtună în suflet

tu ştii că sufletul meu
trage de sforile sângelui,
să bată clopotul inimii?

tu ştii că sângele meu
e râul ce se varsă
în Marea Singurătăţii?

tu ştii că Moartea
îşi ascute coasa
cu inima mea împietrită
de durere?

tu ştii că inima mea
îşi face munca silnică
în ocnele de sare
ale durerilor mele lăuntrice?

tu ştii că cerşesc amintiri
pe strada copilăriei pierdute?

tu ştii că pot găsi într-o lacrimă
mai multe perle
decât în toate mările
şi oceanele lumii?

tu ştii că mă-nvârt
în jurul aceleiaşi inimi,
până rămân fără lacrimi?

tu ştii că inima mea
e fântâna pentru toate speranţele
alungate de seceta plânsului?

tu ştii că lacrima mea
este singurul cer ce încearcă
forma inimii?

tu ştii că-n lacrimă mea
se află cântecul abandonat al inimii?

tu ştii că şi pietrele de pe fundul apei
visează să asculte cântecul inimii mele?

tu ştii că inima mea
este o pioneză pe harta lumii?

tu ştii că inima mea bate
ca o toacă scufundată în beznă?

tu ştii că până şi umbra
are nevoie de paşi să respire
o bătaie de inimă?

tu ştii că inima mea
este şi vie şi moartă,
pe jumătate înşelată
de propriul ecou?

tu ştii că jungherul
acela sălbatic numit dragoste,
odată intrat în inimă,
nu mai iese decât
cu maşina de găurit visuri?

tu ştii că atunci când iubesc
îmi strâng speranţele
în cămăruţele inimii,
iar când nu sunt iubit
îmi strâng tristeţea în podul palmelor?

tu ştii că inima mea s-a născut
într-o colivie de oase,
dar nu se teme de cerul ochilor tăi?

tu ştii că inima mea
este o batistă împăturită
iar când o despăturesc, e cât cerul?

tu ştii că inima mea
e sala de aşteptare pentru
toate trenurile iubirii?

tu ştii că iubirea mea
e un imens continent
scufundat în sânge,
lăsând la suprafaţă doar rana,
o insulă pe care naufragiază
oamenii singuri?

tu ştii că alerg
în labirintul de sânge
după muze pierdute?

tu ştii că este mai uşor
să dormi cu mortul în casă,
decât cu muza în inimă?

tu ştii că cele mai rezistente aripi
către Dumnezeu
sunt genunchii?

tu ştii că sufletul meu
e mâna invizibilă
care se furişează printre cuvinte
pentru a mângâia copilul din tine?

tu ştii că inima mea
îşi plânge copilăria,
când sângele proaspăt venea
direct din pântecul mamei?

tu ştii că lacrima mea
poartă spre necunoscut
ultimul zvâcnet al inimii?

tu ştii că pasărea focului
doarme în sângele meu?

tu ştii că aripi de sânge
tulbură liniştea
viselor mele?

tu ştii că sunt
o pasăre oarbă cu ciocul încovoiat
spre propria inimă?

tu ştii că în sufletul meu
răsare o Lună de sânge?

tu ştii că-n copacul sângelui meu
înfloreşte o inimă?

tu ştii că sângele meu
e un şarpe-nţelept încălzindu-se
la focul nestins al inimii mele?

tu ştii că inima mea e o stâncă vie?
tu ştii că-mi pot dona sângele
chiar şi unei statui?

tu ştii că îmi vânez speranţele
cu lasoul de sânge?

tu ştii că timpul e mut
dar sângele meu îi dă glas?

tu ştii că inima mea
e aşchia înfiptă în toracele timpului?

tu ştii că de secundarul inimii mele
atârnă greutatea tuturor amintirilor?

tu ştii că timpul trece repede
ca un birjar, dând bice inimii mele?

tu ştii că-mi pun inima-n praştie
pentru a dărâma zidul
dintre oameni şi veşnicie?

tu ştii că îmi fumez sângele
cu degete fără filtru?

tu ştii că în inima mea
renaşte un Iisus
cu plete cărunte?

tu ştii că eu sunt ICAR
căzut în sângele scurs
din propria rană?

tu ştii că rănile mele
sângerează fluvii de nemărginire?

tu ştii că viaţa mea
e-o floare ruptă din veşnicie
şi pusă într-un vas plin cu sânge?

tu ştii că sunt dispersia luminii
într-o picătură de sânge?

