Tu stii...

Nu vreau să mă trezesc
într-o zi bătrână cu toată pleiada de
spaime că vei rămâne atârnat de fotografia
cu care adorm şi-mi alung îngerul
să te sărute în fiecare noapte,

mi-am dat voie să alerg desculţă
după paşii tăi hai hui
printre străzi fără nume,
trebuie să-i aduc în lumină
fără să-i persecut că lipsesc de lângă mine,

tu ştii,
nu mi-aş lua rămas bun de la fructele necoapte
pe care de altfel
le-am aştepta sfioşi să se coacă,
apoi ne-am împletici cu gustul lor
până ne-am transforma într-un copac
ce sprijină cerul.

aşa,
până nu devin o senilă incurabilă
de amabilităţi banale,
am să te caut în aceeaşi mare
în care mi-ai sedus mâinile şi gleznele,
ştiu că te voi găsi,
mi-am agăţat un umăr de aripa
unui fluture din care ţi-ai luat culoarea

stiu sigur că eşti,
mi-a fost de ajuns să mă încolăcesc peste gândurile tale,
te aud cum mă strigi peste ape,
peste frunze,
ca pe femeia din sângele tău,
din inima ta,
din copacul crescut până-n cer,
din fluturi,
din cuvinte.

Tu ştii că nu mori niciodată.

poezie de Ioana Bolba
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inocenţa hipnozei

de când ne-au lăsat fluturii aripile pe umerii
noştri goi
mi-am luat acasă dreptul la nemurire
ca un trofeu revendicat de mucenice şi martiri sfioşi..
o, atâta inocenţă în gustul gurii tale
mă determină să cer azil de sărbători brazilor împodobiţi
cu privirile noastre de amanţi pierduţi si rebeli

încă mai putem cerşi un loc de nemurire acolo sus
îngerii ne dau acordul să iubim tot cerul
fără amendamente, fără prejudecati...
m-aş fi lăsat in faţa lui să-i cer mana cu care
ştie să mângăie apa şi vântul...
stă pe malul mării şi cautş luna plină printre sufletele
părăsite de ecouri şi umbre

atat de sus stie sa atinga fericirea din mine
dar, acum e prea preocupat sa-si caute nemurirea pe strazi
printre oamenii munciţi de grija zilei de azi, nu de mâine...
am să-i cer mâna să mă lase în cer,
vreau sa iubesc o noapte cu tine
inocenţa cu care ştii să mă seduci cuminte la
o ceaşcă de cafea şi gustul gurii tale
de bărbat îndrăgostit
îmi aduce aripile înapoi
ştii... tu ştii.. beţia asta ne hipnotizează
sa rămânem vesnici amanţi.

poezie de Ioana Bolba
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre cum se pleacă din lumea asta

ne-am hotărât să râcâim pereţii
să-i reparăm să dăm o mână de glet cum se spune
apoi să-i vopsim cu vinarom de culoarea ambientului

am început cu peretele din spatele patului
ea dintr-un colţ eu dintr-un colţ
nu ne-a deranjat niciodată mizeria care ne intra pe sub unghii
mai târziu am adus mai multe găleţi
pentru sângele care ni se scurgea din abundenţă

pe seară am fost gata
puteam privi stelele de foarte aproape
amintirile se transformaseră într-o răcoare
care ne strivea din toate părţile

îţi mulţumesc că ai fost cu mine
mi-a zis şi a strâns la piept cu cioturile rămase
ultima păpuşă de pluş făcută cadou

nici nu ştiu când a dispărut
poate a luat-o unul dintre sutele de copaci în scorbura lui
mi-a părut rău că nu am apucat să îi zic măcar
mamă ştii....

între timp noile degete m-au vindecat
pereţii au crescut la locul lor de cinste
mă trezesc cred
din când în când din somn
ghemuit într-un colţ
cu ghearele suflecate de treabă

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-i daţi drumul...

dacă tot am scris cartea asta
să-mi permit acum
să fiu snob
să vă rog
când îmi veţi face statuie
(nu aveaţi de gând
dar cine ştie)
să puneţi şi un cal sub mine
fiindcă toată viaţa mi-am dorit
să am un cal
şi apoi
să urcaţi calul într-un car
copilăria mi-a rămas acolo
cu ochii pe un car ce străpungea depărtări
iar carul
să-l suiţi pe un deal care caută spre mare
toată viaţa mi-am dorit
să ajung mare şi
să-i daţi drumul în jos
când vor găsi calul
peste sute de ani
vor zice
uite ai dracu
ăştia alde barbu
călăreau pe sub ape

