Eutanasia îngerului meu

sunt plămădit
din carnea lui Eros şi sângele lui Bachus
priviţi-mi îngerul intrat în stare de ebrietate
fantomă alimentată de singurătate
în colivia oaselor este închisă o inimă
ce bate la poartă fără niciun răspuns
inima este şi vie şi moartă
pe jumătate înşelată
de propriul ecou

te simt dincolo de imaginaţie
dar mă aflu într-un timp fără spaţiu şi într-un spaţiu acronic
(i se mai spune gaură neagră şi vreau să atrag
toată materia ta)
secundele dansează striptease în faţa plăcerilor carnale
cerşesc infinitului începutul sfârşitului
vreau să fiu Om aşa cum simt eu Omul
să trăiesc printre culori
şi nu printre cuvinte născute din euforia
de visuri şi speranţe alb-negru

palmele astea ar fi trebuit să fie porţi către alte vieţi
degetele astea menghină
ar fi trebuit să fie aripi sau muguri
celulele mele sunt spori care vor parazita universul
ce mică-i lumea când te cuprinde
colapsul iubirii
prăbuşirea tuturor zeilor
în caverna omului primitiv

cerul capotează
toate stelele rămân plate pe o stradă pe care-am fost celebri
sfinţii au chipul cioplit în marmura albă şi rece
eu mă închin la nişte rămăşite din lut
seamănă cu nişte figurine
cu sânii tăi aduc şi cu buzele tale
(unde eşti, coloana mea vertebrală este infinită
şi plină de sevă)
îmi pot creşte frunze pe fruntea Lunii
sau rădăcini în inima Pământului
pot fi vântul sau gândul
şi-n lacrimă te pot scălda, să fii nemuritoare

aminteşte-ţi ce am simţit, îngerul meu
cea mai frumoasă clipă de sinceritate
săgetându-mi sufletul dezvelit de iertare
un copil surghiunit într-o colivie de vise erotice
condamnat la dorinţă
mai exist?

poezie de Ionuţ Caragea din Antologie de poeme 2006-2012 (2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cod roşu de furtună în suflet

tu ştii că sufletul meu
trage de sforile sângelui,
să bată clopotul inimii?

tu ştii că sângele meu
e râul ce se varsă
în Marea Singurătăţii?

tu ştii că Moartea
îşi ascute coasa
cu inima mea împietrită
de durere?

tu ştii că inima mea
îşi face munca silnică
în ocnele de sare
ale durerilor mele lăuntrice?

tu ştii că cerşesc amintiri
pe strada copilăriei pierdute?

tu ştii că pot găsi într-o lacrimă
mai multe perle
decât în toate mările
şi oceanele lumii?

tu ştii că mă-nvârt
în jurul aceleiaşi inimi,
până rămân fără lacrimi?

tu ştii că inima mea
e fântâna pentru toate speranţele
alungate de seceta plânsului?

tu ştii că lacrima mea
este singurul cer ce încearcă
forma inimii?

tu ştii că-n lacrimă mea
se află cântecul abandonat al inimii?

tu ştii că şi pietrele de pe fundul apei
visează să asculte cântecul inimii mele?

tu ştii că inima mea
este o pioneză pe harta lumii?

tu ştii că inima mea bate
ca o toacă scufundată în beznă?

tu ştii că până şi umbra
are nevoie de paşi să respire
o bătaie de inimă?

tu ştii că inima mea
este şi vie şi moartă,
pe jumătate înşelată
de propriul ecou?

tu ştii că jungherul
acela sălbatic numit dragoste,
odată intrat în inimă,
nu mai iese decât
cu maşina de găurit visuri?

tu ştii că atunci când iubesc
îmi strâng speranţele
în cămăruţele inimii,
iar când nu sunt iubit
îmi strâng tristeţea în podul palmelor?

tu ştii că inima mea s-a născut
într-o colivie de oase,
dar nu se teme de cerul ochilor tăi?

tu ştii că inima mea
este o batistă împăturită
iar când o despăturesc, e cât cerul?

tu ştii că inima mea
e sala de aşteptare pentru
toate trenurile iubirii?