tu ştii că-n inima mea
cuvintele-şi caută
locul de veci?

tu ştii că poezia mea
este aurul negru din candela inimii?

tu ştii că destinul meu
e creionul ascuţit
înfipt drept în inimă?

tu ştii că-ţi pot oferi
o clipă eternă de dimineaţă
suspendată între şoaptele inimii?

tu ştii că te-am cules
frânturi de iluzii şi gânduri
şi te-am închis în inima mea
închisoare de maci?

tu ştii că sculptez
chipul lui Dumnezeu
în inima de piatră a lumii?

tu ştii că e cod roşu
de furtună
în sufletul meu?

spune-mi,
tu ştii?

poezie de Ionuţ Caragea din Cod roşu de furtună în suflet (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am gândit

M-am gândit într-o zi
la ce aş fi eu fără zâmbetul tău,
eu fără mângâierea ta.
Nemăsuraţi, paşii vorbei m-au
dus uneori către tine şi ţi-am spus ce nu era.
Din vorbe
îmi făcusem regat şi eu,
pierdută prin el, nu mai ştiam
să spun ce era cu mine.
Gândurile mele vechi mă cuprindeau şi mă făceau noapte.
Fără să văd lumea,
fără să-mi pese ce era cu ea şi cu mine,
credeam că trăiesc.
Şi s-a făcut toamnă peste aleile
pe care fugeam. Şi nu mai ştiam dacă era
toamnă afară sau doar în mine.
Nu vedeam, nu simţeam penele
vântului zburând peste nori...

M-am gândit că eu
am venit la tine în suflet
ca într-o casă dărâmată
din temelii de cuvânt.
Până în zori
am să mă nasc

din nou rază
şi cuvântul meu poate
o să ajungă la tine
ca un pescăruş străin
ce ne împarte de azi
cerul în bucăţi
egale cu noi.

M-am gândit la o zi în care
vorbele nu ar mai fi, în care
paşii ar bate doar pe loc,
urmele ar păşi înainte şi
umbrele ar merge alături de
oameni pe stradă,
la braţ cu zâmbetul lor.

M-am gândit că
asta ar fi
de n-am fi.
Dar tu, tu te-ai gândit
ca într-o zi
să dai de pomană cerneală
pentru sufletul meu?

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ludmila

Iar un drum, iar o amintire
trec peste ele nu mă uit înapoi
simt oraşul cu oamenii lui indiferenţi
ca pe un vânt la marginea cerului,
şi umbra turnului cu ceas
căzută ca o taină imperfectă
în cercul strâmb al singurătăţii.

Totul se schimbă
voi pleca în parcuri cu alei drepte
cu oameni mulţi dezinteresaţi
care vor lăsa în întuneric copacii
şi teama va sta cu mine pe bancă,
ca o toamnă târzie aşteptând
lumina sclipind în ochii femeii singure.

Am fost în noapte mirat
de umbra mea frumoasă
pe peretele galben al camerei
lânga alte umbre statice de obiecte,
alunecând spre fereastră
unde o cheamă luna nemişcată
intrată lângă gutuie, la geam.

Îmi este frig în golul fără tine
pustiul coboară în mine pe ascuns
ca într-o peşteră la miezul nopţii,
în care picură la intervale egale stropi
sunt bătăile inimii mele.

Mă înspăimântă molia hârtiei
care-mi roade viaţa aruncată pe foi volante
şi rămâne pulberea măruntă a scrisului
care se pierde-n uitare.

Toate inimile-mi sunt iubite
până şi inima roşie a lemnului
căreia totuşi îi dau o valoare
fiindcă nu e bună de cruce.

Pe inima mea o brumă de toamnă
e gata să facă loc la ninsori,
sunt atât de lovit încât nu mă mişcă
iubirea ta pe sufletul meu întomnat.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (27 octombrie 2009)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem sincerităţii

Nu pot să te uit!
în inima mea doar vânt
şi tu esti departe
Poate că plouă sau ninge în calendar, şoaptele tale sunt vii, nu sunt moarte
la noapte în tren va ciopli călătorul în mâinile tale
un zid prin care zborul dragostei mele îşi va ciopli un copil
copilul de aur, visând la stele în căutarea ochilor tăi
nu pot să te uit!
ai crescut în trupul meu ca un copac, cu aripi de flăcări
şi cât ai fi de departe, blestemul iubirii mă naşte în altă piatră
găsesc cuvintele şi ţi le şoptesc la noapte
în inima mea luna ochilor tăi va sclipi copilul din mine, se va închina în mâinile tale alb-azurii.