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul albastru

Pe umbra lui se întinde galeşă mirarea
că nu ne-am spus tot
au mai rămas 3 vocale şi o consoană
o să le împărţim pe din două fiecare în palma lui
după cum ne e inima de colţuroasă

nu te zvârcoli degeaba
ţi-am făcut loc în albastru
atunci când sting lumina

ai plecat fără să ştii
cine ai fost cu mine.

poezie de Ioana Bolba
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerii au lacrimi

Îngerii au lacrimi şi fluturi pe degete,
tocmai acum curg în biserici peste chipul
mucenicilor bizantini,
mă închin sfioasă
în parada asta de aripi
Te caut, Doamne,
Te strig de dincolo de mine,

M-ai răstignit pe trei cruci deodată:
a Ta, a mea şi a lui...
cu dragoste şi iertare Mi-ai dat
dezlegare de cuvinte,
Ah, Doamne
cât dor rănile înfipte în inimă!

sângerează a viţă de vie sălbatică,
peste tot curge
şi colcăie a farisei în catedrale,
pe străzi mucenicii cer azil cerşetorilor
îşi fac loc printre cartoane
şi benzi desenate...

nu vreau
să-mi schingiuiesc şi ultimul deget
mâinile mele prelinse în sunet de greier
mai pot să mângâie curcubeul.

poezie de Ioana Bolba
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi uneori mi-e dor de mine... Mi-e dor de tot ce-a fost şi nu mai este, de copilărie, de vremuri apuse! Uneori îmi aduc aminte de trecut, şi mi-e dor de un miros, de un gust, de o voce... Mi-e dor de prieteni pe care nu i-am întâlnit niciodată, de oameni cu care nu am mai vorbit sau mi-e dor de cei care s-au dus şi de cei de la care nu mi-am luat rămas bun. Mi-e dor de lucrurile pe care le-am trăit şi de lucrurile la care am renunţat, şi nu m-am bucurat total. Uneori vreau să găsesc nu ştiu ce... Nu ştiu unde... Să regasesc ceva ce nici măcar nu ştiu ce este sau unde l-am pierdut.
Şi uneori mi-e dor de mine... de cea care am fost.

Ioana Creţu în Şoapte (29 martie 2022)
Adăugat de Ioana Cretu ( C.I)
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imaginile în care mă caut...

mama
s-a dus să adune câteva ierburi
să le aşeze în mănunchi
sub grindă
să poarte de belşug şi de noroc...
nu mai are cum să ajungă la cină
de va veni târziu
pe întuneric
îmi va pune mâna în poală
şi-mi va sprijini somnul
până dimineaţă
când liniştea spartă
de întâiul cântat al cocoşului
îi va reconstitui chipul
o lumină va ţâşni din
răsăritul târziu
separându-i chipul de umbră

şi va pleca cu Dumnezeu

tata
s-a dus şi el
într-o dimineaţă pe la patru
cu merindea sub braţ şi
o fotografie învelită într-un ziar
şi nu s-a mai întors
o fi vrând să se întâlnească
cu mama
la capăt de drum
unde se odihnesc sufletele

aş fi vrut să ştie şi mama
că am mai crescut
şi că-i seamăn mult
că o duc bine şi că
mi-am cumpărat un cal
ar fi bine să vadă cum îl mângâi
şi mă joc lângă lăstarul ieşit din scorbura
nucului sub care
bunicul trăgea cu sete dintr-o pipă cumpărată
de la târgul din Dobreşti
şi cum o aştept
seara
la capătul uliţei
şi privesc spre sat
până când văd cerul aplecându-se
să sărute pământul de
noapte bună...

sunt singur acum

ştergarul alb
în care
mi-am uitat copilăria -
singurul suvenir de la mama
îl port la piept
şi mă prefac uneori
că o văd
ţinându-mi capul pe genunchi...
cu firul tors din lacrimi
coase cerul de marginile pământului
ca să nu-mi fie frig...

ca un fluture agăţat de noapte
o să colorez cu privirea
cele două imagini
între care mă caut

tată - mamă
noapte bună!