tu ştii că iubirea mea
e un imens continent
scufundat în sânge,
lăsând la suprafaţă doar rana,
o insulă pe care naufragiază
oamenii singuri?

tu ştii că alerg
în labirintul de sânge
după muze pierdute?

tu ştii că este mai uşor
să dormi cu mortul în casă,
decât cu muza în inimă?

tu ştii că cele mai rezistente aripi
către Dumnezeu
sunt genunchii?

tu ştii că sufletul meu
e mâna invizibilă
care se furişează printre cuvinte
pentru a mângâia copilul din tine?

tu ştii că inima mea
îşi plânge copilăria,
când sângele proaspăt venea
direct din pântecul mamei?

tu ştii că lacrima mea
poartă spre necunoscut
ultimul zvâcnet al inimii?

tu ştii că pasărea focului
doarme în sângele meu?

tu ştii că aripi de sânge
tulbură liniştea
viselor mele?

tu ştii că sunt
o pasăre oarbă cu ciocul încovoiat
spre propria inimă?

tu ştii că în sufletul meu
răsare o Lună de sânge?

tu ştii că-n copacul sângelui meu
înfloreşte o inimă?

tu ştii că sângele meu
e un şarpe-nţelept încălzindu-se
la focul nestins al inimii mele?

tu ştii că inima mea e o stâncă vie?
tu ştii că-mi pot dona sângele
chiar şi unei statui?

tu ştii că îmi vânez speranţele
cu lasoul de sânge?

tu ştii că timpul e mut
dar sângele meu îi dă glas?

tu ştii că inima mea
e aşchia înfiptă în toracele timpului?

tu ştii că de secundarul inimii mele
atârnă greutatea tuturor amintirilor?

tu ştii că timpul trece repede
ca un birjar, dând bice inimii mele?

tu ştii că-mi pun inima-n praştie
pentru a dărâma zidul
dintre oameni şi veşnicie?

tu ştii că îmi fumez sângele
cu degete fără filtru?

tu ştii că în inima mea
renaşte un Iisus
cu plete cărunte?

tu ştii că eu sunt ICAR
căzut în sângele scurs
din propria rană?

tu ştii că rănile mele
sângerează fluvii de nemărginire?

tu ştii că viaţa mea
e-o floare ruptă din veşnicie
şi pusă într-un vas plin cu sânge?

tu ştii că sunt dispersia luminii
într-o picătură de sânge?

tu ştii că-n inima mea
cuvintele-şi caută
locul de veci?

tu ştii că poezia mea
este aurul negru din candela inimii?

tu ştii că destinul meu
e creionul ascuţit
înfipt drept în inimă?

tu ştii că-ţi pot oferi
o clipă eternă de dimineaţă
suspendată între şoaptele inimii?

tu ştii că te-am cules
frânturi de iluzii şi gânduri
şi te-am închis în inima mea
închisoare de maci?

tu ştii că sculptez
chipul lui Dumnezeu
în inima de piatră a lumii?

tu ştii că e cod roşu
de furtună
în sufletul meu?

spune-mi,
tu ştii?

poezie de Ionuţ Caragea din Cod roşu de furtună în suflet (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceva de la mine ţi-am dat

bucuria de a trece dincolo de spaţiu şi timp
ceva de la tine am primit
o altă viaţă
şi am învăţat să trăiesc
în acelaşi timp
două vieţi

ceva am dat şi ceva am primit
chiar şi cu mâinile pline de sânge
tot aşa am spus
că viaţa pe care mi-ai dat-o
e cu mult mai frumoasă
şi vezi tu
nu vreau să o pierd
nu vreau să rămân ca o piatră la marginea gândurilor tale

nu
nu lăsa nimic din toate astea să se întâmple
caută-mă
în adâncul fiinţei
şi-ai să mă găseşti
cu respiraţia tăiată
cu buzele arse de-atâtea rugăminţi

nu mă lăsa
te rog
nu vreau să mă sting
când ştiu
cât de mult am dat din bucuria mea
şi cât de mult am primit de la tine
o altă viaţă
una pe care vreau s-o trăiesc
mereu

nu vreau să mă sting
nu vreau

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O reuşită

Eu te strig, ecoul imi răspunde
Şi te caut, gânduri mă inundă
Tu poţi fi îngerul meu oriunde
Răspunde vântul, el mă înfruntă