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un lung ianuarie neprihănit

În trupul meu, lutul se iveşte mai limpede în gânduri
înaintea Lui Dumnezeu, ca o faţă ce şi-a făcut cărare între oameni,
din copilărie până la moarte.
Îl poţi cunoaşte atât de mult pe cât sufletul tău şi-a aprins lumina din miezul lacrimilor.
În timp ce mă apropii de Tine, buzele mele sunt pecetluite cu solzi de nisip,
ca un fel de alungare din lume,
să închid mormintele, să nu mai intre nimeni, nici cei răniţi,
nici cei singuri, când se adună în jurul luminii ca omizile de mătase în adâncirea cea de pe urmă.

Şi noi ne adunăm şi ne strângem dragostea
de care ne-am sprijinit ninsorile vieţii. Pe unde am umblat
ca nişte roiuri însetate de vară,
n-am primit nicio odihnă. Niciun loc de reazem
doar în cuvântul Tău, mai viu decât viaţa aşezată între scândurile timpului.
Dar eu nu Te pot duce
în timp ce noaptea cade
căci eşti prea sus, iar aripile mele nu s-au scuturat încă de tot pământul
n-au putere să arunce ţărâna în groapă şi să-şi despartă iubirea de singurătate, s-o aleagă din mijlocul ei, atunci când vine furtuna şi păpădiile coapte
rămân dezgolite.

Şi-mi simt sufletul cum se răspândeşte
mai puternic decât moartea, mai puternic decât întunericul în care nimicul a rămas ultimul de rostit.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răscruce

Iată locul dintre nicăieri şi niciodată
Răscrucea vieţii mele
unde niciun drum nu se opreşte
Iată eu îţi prezint trecutul
Negru cu ochi albaştrii de oţel - ura
Biciul tremură încă în mâna sa crispată
Vezi, el calcă în picioare
toate visurile mele de libertate
el îmi ară măruntaiele semănând grânele violenţei
Vezi, el destramă copilăria mea, Africa mea pierdută pentru totdeauna
Vezi, ura îi mănâncă inima, se crede atotputernic
Iată-l îndreptându-se spre noaptea refuzului meu
El mi-a violat cerul
Şi ploaia sfâşiată ce stropeşte pământul
Roşu este sângele său roşu asemenea iadului nebuniei

Şi iat-o pe bunica tremurând
de frigul urii incredibile
Neagră ca noaptea cea mai lungă
Sclava din mine ascultă tobele
dar rămâne surdă la chemarea lor
Oarbă fiind
Neştiind să spună decât "Da... da stăpâne"
în vreme ce în sufletul ei cugetă:
"Ura mea să-ţi străpungă inima!"
Şi ura este un fruct prea copt
care picură sânge
Vezi cum tremură de frică viermele pământului, strivit sub piciorul stăpânului
Iat-o pe mama mea, iat-o pe sora mea, iată-l pe copilul meu blestemat
Iată-i pe cei doi copii ai mei blestemaţi - izvor al descendenţei mele
dar povară prea grea pentru umerii mei umani
Destul mi-am aplecat spinarea
Destul mi-am umflat pieptul, crezând
că întreg cerul încape în ochii mei
Iată deşirate cele două lumi ale mele la răscruce de drumuri.
Eu chem ploile cerului
ape vii salvatoare peste capetele lor ude
Iată-i pe cei doi copii ai mei în umbră cerşind puţină dragoste
Că numai dragostea mai poate spăla atâta ură
Foc, ştrangulare, biciuri în erecţie şi cuţite îndreptate
trestii arzând şi nebunie umană
După foc pământul meu e de reconstruit istoria mea sugrumată

Iată cele două feţe ale nebuniei mele
O, Doamne, prinde-le cu mainile tale vindecătoare
Extrage oţelul din albastrul ochilor mei
şi piatra de sânge care îmi apasă inima
Împinge viermele pământului spre focul solar
rinichii mei vindecaţi de alintul ofensator
Ajută-mă să privesc fără să tremur
azurul cerului şi albastrul mării
Ia în palmele tale noua mea Africă
Şi fă din mine până la finele Timpului
O vibraţie a iubirii!