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştergarul în care mi-am uitat copilaria

mama
s-a dus să adune câteva ierburi
să le aşeze în mănunchi
sub grindă
să poarte de belşug şi de noroc...
nu mai are cum să ajungă la cină
de va veni târziu
pe întuneric
îmi va pune mâna în poală
şi-mi va sprijini somnul
până dimineaţă
când liniştea spartă
de întâiul cântat al cocoşului
îi va reconstitui chipul
o lumină va ţâşni din
răsăritul târziu
separându-i chipul de umbră

şi va pleca cu Dumnezeu

tata
s-a dus şi el
într-o dimineaţă pe la patru
cu merindea sub braţ şi
o fotografie învelită într-un ziar
şi nu s-a mai întors
o fi vrând să se întâlnească
cu mama
la capăt de drum
unde se odihnesc sufletele

aş fi vrut să ştie şi mama
că am mai crescut
şi că-i seamăn mult
că o duc bine şi că
mi-am cumpărat un cal
ar fi bine să vadă cum îl mângâi
şi mă joc lângă lăstarul ieşit din scorbura
nucului sub care
bunicul trăgea cu sete dintr-o pipă cumpărată
de la târgul din Dobreşti
şi cum o aştept
seara
la capătul uliţei
şi privesc spre sat
până când văd cerul aplecându-se
să sărute pământul de
noapte bună...

sunt singur acum

ştergarul alb
în care
mi-am uitat copilăria -
singurul suvenir de la mama
îl port la piept
şi mă prefac uneori
că o văd
ţinându-mi capul pe genunchi...
cu firul tors din lacrimi
coase cerul de marginile pământului
ca să nu-mi fie frig...

ca un fluture agăţat de noapte
o să colorez cu privirea
cele două imagini
între care mă caut

tată - mamă
noapte bună!

poezie de Teodor Dume din Carte: Exil într-o lacrimă. Editura: Minela
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rostogolire spre cer

Tu
niciodată nu ştii
cât mi-e de greu în fiecare noapte
cât de banal
ca un scrum de ţigară

niciodată nu vei şti
cât de mult mi-am dorit să-ţi pot scrie
măcar un vers
despre frunzele care au rămas din ultima
toamnă

aş fi vrut să am timp
să pun coperţi iubirii noastre
să-ţi vorbesc despre ploi
dar ştiu că versurile şi mâinile acestea reci
nu vor putea niciodată să te mângâie

am să cobor peste ape şi undeva
aproape de liniştea zăpezilor
am să mă rostogolesc spre cer
peste tăcere

acum
îmi vine să râd
e ca şi cum te-aş invita să-mi vezi
un pic din moarte
nu e simplu
am să plâng într-una de frig
n-am să ştiu ce să fac cu umbrele mele
cu răbdarea şi credinţa mea
n-am să ştiu să umblu
hai-hui
prin gândurile tale

îmi va fi sete
am să stau pe marginea drumului
n-am să înţeleg nimic
am să-mi asfixiez pe rând toate visele
de frică să nu mi le ia cineva
am să le ucid
voi desena cu fum
un sfârşit
peste o mie de gânduri, o mie de ape

voi muri frumos
fără să ştiu de ce
pe noi
Dumnezeu ne-a adunat
greşit

poezie de Mădălina Maroga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştergarul în care mi-am uitat copilăria

locul din care nu fug niciodată -
copilăria

m-am născut în ziua în care albul din cireşi plesnea de culoare
cerul lăcrima pe la margini
mama se pregătea să învelească sarmale în foi de varză acră
(ultima fiertură dinainte de paşte)
câteva gânduri mocneau printre cuvinte...

calul vecinului era dus la plug între hatul lui Mitru din deal
oricum nu avea cine să-l înhame la căruţă
tata plecase la muncă
îl năcăjea plecarea la patru fix dimineaţa pe jos cinci kilometri
uita de mama şi de burta ei ţuguiată ca o pâine
scoasă din cuptorul de după casă făcut de străbunicul
înainte de război...

aşa m-a născut mama neajutorată
fără doctor într-un ştergar alb
din cânepa primită de la bunica

m-am simţit bine până am rămas singur...
mama s-a dus să adune câteva ierburi
să le aşeze în mănunchi
sub grindă să poarte de
belşug şi de noroc...
nu mai are cum să ajungă la cină
de va veni târziu
pe întuneric
îmi va pune mâna în poală
şi-mi va îngriji somnul
până dimineaţă
când liniştea spartă
de întâiul cântat al cocoşului
îi va reconstitui chipul
o lumină va ţâşni din răsăritul târziu
separându-i trupul de umbră