Esti o frunză verde a unui prun
Cerul din faţa mea cel plumburiu
Tu esti sufletul omului cel bun
Ecoul ce-mi răspunde din pustiu

Pot auzi, pot simţi, dar nu te văd
În tremurul inimii te simt mereu
În glasul sacadat te aud râzând
Te găsesc, fără tine mi-este greu

Te găsesc în timp, oră, minut, clipă
Tremurul din frunză de dud copt
Sunt fericită, îngerul este o reuşită
Sângele circulă invers, are un scop

Lacrima mea spală fruntea o aripă
Sufletul se linişteşte, se cuibareste
Efortul o reuşită, mă întorc linistită
Îngerul bun, om bun sufletul găseşte.

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima mea cea nouă...

Cred că e foarte neplăcut şi nedrept
Să-ţi ia prin surprindere inima din piept.
Apoi te trezeşti fără a fi anunţat
Că inima ta e la cine nu a meritat.

M-am întâlnit cu el într-un bar,
Inima am reuşit s-o ascund într-un pahar,
O clipă n-am fost atentă la ea
Şi nu ştiu cum acum el o avea.

Am încercat timp îndelungat,
Inima să-mi recuperez de la cel ce mi-a luat,
Apoi l-am rugat să-mi dea inima lui,
Dar era ceva neobişnuit, din a spaţiului.

Nopţile nu am dormit pentru c-am plâns,
Cum se poate, el cu două când una e deajuns.
Gândindu-mă din nou, supărată atât de tare,
Am primit de la un înger o inimă mai mare.

Aveam acum inima împăcată
Că cealaltă era frântă toată,
Aveam încă răni şi sânge,
De data asta sper că mi-ajunge.

Te-am aşteptat din nou o vară,
Se pare c-am fost înşelată a doua oară
Şi-am alergat apoi până când inima a-nceput să doară,
O toamnă întreagă cu viaţa amară.

Când inima ţi-o ia cine nu trebuie
Afli totul de la nişte prietene
La care la fel inimile au fost luate,
Dar îngerul le-a dat inimi noi evoluate.

Cred că ar fi bine să ne ascundem inimile
Şi-n suflet şi-n inimă îngerul să ne dea iubirile,
Să ne vindece de cei ce sunt de gheaţă
Durerea şi dorul să iasă din viaţă.

poezie de Eugenia Calancea (16 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima mea cea nouă...

Cred că e foarte neplăcut şi nedrept
Să-ţi ia prin surprindere inima din piept.
Apoi te trezeşti fără a fi anunţat
Că inima ta e la cine nu a meritat.

M-am întâlnit cu el într-un bar,
Inima am reuşit s-o ascund într-un pahar,
O clipă n-am fost atentă la ea
Şi nu ştiu cum acum el o avea.

Am încercat timp îndelungat,
Inima să-mi recuperez de la cel ce mi-a luat,
Apoi l-am rugat să-mi dea inima lui,
Dar era ceva neobişnuit, din a spaţiului.

Nopţile nu am dormit pentru c-am plâns,
Cum se poate, el cu două când una e deajuns.
Gândindu-mă din nou, supărată atât de tare,
Am primit de la un înger o inimă mai mare.

Aveam acum imima împăcată
Că cealaltă era frântă toată,
Aveam încă răni şi sânge,
De data asta sper că mi-ajunge.

Te-am aşteptat din nou o vară,
Se pare c-am fost înşelată a doua oară
Şi-am alergat apoi până când inima a-nceput să doară,
O toamnă întreagă cu viaţa amară.

Când inima ţi-o ia cine nu trebuie
Afli totul de la nişte prietene
La care la fel inimile au fost luate,
Dar îngerul le-a dat inimi noi evoluate.

