Am îndrăznit să fiu copil o clipă

Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie.
Clipa se făcuse sferică după trebuinţa viselor mele.
Ce pot fi visele dacă nu o stare fără senzaţie dureroasă?
Urcă şi coboră din soare, îmbrăcând câte o aureolă fiecare pentru cât de mult mă apasă suferinţa acestei lumi.
Lumea aleargă spre idealuri false pentru a deveni strălucitoare mai mult decât îi este dat să fie. Oamenii trăiesc într-o permanentă tensiune, remarcând insuficienţa ca pe un sentiment al sfârşirii lor, o agonie ultradimensională şi epuizantă care nu aduce nimic bun acestei lumi.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut lumea aşa cum e.
Am găsit în clipă strălucirea desăvărşită – copilăria ca un privilegiu al vieţii, copilăria ca o mare purificare a sufletului între viaţa cosmică de dinainte şi un nou început organic al său.
Cât de nefericit poate fi un suflet fără copilărie, cât de nefericit ar fi un fluture fără floare, cât de nefericită ar fi o floare fără ploaie, cât de nefericit poate fi omul fără raţiune.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut cum se irosesc oamenii. Nu mă plâng de nimic. Aştept o ninsoare abundentă să înflorească pământul ca într-o primăvară polară. Albul acoperă întunericul din oameni şi am mai multă vreme să vorbesc cu mine despre mine.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă ca să nu pierd încrederea în oameni. Am văzut prăbşirea lor între frământări şi obsesii
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut o lume fără fundament, înstrăinată de Dumnezeu.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă când am aflat semnificaţia timpului şi mi s-a făcut frică de necunoscut.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut avarul din care nu mai rămăsese nimic decât banul.
Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie...
Cât de nefericit poate fi copacul fără frunze, izolat de iarnă într-o halucinaţie albă.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi n-am mai simţit pământul sub picioare: eram melancolie, speranţă, zbor, nevinovăţie, transparenţă, luciditate...
Ce fericit este copilul, trăindu-şi fantezia într-o inocenţă totală, ce fericit poate fi îngerul în conştiinţa lui: aşa simte şi el zborul dincolo de orice imaginaţie odată cu copilul – când în cer, când pe pământ într-o armonie perfectă.
N-aş fi ştiut toate astea dacă n-aş fi îndrăznit să fiu copil o clipă, o aripă de vânt –moneda convertibilă a oricărui vis.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (27 noiembrie 2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce fericit este copilul, trăindu-şi fantezia într-o inocenţă totală, ce fericit poate fi îngerul în conştiinţa lui: aşa simte şi el zborul dincolo de orice imaginaţie odată cu copilul – când în cer, când pe pământ într-o armonie perfectă.
N-aş fi ştiut toate astea dacă n-aş fi îndrăznit să fiu copil o clipă, o aripă de vânt –moneda convertibilă a oricărui vis.

Camelia Opriţa în Am îndrăznit să fiu copil o clipă (27 noiembrie 2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut cum se irosesc oamenii. Nu mă plâng de nimic. Aştept o ninsoare abundentă să înflorească pământul ca într-o primăvară polară. Albul acoperă întunericul din oameni şi am mai multă vreme să vorbesc cu mine despre mine.

Camelia Opriţa în Am îndrăznit să fiu copil o clipă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am îndrăznit să fiu copil o clipă ca să nu pierd încrederea în oameni. Am văzut prăbşirea lor între frământări şi obsesii.

Camelia Opriţa în Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019,
Adăugat de Vlaicu Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut o lume fără fundament, înstrăinată de Dumnezeu.

Camelia Opriţa în Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019,
Adăugat de Vlaicu Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut avarul din care nu mai rămăsese nimic decât banul.

Camelia Opriţa în Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019,
Adăugat de Vlaicu Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi n-am mai simţit pământul sub picioare: eram melancolie, speranţă, zbor, nevinovăţie, transparenţă, luciditate...

Camelia Opriţa în Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019,
Adăugat de Vlaicu Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am îndrăznit să fiu copil o clipă când am aflat semnificaţia timpului şi mi s-a făcut frică de necunoscut.

Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie... Cât de nefericit poate fi copacul fără frunze, izolat de iarnă într-o halucinaţie albă.

aforism de Camelia Opriţa din Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019,
Adăugat de Vlaicu Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât de nefericit poate fi un suflet fără copilărie, cât de nefericit ar fi un fluture fără floare, cât de nefericită ar fi o floare fără ploaie, cât de nefericit poate fi omul fără raţiune.

Camelia Opriţa în Am îndrăznit să fiu copil o clipă (27 noiembrie 2007)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am îndrăznit să fiu copil o clipă, făcându-mi adăpost din credinţă, să mă afund în ea într-o încăpere abstractă pentru a-mi închide adâncurile inimii.

Camelia Opriţa în Am îndrăznit să fiu copil o clipă
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea aleargă spre idealuri false pentru a deveni strălucitoare mai mult decât îi este dat să fie. Trăieşte într-o permanentă tensiune remarcând insuficienţa ca pe un sentiment al sfârşirii, o agonie ultradimensională şi epuizantă care nu aduce nimic bun...

Camelia Opriţa în Cerşetori de existenţă
Adăugat de Liviu Filip Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilăria

Un copil fără jucărie
Este ca un magician fără pălărie
Orice copil îşi doreşte
Un joc atunci când se plictiseşte

Orice om îşi doreşte să mai fie copil odată,
Dar atunci el se gândeşte
Ca dacă o jucărie priveşte
De copilărie îşi aminteşte

Unde eşti, copilărie,
Ai plecat cu o jucărie?
Ai plecat din viaţa mea
Şi mi-ai luat şi jucăria...

Te întreb, copilărie,
De ce de mine ai fugit?
Când îmi era mai greu
Tu m-ai părăsit...

Draga mea copilărie,
Ai venit din nou la mine,
Ai venit şi bine-mi pare,
Dar timpul oprire n-are

Of, copilărie dragă,
Vremea trece, vremea vine
Ştiu că trebuie să pleci,
Dar să-ţi aminteşti de mine...

poezie de Alexandra Marinescu
Adăugat de Alexandra Marinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea aleargă spre idealuri false pentru a deveni strălucitoare mai mult decât îi este dat să fie. Trăieşte într-o permanentă tensiune remarcând insuficienţa ca pe un sentiment al sfârşirii, o agonie ultradimensională şi epuizantă care nu aduce nimic bun...

Va veni o zi când omul se va lepăda de Dumnezeul său, când Biserica se va îndoi aşa cum s-a îndoit Petru. Lumea va fi atunci ispitită să creadă că omul a devenit Dumnezeu. În bisericile noastre, creştinii vor căuta în zadar lumânarea aprinsă unde Dumnezeu îi aşteaptă. Asemenea Mariei Magdalena, în lacrimi înaintea mormântului gol, se vor întreba: Unde L-au dus?

Se poate ca într-o zi uşile lăcaşurilor de cult să rămână închise pentru totdeauna credincioşilor, devenind muzee. Oamenii îşi vor pierde credinţa: biserica virtuală ar fi un destin tragic pentru sufletul omului.

Omul e rău, nu-L caută pe Dumnezeu să-L cunoască pentru că nu e suficient de pregătit pentru asemenea lucru măreţ, dar ar fi în stare să-I ia locul, să fie el dumnezeul Domnului.

Camelia Opriţa în Cerşetori de existenţă
Adăugat de Liviu Filip Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil fără copilărie

- Prunc fără copilărie,
Spune tu, ce îţi doreşti?
Bomboane, o jucărie?
Lângă alţi copii să creşti?

Să te joci şi să te bucuri?
Să faci năzbâtii ca ei?
Prostioare, giumbuşlucuri?
Privirea-ţi spune că vrei...

Spune tu, cine te pune,
Să munceşţi ca un adult?
Cine-ţi sunt părinţi pe lume?
Tare-aş vrea să îi ascult.

Purtarea lor n-are scuză!
Te revolţi, chiar de eşti orb,
Iar petele de pe bluză,
Arată că le eşti rob.

Încălţările sunt roase,
Cârpite par, iar şi iar,
Eşti numai piele şi oase,
Se vede că mănânci rar.

- Sărut-mâna, mă grăbesc!
Duc plastic la reciclare,
Părinţii să-mi mulţumesc,
Astăzi s-avem de mâncare.

Poate sunt un copilandru,
Abia am făcut opt ani,
Dar tăticu', deloc tandru,
Mă trimite s-aduc bani...