şi va pleca cu Dumnezeu

tata s-a dus şi el...
într-o dimineaţă pe la patru
cu merindea sub braţ
şi o fotografie învelită într-un ziar
şi nu s-a mai întors...

o fi vrând
să se întâlnească cu mama
la capătul de drum
unde se opresc sufletele...

aş fi vrut să ştie şi mama
că am mai crescut
şi că-i seamăn mult
că o duc bine
şi că mi-am cumpărat un cal
ar fi bine să vadă cum îl mângâi şi mă joc
lângă lăstarul ieşit din scorbura nucului
sub care bunicul trăgea cu sete
dintr-o pipă cumpărată de la târgul din Dobreşti
şi cum o aştept
seara
la capătul uliţei
şi privesc spre sat
până când văd cerul aplecându-se
să sărute pământul de noapte bună...

sunt singur acum

ştergarul alb
în care
mi-am uitat copilăria -
singurul suvenir de la mama
îl port la piept
uneori mă prefac
că o văd
ţinându-mi capul pe genunchi...
cu firul tors din lacrimi
coase cerul de marginile pământului
ca să nu-mi fie frig...

ca un fluture agăţat de noapte
o să colorez cu privirea cele
două imagini între care mă caut...
tată – mamă

noapte bună!

poezie de Teodor Dume din carte:exil în durerile altora
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te caut

Te caut printre stâncile Universului,
În lumea care delimitează mirificul de banal,
Acolo unde culoarea sufletelor
Este de albastru de Voroneţ
Şi trandafirii se deschid,
Sângerând sub ciobul de oglindă al irisului...
Acolo, pe trepte de ametist,
S-a risipit rochia mea de mireasă,
Precum visul în care ne-am sărutat inimile.
Acolo te caut, acolo te voi aştepta...
În podul palmei tale
Mi-ai prins inima ca într-o colivie...
Nu mă poţi găsi decât tu.
Te aşetept! Vino!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sa fie lumina...

Acum pot să respir cu ambele inimi deodată
o luasem pe a ta zălog pentru durerile mele
ştiai că e dispusă să te mângâie noaptea?
nu, nu sunt stigmată încă
mi-au ajuns piroanele până la suflet
mai e până la mâini
acolo îşi vor găsi odihna
acolo ştiu să sfredelească viaţa
să o guste în bătaia aripilor de îngeri
şi sunet de toacă târzie
dacă va curge sânge
sigur va avea gustul tău şi al meu
amestecat cu a celor care ne-au călcat obrazul
şi pragul casei,
nimic nou sub soare, ai să spui
eu îţi zic acum, aici,
că nici o piatră nu a lovit în zadar
trupul şi umbra cu care ne-am dus fiecare pe drumul lui
mai e vreme să ne cuminecăm cuminţi, sfioşi
până apune soarele pe strada noastră
când vom coborî în ţărână
va fi miezul unui anotimp inventat atunci pentru noi
le voi spune
îngerilor să aprindă lumina,

miros de tămâie

undeva trag clopote sa anunţe ca intrăm în cealaltă lume..

Ţi-e teamă de veşnicie, Pavele?

poezie de Ioana Bolba
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te rog, nu mă uita!

mă zdrobesc în sângele meu
încerc încă o dată să mă sădesc
apuc apusul ca pe o clipă, de ultim rămas bun
pentru speranţa unui răsărit, de voi mai fi
să nu mă uiţi, în noapte, căci steaua mea tot va mai fi
chiar arsă de mii de ani lumină, în răsărit
să ştii!

îţi promit că
tot mă vei găsi
în răsăritul soarelui, din fiecare zi!

iau din mine şi vreau să-ţi dăruiesc
totul, adunat în clipa din existenţa mea
nu întrezăresc că-n noaptea zbaterii mele
dacă nu vrei, să fie într-o zi, imaginea ta
ca să ştii!
simplu încă te mai doresc, până dincolo de nefiinţa mea
te rog,
nu mă uita!

arunc de pe mine îmbrăcămitea sufletului, zdrenţuită
nu fi obosită!
am dureri, vântul uitării încearcă, dar nu mă vindecă
aştept să te mai văd, încă măcar o clipă
simt cum cresc în frunza stejarului
de sus şi el se uită
jos, la rădăcina pământului răsărită din mine
prin frunze de toamnă şi de iarnă, putrezite,
aduţi aminte!
ai crescut ca un alfabet în eul meu, şi exişti cu adevărat
oare m-am înşelat?
sau
eşti în mine de mult, o istorie scrisă fără cuvinte
a unei iubiri cumplite şi apoi,
eu din urnă
prin vânt aruncată de tine, cenuşa rispită?

poezie de Viorel Muha (mai 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne

M-am maturizat rămânând aceeaşi...
Am crescut până ai spus Tu să mă opresc.
Pot vedea până unde decizi Tu că pot vedea.
Aud doar ce îmi este dat să aud.
Dar m-ai lăsat să simt, să gândesc şi să visez fără limite.
Şi totuşi...