poezie de Nicole Cage-Florentiny (august 1999)
Adăugat de Marinela Barabula
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată stam la fereastra casei mele şi priveam printre gratii, şi am zărit printre cei lipsiţi de minte, am văzut un tânăr fără pricepere. El trecea pe uliţă pe lângă colţul casei ei şi se îndrepta către locuinţa ei. Era în amurgul serii unei zile, când se lasă umbra şi întunericul nopţii. Şi iată o femeie îl întâmpină, având înfăţişare de desfrânată şi cu prefăcătorie în inimă; aprigă şi de neţinut în frâu, picioarele ei nu se mai odihneau în casă; când în casă, când afară, stând la pândă lângă orice colţ. Ea îl apucă şi-l sărută şi cu o căutătură obraznică îi zise: "Trebuia să aduc jertfe de pace; astăzi am împlinit făgăduinţele mele; pentru aceasta am ieşit în întâmpinarea ta, ca să te caut şi iată că te-am găsit. Cu scoarţe am gătit patul meu, cu aşternuturi de în din Egipt, cu miresme am stropit patul meu, cu mir, aloe şi chinamon. Vino, să ne îmbătăm de iubire până dimineaţă, să ne cufundăm în desfătări de dragoste, că bărbatul meu nu este acasă, plecat-a la drum departe, luat-a cu dânsul o pungă cu bani şi se va întoarce acasă la lună plină!" Ea îl ademeni prin mulţimea cuvintelor ei şi-l smulse prin graiurile ademenitoare ale buzelor sale; el începu să meargă dintr-o dată după ea, ca un bou la junghiere şi ca un cerb care se zoreşte spre capcană, până când o săgeată îi străpunge ficatul; după cum o pasăre grăbeşte spre laţ şi nu-şi dă seama că acolo îşi sfârşeşte viaţa. Şi acum, fiule, ascultă-mă şi ia aminte la cuvintele gurii mele! Inima ta să nu se plece spre căile ei şi nu te rătăci pe potecile ei, căci ea a rănit pe mulţi şi pe foarte mulţi i-a omorât. Casa ei sunt căile iadului, care duc la cămările morţii.

Solomon în Pildele lui Solomon, Ferirea de desfrânare - 7:6-27
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul rând

pluteam visând la cer
cuvântul era strigăt
băteam la uşile lumii
printre gratii de fier

eram tineri odată
păşeam prin furtuni şi prin ploi
ploua femeie, gestul tău eram noi
doar un dor trecător

orele vieţii se frâng
căutam doar o viaţă, să plâng
lângă mine, o femeie, un gând
scriam pe trup cuvinte ce curg

se furişau amintiri
între vise, tăceri, despărţiri
răsărea câte o floare,
se stingea visătoare

sânii tăi, atingerea ta
durerea şi lacrima mea
eram singuri şi goi fără noi
nişte porţi frânte între noi

adormeam apoi obosiţi amândoi
ploua, inima mea
cuiele plângeau pe o cruce
din palme rupeam gânduri şi alte dureri

răsărea între spini, o cuce de crini
treceau oameni pe drum
ne-au hulit, ne-au lovit, ne-au vândut
pe o oală de arginţi

au venit într-o noapte, ca hoţii
sărutul lui Iuda l-am primit pe obraz
au scuipat în biserici de suflet, călcând peste cruci
te-am pierdut femeie într-o noapte de hoţi

într-o cameră, zăcea trupul tău
era o cameră goală
între mine şi anii rămaşi
curgeau ochii către ultimii paşi

erai rană deschisă
sângele roşu se scurgea pe asfalt
uneori veneam să te caut
rătăcind mereu ochii tăi

nu închide ochii, iubito
e devreme în lume
orele se scurg
doar sărutul a rămas într-o glie

dormi femeie, ochii sunt reci şi sunt goi
plec singur, nebun, într-o noapte
te-au închis într-o piatră
în palme port încă doar aripi de fluturi

mai scriu uneori, mă mai scriu
scriu durerea în tragic blestem
singur sunt pe pământ şi mi-e frig
e un drum al sorţii, uitat într-un gând

crucea este goală
nu, nu pleca femeie
nu pleca cândva
am rămas acasă, am rămas cu ea

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amalgam

vin de la spital
mama a fost operată dimineaţă
îmi tremură picioarele
îmi vine să vărs

în faţa ochilor
doar tărgi şi seringi
aparate complicate şi oameni incompleţi

mama e mai uşoară cu câteva pietre

când m-a văzut în uşă
mi s-a părut
că mă năştea din nou

pe chipul ei
durerea şi toată lumina vieţii

se chinuia să râdă
un domn – şi el incomplet – i-a spus că e frumoasă

cum să nu fie frumoasă mama mea?