Trag după mine saci grei,
Foamea, setea mă apasă,
Dar fără acei cinci lei,
N-am ce căuta acasă.

Odată am îndrăznit,
Să-mi cumpăr o ciocolată,
În stradă m-au azvârlit,
N-aş mai face-o niciodată...

Şi-acum simt frigul în mine,
De lacrimi, ploaie udat,
Nu-s fericit şi nu mi-e bine,
Dar dacă zic asta, mă bat...

poezie de Andreea Văduva din Blogul "Rânduri rupte din viaţă"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa mea clipă...

Clipa mea, clipă ruptă din soare,
frântă aripă, ce mă tot doare...
Clipa mea, clipă scursă din stele,
buchie-n pripa genelor mele.
Clipa mea, clipă - ultim tezaur,
strigăt la stripa frunzei de laur.
Clipa mea, clipă, trista mea floare,
soi de tulipă fără culoare,
clipa mea, clipă rece la faţă,-
fir de risipă scurt ca o viaţă.
Clipa mea, clipă, ferma mea soartă,
vezi cine ţipă, colo, la poartă?!
Clipa mea, clipa, vezi, parcă-n tindă
se infiripă prosop pe oglindă...

poezie de Iurie Osoianu (27 noiembrie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu aş putea înţelege Universul fără tine

Când te pierdeam o clipă din ochi, te căutam la gura râului.
Nu ca să mă salvez de lacrimi sau de durere
pentru că toată copilăria mi-am petrecut-o printre flori;
era una mai slabă de inimă
şi aproape stinsă printre alte lucruri.
Aveam sentimentul că suferinţa ei trecuse de ierburile uscate
ca să sfârşească într-o dimineaţă rece sub o frunză îngălbenită.

Era deja toamnă la prima mea durere
într-o lume născută numai pentru mine,
Îmi spuneai că nu pot fi copil dacă n-am gust de lacrimă, mă ştergeai cu fruntea.
Cântecul tău era pornit să umble pe apele pământului.
Nu aş putea înţelege centrul universului fără tine
cum nu aş fi în stare să mă privesc
în oglindă cu ochii închişi.

Mi-ai spus odată să-i închid la suferinţă, nu ca să mă salvez de lacrimile
care vin din zona cea mai adâncă a spiritului,
ci să îndur orice rană a vieţii.
Ştiu că apele pământului se unesc
şi dorul meu poate urca în valuri până la Olt.

poezie de Camelia Opriţa din Poeţii noştri (19 octombrie 2009)
Adăugat de Georgiana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am început acest roman într-o zi de noiembrie

Copilaria este timpul altei dimensiuni, o ţară inventată din tot ce e desăvârşit.
Ce poate fi mai desăvârşit dacă nu divinitatea?
Îmi amintesc că eram copil odată. Atât.

Copilaria mi se derulează în ochii minţii ca o lume în care îmi rescriu timpul;
era vremea când mi se deschideau toate uşile: cele reale şi cele ireale.
Toate erau dragoste, blândeţe, afecţiune şi bunătate;
iarna găseam brad în pragul lor şi poveşti din tinereţile părinţilor şi bunicilor.

Am început acest roman într-o zi de noiembrie
şi probabil îl voi termina cu un sentiment de melancolie
într-o iarnă cu ninsori pe măsura cireşilor înfloriţi
pe care i-am măsurat cu cele mai frumoase lucruri copilăreşti
ale îngerilor nevăzuţi şi neauziţi.

Pentru a recupera vârsta crudă a acelor ani
e nevoie de o primăvară inventată pe coada
unui zmeu de hârtie, e nevoie de altfel de timp.
Iar dacă-l inventez, mă întorc numai prin amintiri
şi nu aş supravieţui melancoliilor.
Copilăria ţi se pare lungă numai dacă o reinventezi în fiecare zi.

Există momente când vreau să recuperez trecutul
inocent al zilelor de altădată, dar emoţia e prea mare,
melancoliile îmi pot simţi lacrima într-un suspin tăcut.
Nimic nu a supravieţuit timpului.
Când i-am înţeles semnificaţia îmi trecuse deja copilăria.
De atunci am învăţat să nu mai plâng din nimicuri.