Ce să caute cineva ca mine într-o lume atât de rea?
Ce lecţie m-ai trimis să-nvăţ şi, mai presus de toate,
Când o să mă-ntorc?
Chiar nu ştii
Cât de mult mă doare
Să trăiesc într-o realitate în care nimeni nu mă înţelege?
Chiar nu auzi
Cum te strig plângând în somn şi te implor
Să mă salvezi?
Chiar nu simţi
Cum caut refugiu ca o corabie lovită de furtună care...
Respiră aerul unei lumi gata să o înece?
Chiar nu vezi
Cum mă chinui să trăiesc printre ei,
Rugându-mă Ţie să nu devin
Una de-a lor?

Să nu fiu, Doamne, te implor...
Să nu fiu indiferentă
Şi să arunc cu ură peste tot în jur,
Fără să-mi pese
Pe cine lovesc.

Nu ştii?
Nu auzi?
Nu vezi?
Nu simţi?
De ce taci?
De ce continui să mă speri cu tăcerea ta dureroasă?
Ce jucăm noi doi încontinuu?
Ce joc absurd şi imatur?
Sau poate Tu vorbeşti
Şi eu sunt incapabilă să aud?!
Ce drept am să te judec, Doamne?
Căci Tu oricum n-ai ţine cont de fericirile mele...
Inutile
Tu deja m-ai binecuvântat,
Făcându-mă altfel...
Tu ai încredere în mine
Şi nu m-ai părăsit nicio clipă
Pentru că ştii că fără Tine
Nu aş fi decât
Una dintre ei...

poezie de Francesca Buta
Adăugat de Francesca Buta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa, un tren fără călători

noapte de noapte mă uit
spre fereastra
unui tren
ce n-a oprit de multă vreme
în gara în care aştept
e un tren fără călători
viaţa mea depinde de el
şi de ultima sa oprire
din ziua în care mama
m-a învăţat
să respir şi să consum
puţin câte puţin din timpul meu

(e singurul lucru
pe care-l ştiu despre mama)

mi-am pregătit valiza
pentru un drum lung
mi-am luat ustensilele de ras
fotografia de familie de pe noptieră
câte ceva de-ale gurii
costumul cel nou păstrat de la
botezul fiicei mele
am tras
jaluzelele am stins lumina şi
gazul
cheia am lăsat-o sub preş
ştiu că trenul va opri
o singură dată în gara
din care
n-a mai plecat
nimeni niciodată

mi-e frică
şuierul prelung al trenului
se aude până târziu în mine
apoi
tăcere...

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin credinţă

Cum să fac, Te-ntreb, să nu mai plâng
Să Te văd, o, Doamne, lângă mine
Frunzele s-au scuturat în crâng
Şi-au plecat apoi să Ţi se-nchine.
Am rămas cu arborii golaşi
Fără frunze, fără de veştminte,
Am rămas cu urmele de paşi
Înşirate spre luare-aminte

Le-am citit cu sufletul flămând
Bâjbâiam cu mâinile pe ele,
Mi-au deschis în inima şi-n gând
O potecă dincolo de stele.

Dincolo de stele am ajuns,
Dincolo de-a cerului zidire,
Duhul de lumină m-a pătruns
Şi mi-a dat un duh de nemurire.

Îngerii zburau în jurul meu
Se-nchinau şi Te slăveau întruna
Şi erai acolo, Dumnezeu,
Te-am văzut când mi-ai întins cununa.

Adiere molcomă de vânt,
Fără chip şi totuşi o fiinţă,
Îmi lăsasem trupul pe pământ
Şi primisem altul prin credinţă.

Abur fără formă, însa viu,
Întrupat cum n-a mai fost vreodată,
Şi-am ştiut, o, Doamne, ca Te ştiu,
C-am mai stat în casa Ta odată.