înainte să plec
am strâns-o de-un deget
vei fi bine, căprioaro, i-am zis, ai să vezi!

Zâna a râs puţin

pe coridor
mi se părea că plutesc
şi-mi spuneam în gând
Doamne, cât îţi mulţumesc pentru zâmbetul ei!

în faţa următorului salon de reanimare
am dat cu ochii de tanti Todosica
vindea demult cele mai bune prăjituri
la cofetăria din colţ
plângea şi-şi zgâria obrazul drept
soţul ei nu rezistase

un preot se bâlbâia
rudele scrâşneau din dinţi
de ce nu l-ai împărtăşit?
cum e sufletul, părinte?
sufletul lui? dar al tău?

restul cuvintelor nu le-am mai auzit

nu mai pluteam
se lipise parcă tot plumbul pământului de picioarele mele
m-am chinuit să urc de la 3 la 8

la pediatrie mă aştepta o tânără
n-o cunosc
ştiu doar că se numeşte Claudia
şi că e prietena din facultate a prietenei surorii mele
fetiţa ei de abia o lună e bolnavă
nu are cine veni la ele

a ieşit pe hol
i-am dat sacoşa cu mâncare şi fructe
printre uşi, peste mâna asistentei,
Claudia mi-a dat o iconiţă cu Maica Domnului de la Mănăstirea Cămârzani

mi-au dat lacrimile
sufletul omului este atât de imprevizibil
o străină m-a făcut să plutesc din nou
nici nu ştiu când am ajuns în faţa spitalului

ştiu doar
că m-a sunat fiica să mă întrebe când ajung acasă
şi că am ridicat ochii spre cer
vorbind cu Dumnezeu
nu-i aşa că mama vine acasă?...

poezie de Dana Logigan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amalgam

vin de la spital
mama a fost operată dimineaţă
îmi tremură picioarele
îmi vine să vărs

în faţa ochilor
doar tărgi şi seringi
aparate complicate şi oameni incompleţi

mama e mai uşoară cu câteva pietre

când m-a văzut în uşă
mi s-a părut
că mă năştea din nou

pe chipul ei
durerea şi toată lumina vieţii

se chinuia să râdă
un domn – şi el incomplet – i-a spus că e frumoasă

cum să nu fie frumoasă mama mea?

înainte să plec
am strâns-o de-un deget
vei fi bine, căprioaro, i-am zis, ai să vezi!

Zâna a râs puţin

pe coridor
mi se părea că plutesc
şi-mi spuneam în gând
Doamne, cât îţi mulţumesc pentru zâmbetul ei!

în faţa următorului salon de reanimare
am dat cu ochii de tanti Todosica
vindea demult cele mai bune prăjituri
la cofetăria din colţ
plângea şi-şi zgâria obrazul drept
soţul ei nu rezistase

un preot se bâlbâia
rudele scrâşneau din dinţi
de ce nu l-ai împărtăşit?
cum e sufletul, părinte?
sufletul lui? dar al tău?

restul cuvintelor nu le-am mai auzit

nu mai pluteam
se lipise parcă tot plumbul pământului de picioarele mele
m-am chinuit să urc de la 3 la 8

la pediatrie mă aştepta o tânără
n-o cunosc
ştiu doar că se numeşte Claudia
şi că e prietena din facultate a prietenei surorii mele
fetiţa ei de abia o lună e bolnavă
nu are cine veni la ele

a ieşit pe hol
i-am dat sacoşa cu mâncare şi fructe
printre uşi, peste mâna asistentei,
Claudia mi-a dat o iconiţă cu Maica Domnului de la Mănăstirea Cămârzani

mi-au dat lacrimile
sufletul omului este atât de imprevizibil
o străină m-a făcut să plutesc din nou
nici nu ştiu când am ajuns în faţa spitalului

ştiu doar
că m-a sunat fiica să mă întrebe când ajung acasă
şi că am ridicat ochii spre cer
vorbind cu Dumnezeu
nu-i aşa că mama vine acasă?...

poezie de Dana Logigan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mireasă...