Cred că ar fi bine să ne ascundem inimile
Şi-n suflet şi-n inimă îngerul să ne dea iubirile,
Să ne vindece de cei ce sunt de gheaţă
Durerea şi dorul să iasă din viaţă.

poezie de Eugenia Calancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În inima oraşului

În inima oraşului
Blocurile păreau nişte imense lumânări
Care celebrau căderea nopţii de mozaic
Pe arterele nepătrunse de vise

Eu şi femeia din lacrimi
Ne desfăşuram viaţa
În faţa marelui ecran celest
Undeva în arcuirea Lunii

Ne confesam gândurile clandestine
Timpul ne era dator cu o întâlnire
În care să schimbăm lumea
După bunul plac

Voiam să o invit la cină
Să fie martora sentimentelor mele
Privirea unuia să fie mângâierea celuilalt
Să flirtăm într-un carnaval de cuvinte
Şi să ajungem poeţi
Cu acte în regulă

În palmele mele
Într-o iarnă feerică
Băteau două inimi
Într-un glob de cristal

poezie de Ionuţ Caragea din Poezii de dragoste (2010)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între ziduri

m-am simţit închis de multe ori, între ziduri
între cuvinte
cuvinte aşternute pe ochii minţii, tot timpul
unele au fost şi încă mai sunt, ascuţite.
ţipă
înţeapă inima şi sufletul
altele sunt în tonuri joase, urlă
urletului fiarelor din junglă
urletul nopţii
oamenii au transformat lumea
în fără

vreau liniştea de dincolo
mă vreau acolo unde nu există
fără
fără ţipete şi urlete de cuvinte
fără junglă
vreau acolo unde sunt
cu tine, de iubire ziduri

poezie de Viorel Muha (februarie 2015)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciun zid nu poate opri imaginaţia

nici măcar cel chinezesc
orice alt fel de fortificaţie umană
va sfârşi precum linia maginot
nici barierele naturale nu pot bloca gândul
în mod cert nici himalaya
şi poate tocmai de aceea
omul trage mai mereu linii defensive imaginare
adânci tranşee de netrecut
iluzii născute înaintea visului

dincolo de marginea de netăgăduit a orizontului
văd o cărare pe care urcă marea la cer
ca să-mi fie aşa frumoasă dimineaţa
încât să nu mai ştiu nicio viaţă
de unde începe moartea
şi nici de ce lupt
soldat condamnat la baionetă
cu noaptea aceasta fără început

dincolo de bucuria apusului
luna poartă speranţa unui viitor răsărit
în timp ce dorm
ca să-mi învăţ spiritul să zburde
fără apăsarea pământului

dincolo de orice înţelegere
acolo de unde totul pare aşa simplu încât
inima mea obişnuită să complice totul
nu mai ştie cum să bată
şi... cântă
muzica e peste tot
nici un zid nu o poate opri
de parcă toată materia este supusă armoniei
iar universul e un infinit şir de perechi
aflate într-un etern dans

e inutil să astup urechile
muzica vine dinăuntru

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Degetele tale

Sunt degetele tale, subţiri ca nişte vreascuri,
Ce mi-au rămas din toată pădurea dispărută
Într-un ţinut de gheaţă şi de pârjol te mută
Fiinţa mea, plecată prin lume, după vreascuri.

Mă simt ca o femeie bătrână şi săracă,
Plecată prin pădure să strângă nişte vreascuri,
Eu degetele tale, subţiri ca nişte vreascuri,
Le simt cum dau căldură ca vremea să-mi mai treacă.

Atât îmi mai rămâne, pădurea au furat-o,
Pădurea au schimbat-o pe aur şi avere,
Eu degetelor tale voiesc a le mai cere
Să-mi zăbrelească ochii şi fruntea rece, iat-o,
Să-mi încălzească duhul secundelor mizere
O, degetele tale prea triste, adorato.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutători de dragoste pe internet