Am avut vreme în care a trebuit să vorbesc doar cu mine
şi m-am gândit că singura modalitate de a găsi fericirea este să nu o caut,
că va veni prin una din uşile copilăriei.
Se poate să fi rămas deschisă cu pragul înspre mine.

Am încredere în oameni dintr-un motiv raţional,
că nu trebuie să mă împotrivesc vieţii, destinului.
Nimic nu supravieţuieşte efemerului.
Timpul e o continuă frământare a universului,
universul e o inimă mare prin care trece timpul.
Ca să-l înţelegi, stai faţă în faţă cu el, vorbeşti despre tine cu el
şi aşa poţi recupera o parte din clipe sub forma amintirilor.

Durere, veşnică durere e umbra infinitului cuibărită
în inima de om sub forma singurătăţii; durere,
veşnică durere este gândul că inima îşi găseşte sfârşitul repede
în celelalte gânduri împletite cu insomnii în alb-negru.
Am îndrăznit să fiu copil - mi-am făcut adăpost din credinţă,
să mă afund în ea într-o încăpere abstractă pentru a-mi închide adâncurile inimii.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierţi dac-am îndrăznit să arunc asupra vieţii D-tale umbra aceasta nefericită şi tot de atâtea ori ai avut bunăvoinţa de a-mi trece cu vederea acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acţiune care e cauza tuturor relelor mele.... Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ţi-ar mânca zilele cu propria lui neputinţă şi laşitate. Neavând curajul vieţii, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorinţa de-a fi a mea peste orice consideraţii şi peste orice cuvinte de cruţare aş fi avut; mă sperii eu însumi de răutatea cu care te-am tratat.

Mihai Eminescu în scrisoare către Veronica Micle (4 februarie 1880)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte, tu n-ai nume de om

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
dacă mi-ai fi dat un semn
oricât de mic
îmi pregăteam valiza
cu toate cele necesare
un aparat de ras
un creion o mapă şi un plic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
mai zăboveşte jos
sub deal un pic
să sting lumina apa
gazul şi să las o cheie
ori nu ştiai că am
o nevastă şi un copil mai mic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
în mine totu-i negru
vai poate doar e un protest
ca şi când
ar fi fost să fie
un anotimp în care
aş fi putut să plec

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ci îngăduie-mi o rugăminte
să-ţi mai zic
de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai
şi sunt gol-goluţ că n-am putut
să-mbrac nimic
aşa sunt Om dar nu cu suflet mic
te rog mai lasă-mă un pic
să strâng trecutul şi viaţa între dinţi
că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ţi-am spus răgaz să-mi dai
să mai zăboveşti la poartă un pic
cât copilu-mi face semn
cu mâna
că doar ştiai
că-i bolnav şi trist
şi-i cel mai mic

la urmă-apoi de vrei să-mi dai
un semn
aprinde lumânarea neagră din pridvor
ştiu că te grăbeşti
şi-i musai
să revin la ceea ce am fost
poate un nimic
dar stai
mai am un Dumnezeu de nu ştiai
un copil şi o nevastă care au lăcrimat destul
şi-i rog acum când trupul meu
nu-i mai în stare de nimic
să-mi aprindă o lumânare
acolo sub pământ

noa haide moarte hai
te întreb cât încă mai sunt viu
cu ce-am greşit de vii pândind
şi totuşi dacă vii
adu-mi şi tu ceva să-mi placă
nici flori nici lumânări ca la mormânt
ci o noapte de împăcare cu tot ceea
ce am fost şi încă sunt

noa haide moarte hai

păşeşte-ncet de poţi
injectează-mi în vene noaptea
fie şi în somn
doar atât cât eu către Dumnezeu mă-ndrept
apoi să taci
că n-ai nume de Om

apoi să taci
apoi să taci
să taci...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un zâmbet de copil

Un zâmbet de copil
E o rază de soare,
O inimă de mamă,
Un trandafir în floare.

Când se naşte un copil
E o bucurie mare,
Pe cer o nouă stea răsare.
El este un suflet neprihănit,
Care de la Dumnezeu a venit.
Cu sufletul curat în apa raiul scăldat
Şi de îngeri binecuvântat.
Un copil e o nou început,
Un viitor fără de trecut.
E o sărbătoare,
Pentru părinţi e o bucurie mare.

poezie de Vladimir Potlog (3 iulie 2003)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!