Închid ochii şi se aşează sub pleoape
Înger de şoapte, în noapte.
Şi fiecare şoaptă este o catacombă...
Cad lacrimi în trombă...
Amintirea se disecă în mii de tăceri.
Este timpul de ieri...
Când eu - mireasă a verbului ruginit,
Îmi amintesc de-nceput.
De mireasa de rubin, cu voaluri din care,
Din râuri de sânge-am ţâşnit,
Cu tălpile goale.
Căutam să cunosc fericirea
Din laptele mamei dulce şi alb.
Prin Dumnezeu mi-a rămas
Far şi catarg.
Au trecut ani...
Am devenit femeia-mireasă,
Femeia frumoasă, frumoasă, frumoasă...
Păşind spre altar
Cu sete de viaţă.
N-am gândit niciodată
Că sub pleoapele ninse
Se vor scurge deodată,
Lacrimi, gânduri şi vise.
Am trimis la plimbare
Timpul iute trecut
Şi sub lespezi de Soare m-am ascuns - început.

În alt timp am plecat
Şi să plâng m-am decis,
Printre munţii de doliu,
Pentru ultimul vis.
Şi trecutul acela în zadar a apus,
Toate visele vieţii ca o clipă s-au scurs.
Despre visele mele
N-am nimic să vorbesc.
Am prea multă durere,
Dar tot vreau să iubesc...
...............................................................
Paşii-aleargă prin mine,
Sunt un gând de cristal
Dintr-o vară rămasă
Rătăcită la mal.
Şi din nou sunt mireasă,
Mire mi-e Infinit
Şi la tâmple-mi anină
Ramuri-valuri de mirt.
Îmi e voalul un val
Peste umerii goi,
Peste umeri de ceară,
Dar e-un vis fără noi.
Doar buzele mele sunt încrustate-n nisip,
Ca urmele paşilor
Trecători prin... peste timp.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul zeului albastru

Doamne, s-a întors viaţa la mine
a venit tiptil, într-o vară cu aromă de istorie
cu cer grav şi frumos ca o noapte adâncă
timpul devenise auriu şi fierbinte
şi m-am înveşmântat în el ca-ntr-o mantie fermecată

trecuseră ani de când zeul albastru
nu mai coborâse pe pământ
iar eu îmi lăsasem inima într-un cufăr uitat de lume
şi Doamne, câte rugi înălţasem către tine
să mă mai binecuvânteze o dată mângâierile zeului
sa-mi mai las trupul răsfăţat de nectarul ceresc
în nopţi cu aromă de nemurire

şi mi-ai răspuns, Doamne,
trimiţându-mi vise de aur
iar aripa îngerului s-a deschis deasupra mea
ca la o binecuvântată rugă
am pornit la drum, Doamne,
în căutarea inimii mele pierdute
ştiam că voi străbate păduri şi deşerturi
până să-mi regăsesc miracolul
sub chip de sărut nemuritor
zeul mă aştepta zâmbind în lumina binecuvântată
şi din palmele lui a ţâşnit inima mea
zvâcnind în fericirea fără de pereche
mână în mână am colindat străzi atemporale
ne-am îmbrăţişat sub ploaia de aur
trimisă din cerul Tău, Doamne
iar noaptea zeul mi-a învăluit trupul în ambrozie şi nemurire

sunt în mâna ta, Doamne,
cu toată fericirea mea păgână şi sfântă
m-am îmbolnăvit de viciul vieţii
iar în vârful peniţei mele
stă iubirea fără seamăn
şi albastrul cerului tău
îngăduie-mi, Doamne, să-mi păstrez inima în palmele zeului
să mă hrănesc din propria mea patimă
până când voi trece pe poarta ce duce la Tine
sunt sus, foarte sus, Doamne, nu-mi topi aripile
lasă-le să mă poarte mereu spre ceea ce sunt eu
lasă-mă să-mi respir libertatea
precum o pasăre cântătoare în dimineţi fermecate
sângele zeului curge acum prin peniţa mea
prin trupul meu zvâcnind de tinereţe
prin visele mele hinărind peste cetăţi şi păduri
din el îmi iau stropul de Rai
cu care mă voi înfaţişa înaintea Ta, Doamne,
în ziua din urmă
dă, Doamne, cu sânge şi pulbere de rai
îţi scriu epistola aceasta
ce nu aş vrea să se termine niciodată

lasă-mi pe veci visarea, Doamne!

poezie de Alina Beatrice Chesca (25 iunie 2015)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!