Vreau să ne tutuim, e-mailurile tale sunt ciudat de precise
foloseşti puţine cuvinte dar la obiect
blândeţea ta îmi dă încredere
speranţele tale îmi dau speranţe
nădejdile tale se vor metamorfoza
Tu nu eşti tu?
Îmi place îmbrăţişarea ta din ultimul răspuns,
bizar, dar e plină de căldură, e la locul ei
singurătatea ta îmi umple sufletul
nu mai sunt singur
înconjurat de persoane care mă iubesc
nu mai sunt singur.
Îmi place îmbrăţişarea ta
este fictivă, ireal de plină
îmi umple inima
vorbele tale îmi arată o altă faţetă
Tu nu eşti tu.
Căutăm speranţe întruna
te-am găsit?
te-am găsit virtual într-un moment vital
simt... cum încerci să îmi spui multe
dar n-ai încredere
n-ai certitudini încă
momentul în care vei răbufni e aproape
Ai încredere, ai speranţe, fii veselă
fii binevoitoare
fii cum te-am visat
nu te mint, nu-mi place să amăgesc
scrie-mi mai mult
am nevoie.
Tu, încă nu eşti tu!
Eşti sinceră?
eşti departe?
cu atât mai bine
suferi?
poate vei suferi mai puţin!
întreabă-mă orice
nu te ascunde!
te tăinuieşti în expresii
plângi?
nu plânge, visează
ştiu că eşti frumoasă
mi-a şoptit un înger
Dar tu eşti tu?
E uşor să păcăleşti pe Internet
un nume, o fotografie, o adresă
mai multe nume, mai multe fotografii
mai multe adrese.
Nu are rost să mă minţi
vorbele tale ascund o persoană inteligentă
dar ţi-e frică.
Dacă eu nu sunt eu iar tu... nu eşti tu?
M-am jucat o clipă
eşti singura care mi-ai răspuns
nu vreau să mai caut.
Port un nume simplu
eu nu sunt.
Sunt obosit
sunt bătrân şi tânăr
sunt prins, încadrat de iubiri
avem giga biţi nenumăraţi
miliarde de nano şi mai multe miliarde de pico!
Ţi-e teamă de pustietate?
şi mie!
dar împreună vom cuprinde tot universul.
Îmi lipseşte îmbrăţişarea ta de la ora 4
am devenit dependent de tine!
Voi pândi să se aprindă plicul
oare îmi vei răspunde?
Tu... eu?!

poezie de Aurel Avram Stănescu (martie 2009)
Adăugat de Aurel Avram Stănescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am îndrăznit să fiu copil o clipă

Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie.
Clipa se făcuse sferică după trebuinţa viselor mele.
Ce pot fi visele dacă nu o stare fără senzaţie dureroasă?
Urcă şi coboră din soare, îmbrăcând câte o aureolă fiecare pentru cât de mult mă apasă suferinţa acestei lumi.
Lumea aleargă spre idealuri false pentru a deveni strălucitoare mai mult decât îi este dat să fie. Oamenii trăiesc într-o permanentă tensiune, remarcând insuficienţa ca pe un sentiment al sfârşirii lor, o agonie ultradimensională şi epuizantă care nu aduce nimic bun acestei lumi.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut lumea aşa cum e.
Am găsit în clipă strălucirea desăvărşită – copilăria ca un privilegiu al vieţii, copilăria ca o mare purificare a sufletului între viaţa cosmică de dinainte şi un nou început organic al său.
Cât de nefericit poate fi un suflet fără copilărie, cât de nefericit ar fi un fluture fără floare, cât de nefericită ar fi o floare fără ploaie, cât de nefericit poate fi omul fără raţiune.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut cum se irosesc oamenii. Nu mă plâng de nimic. Aştept o ninsoare abundentă să înflorească pământul ca într-o primăvară polară. Albul acoperă întunericul din oameni şi am mai multă vreme să vorbesc cu mine despre mine.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă ca să nu pierd încrederea în oameni. Am văzut prăbşirea lor între frământări şi obsesii
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut o lume fără fundament, înstrăinată de Dumnezeu.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă când am aflat semnificaţia timpului şi mi s-a făcut frică de necunoscut.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut avarul din care nu mai rămăsese nimic decât banul.
Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie...
Cât de nefericit poate fi copacul fără frunze, izolat de iarnă într-o halucinaţie albă.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi n-am mai simţit pământul sub picioare: eram melancolie, speranţă, zbor, nevinovăţie, transparenţă, luciditate...
Ce fericit este copilul, trăindu-şi fantezia într-o inocenţă totală, ce fericit poate fi îngerul în conştiinţa lui: aşa simte şi el zborul dincolo de orice imaginaţie odată cu copilul – când în cer, când pe pământ într-o armonie perfectă.
N-aş fi ştiut toate astea dacă n-aş fi îndrăznit să fiu copil o clipă, o aripă de vânt –moneda convertibilă a oricărui vis.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (27 noiembrie 2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimă de poet

mai bine să-ţi asculţi inima şi să greşeşti
decât să trăieşti cu regrete tardive
mai bine să investeşti în dragoste şi suferinţa ei
decât să-ţi vinzi sufletul
pentru o stare de bine
doar pentru o stare de bine

poetul tot poet rămâne
şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte
sau exilat departe pe o insulă pustie
poetul tot poet rămâne
cu inima lui uriaşă
cât o patrie
bătând în pieptul unui copil

căci asemenea unei plante fără lumină
în trupul omului fără dragoste
creşte o mătrăgună
înveninîndu-i sângele

numai cine cunoaşte singurătatea
va stăpâni cuvântul
numai cine cunoaşte durerea
va stăpâni timpul
numai cine greşeşte şi recunoaşte
îşi va primi iertarea

nu, nu, aceasta nu este o poezie
şi nici o lecţie de viaţă

este oglinda
în care se priveşte un poet
cu inima lui uriaşă
cât o patrie
bătând în pieptul unui copil

poezie de Ionuţ Caragea din Absenţa a ceea ce suntem (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

femeie

Definiţia femeii

Femeia e o lume de mister!
Născută din iubire şi dorinţă,
În care mă încred, puternic sper!
Eu suportând adesea consecinţă.

Nu aş putea trăi fără de tine!
Tu mă ridică dară şi coboară!
La tine mă închin de-mi este bine
Şi tot la tine dacă mă doboară.

O viaţă ce nu este tocmai roză
Plină de griji dar şi peripeţii.
De intri-n comă fără timp de poză!
Şi fără argumente, inepţii.

Eşti universul ce mi l-am dorit
Cuvântul tău răsună ca ecou.
Un pansament atunci când sunt rănit
Şi-n care eu mă simt ca un erou!

Tu ai făcut posibilă aceasta
Drept pentru care eu îţi mulţumesc.
Chiar dacă pentru mine eşti năpasta
Pe-acest pământ pe care eu trăiesc.

Am fost o umbră în trecutul tău
Dară acuma nu sunt o himeră.
Îmi eşti chiar sprijin de îmi este greu.
Şi astea toate nu în premieră!

Las amintiri să zacă-n aşteptare
Fiindcă demult, în timp eu te-am piedut.
Atunci eu am comis o eroare
De care nu prea sunt satisfăcut.

Pe tine te privesc ca pe-o străină!
Chiar dacă-n ele tu mi te-ai ascuns.
Iubirea care zace în ruină
Nu este lucru chiar de nepătruns.

Te-ntrebi mereu cum am ajuns la tine?!
Nu ştii că-mi eşti o blândă adiere.
Secretul meu ascuns atât de bine!
Şi-n viaţa mea, eternă mângâiere.

Eşti steaua mea ce luminează-n noapte
Un drum ce nu a fost deloc uşor.
Trudit din greu şi-n câteva etape!
Dar pân' la urmă eu avut-am spor.

Să te găsesc aşa cum eşti de fapt!
O nimfă de i se-nchină chiar şi zeii.
Dorinţă şi speranţă în neant
Aceasta-i... definiţia femeii!

poezie de Florin Cezar Călin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

în faţa unui calculator

trăiesc într-o lume de care nu mă pot dezice
mi-am părăsit sufletul pentru oraşul eterogen şi anost
înghiţit de singurătate n-am cu cine povesti
nu am nimic statornic familie prieteni
fără să vreau mă simt într-un pustiu care se extinde
tot timpul mă feresc de întâmplări nefericite
sunt un neînţeles alături de alţii la fel
în care tu eşti o stea căzătoare
întotdeauna fără un cod desluşit

în zile fără anvergură de memnţionat
în fiecare anotimp mă găseşti în faţa unui calculator
în care cunosc prea multe şi nu cunosc pe nimeni
ard ca o lumânare într-o închisoare
din care m-am eliberat fără un scop
oripilat de ce se întâmplă-n libertate

tu eşti singura care poţi găsi o cheie
să-mi deschizi inima zăvorâtă-n piept
insensibilă la cuvinte şi gesturi necunoscute
ca o boală la medicamente uzuale

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu stii...

Nu vreau să mă trezesc
într-o zi bătrână cu toată pleiada de
spaime că vei rămâne atârnat de fotografia
cu care adorm şi-mi alung îngerul
să te sărute în fiecare noapte,

mi-am dat voie să alerg desculţă
după paşii tăi hai hui
printre străzi fără nume,
trebuie să-i aduc în lumină
fără să-i persecut că lipsesc de lângă mine,

tu ştii,
nu mi-aş lua rămas bun de la fructele necoapte
pe care de altfel
le-am aştepta sfioşi să se coacă,
apoi ne-am împletici cu gustul lor
până ne-am transforma într-un copac
ce sprijină cerul.

aşa,
până nu devin o senilă incurabilă
de amabilităţi banale,
am să te caut în aceeaşi mare
în care mi-ai sedus mâinile şi gleznele,
ştiu că te voi găsi,
mi-am agăţat un umăr de aripa
unui fluture din care ţi-ai luat culoarea

stiu sigur că eşti,
mi-a fost de ajuns să mă încolăcesc peste gândurile tale,
te aud cum mă strigi peste ape,
peste frunze,
ca pe femeia din sângele tău,
din inima ta,
din copacul crescut până-n cer,
din fluturi,
din cuvinte.

Tu ştii că nu mori niciodată.

poezie de Ioana Bolba
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu mă pot întoarce la tine...

M-am întregit în pieptul tău venind la fiinţă timpul
şi m-am desprins de trecătorii reci ai lumii;
desăvârşit, am trăit înapoia ochilor tăi
şi a trebuit să mă ancorez de soare
să mă închin copilăriei tale, ca un bărbat puternic ce eram;

Iubindu-te cu dor,
eu nu mă pot salva de tine.

Am trăit pentru a te respira în loc de aer,
şi te-am respirat atâta vreme cât să iau forma luminii ;
mi-au trecut toate rănile pe dinăuntru
rănile mele au rămas în rugurile tale
din care mai târziu se va naşte nucleul unei comete.

Căutându-mă înapoia întunericului,
tu nu poţi străluci fără mine.

Durerea a venit când mi s-a lipit umbra de pământ
şi m-am văzut lumină ştearsă în pântecul amurgului;
alergam de pretutindeni într-un vid.

Singurătatea a venit
atunci când n- ai mai putut să mă întregeşti cu tine,
deşi pământul
se făcuse din nou verde în muguri.

Dar totuşi trăiesc...
Trăiesc în voia vidului
între văz şi auz, între miros şi pipăit.

Şi alerg...
Alerg cu moartea încolţită-n mine
până la orizontul care nu se mai sprijină de cer;
răsăritul este peste tot, curge de pretutindeni.

Şi totuşi trăiesc...
Trăiesc într-o lacrimă de-a ta
şi nu mai simt prăbuşirea
care m-a desprins de lume.

Tăcerea a venit din ceea ce nu mai are chip
şi am rămas o mână pământ.
Sufletul mi se roteşte în inima întunericului;
se face luminos, mai luminos, şi mai luminos...

Iubindu-te cu dor,
eu nu mă pot întoarce la tine...

poezie de Ştefan Radu Muşat din Oglinda Literară, nr 129, septembrie 2012. Revista Centrului Cultural Focşani (21 aprilie 2011)
Adăugat de Ana Georgiana Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără tine...

Vreau să am o casă la munte,
Cu ferestrele spre lac,
Să văd apa imensă din interior în faţa mea,
Dar simt că ceva îmi lipseşte
Mă plimb agitată şi încerc să-mi dau seama,
Dar ştiu, tu eşti agitarea mea
Şi liniştea e peisajul
Fără formă,
Fără voce,
Fără timp,
Dar nu vreau toate astea
Fără tine.

poezie de Eugenia Calancea (14 noiembrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii noştri nu au toamnă...

Câteodată, ochii noştri, când e toamnă, se privesc,
Pe vreun gând ce vine simplu, de demult, din primăvară,
Şi se-întorc la clipa lumii, când lumina se măsoară
Prin culorile ce-n viaţă viaţa-n muguri o clipesc.

Ochii noştri sunt în spaţiu porţi de cer şi anotimp,
Se deschid ca o corolă, ca un radar, ca o zare,
Au nevoie de lumină, de privire şi de soare,
De un timp golit în spaţiu, de un spaţiu fără timp.

Ei sunt, poate, cu uimire, cercetaşi într-un război,
Pentru care Universul n-are margini nici zăbrele,
Ci doar sensuri nesfârşite, raţiuni şi vorbe grele
Despre-un haos fără drumuri, dar prin care trecem noi.

Ne uimim de ce se-întâmplă, de-întuneric şi de flori,
Trecem totul prin idee şi-i găsim justificare,
Orice clipă de sosire are-o clipă de plecare,
Albul iernilor bogate-i o sinteză de culori.

Ochii văd, inima cere, dar atât, nimic mai mult,
Omul este tot ce poate, ochii n-au nicio putere,
Ei doar văd ce ştiu să vadă, ce se află la vedere,
Dincolo de acest spectru, este-un spaţiu grav, ocult.

Dar şi ochii par o toamnă, toamna florilor din ei,
Ofilite-n frunze moarte şi trecute prin durată,
Nostalgii pe-un vraf de umbre, umbre pe un chip de fată,
În contrast cu tinereţea-i, care poartă-n ochi cercei.

Ochii noştri sunt ca zarea, ca lumina, ca un dor,
Ei nu ştiu să fie altfel, sunt ce sunt de când se ştie,
Ei nu mint, nu fac grimase, sunt aşa cum ştiu să fie
Cum e iarba de pe coasă, cum e apa la izvor.

Ochii lumii nu au toamnă, nu se trec, nu-îmbătrânesc,
Nici atunci când trece vremea vremii ochilor de soare,
Ei sunt plini de luminiţe vii, frumoase, visătoare,
Fiindcă ochii toamnei noastre-n ochii noştri se privesc.

poezie de Gheorghe Văduva (7 august 2015, Bucureşti)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te simt

în coloane îmbracă lumina trupului meu
m-am uitat într-o duminică, epocă trecută
pune voal viu cu semne de viaţă pe mine
creşte trecutul în mine, pentru un prunc în viitor
în rugină de timp găsesc roşul sângelui
nu vreau zbatere şi dorinţe, fără cu un tine
în noapte, după care răsar să te văd, mi-e dor
limpezimea apelor sufletului meu aşteaptă
corabia vieţii tale să viziteze al meu port
ancora nu va mai rugini niciodată
plină de viaţă mă va duce în inima focului tău
poarta se va deschide şi buzele se vor
albă faţă de masă şi cerceaf fără cute aştern
pun stele pe cer şi un corn de lună
am aşteptat o zi şi-o noapte, de viaţă
albă marmură am îmbrăcat, sunt în dormitor
te simt în gând, în trecut, în prezent şi-n viitor

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu eşti primăvara mea

Tu eşti primăvara mea,
Emoţiile mele înfloresc,
Când sunt cu tine iubirea mea.
Tot ce simt este firesc
Eşti dulce ca o bezea,
Tu eşti toată lumea mea!

Sunt îndrăgostită lulea
Fără tine nu aş mai putea
Ori de câte ori te văd inima-mi tresaltă
Simt o grămadă de fiori deodată.

Nu uita, scumpa mea iubire
Că tu eşti totul pentru mine
Fără tine nu vreau să trăiesc
Şi momentul de faţă să rămână amintire.

poezie de Petruş Ida-Andreea (1 februarie 2022)
Adăugat de Petruş Ida-Andreea
Comentează! | Votează! | Copiază!