După chipul şi din duhul Tău
Mi-ai făcut şi mi-ai crescut fiinţa,
Mi-ai zidit un univers din hău
Şi i-ai pus ca pecete CREDINŢA.

Amin!

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brooke: Aici sunt 82 de scrisori, şi te au pe tine ca destinatar. Le-am scris vara asta. Una pe zi, dar nu le-am trimis niciodată, pentru că mi-a fost teamă. Mi-a fost teamă că mă trezesc din nou cu inima frântă. M-ai rănit foarte tare. Mi-a fost teamă că mă voi simţi vulnerabilă. Mi-a fost frică de tine şi de sentimentele pe care le am pentru tine. Ştiu că asta nu mai contează acum, dar m-am gândit că ar trebui să ştii. Aşa mi-am petrecut vacanţa, dorindu-te... Dar mi-a fost frică să recunosc.

replică din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intersecţii de vorbe

Nu sunt atât de romantică, moşule, tâmplă albă, vecinule,
care nu ştii cum duc zi de zi scrisorile dimineaţa la poştă,
cât plângeam pentru ele,
de fapt,
nu am mai modelat de mult timp pe oale din lut,
roata putredă e încă acolo,
ştiţi,
am învăţat pe de rost cum se ajunge cu mâinile,
cum se răscoleşte brazda, cu degetele, şi lut era destul
făcut din pământ şi din apă şi încă din tot felul de rămăşiţe vegetale adunate în timp,
roata mă chemase pe nume,
ştia cine sunt,
că împrumutasem numele Elisabetei,
nişte păsări frumoase mi-au spus
şi iubitul meu aşa să fi zis:
Lisabeth,
poate pe-o roată s-a făcut mai ales dreptatea Domnului,
bărbatul şi femeia, crescând de copilaşi din mâinile Lui de foarte departe
zbenguindu-se
doi
şiragurilor de ani
crescând aşa
până la adolescenţă,

De asta să îi spun eu femeii mele iubite,
probabil Dumnezeu nu ne lasă niciodată din mână,
şi toţi ne întoarcem la El
mai e un fapt,
aşa cum astăzi am uitat să îmi scot roata şi luturile
se făcuse târziu,
aşa
mi-am şi spus,
privind pe femeia aceea tare iubită,
ea nu mai crede în Dumnezeu ci Îl caută departe, în Mantre, ori pe frunte de munte ea se clatină,
poate Dumnezeu nu există, îşi zice,
peste ea se deschide răul ca o uşă care nu se mai închide,
ori ce pasăre verde se loveşte pe pomi,
ce să îi zic,
eu, bărbatul care întotdeauna i-am ghicit paşii/ picioarele/
ce să îi mai spun,
că totul e o mare iluzie, că e un mare lut, ce să-i spun?

Un câmp foarte moale
şi
peste el
albăstrele
sunt mici şi dulci le-ai pune pe limbă
să vezi cine le-a făcut, din dragoste/ din apă dulce/ şi sare
punându-le cu gingăşie acolo unde trebuie
ca să crească,
să vezi
unde e izvorul care le-a hrănit, şi din care mi-am umplut cofele acelea, demult,
apa era foarte rece şi era sigur iarnă,
ochii mei nu mai văd decât albăstrelele,
leagăn peste ele
albăstrelele se leagănă boarea le mângâie,
atâtea albăstrele, fosta mea dragoste, care te-ai dus, şi te-ai dus,
apa
e acolo, turnată pe ele dinspre tot felul de nori drăguţaşi;

O să mă hrănesc cu mere din coşul acela şi cu puţină pâine
până vii tu
m-a învăţat o bătrână că merele cu pâine sunt hrană bună când eşti supărat
până vii tu
oamenii au secrete, în petale de flori care se ating unele pe altele, pe hârtie
din care se fac multe cărţi
din care se fac pomii
stelele
noaptea
din care se face marea şi spuma de mare
în ele;

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtuni şi stele

Ne-am iubit în ochii lumii,
Sau ascunşi, feriţi de toate,
Ne-am iubit precum nebunii,
Într-o clipă, pe jumate

Ne-am iubit în ploi superbe,
Uzi în suflet, vii sau morţi,
Între zori şi nopţi acerbe,
Între graniţe de sorţi

Ne-am iubit răpuşi, albaştri,
Pe sub ceruri călătoare,
Pe pământ şi printre aştri,
Printre stele căzătoare

Am iubit murind, dar veşnic
Doar iubind am renăscut,
Prin sărutul, care straşnic
L-am simţit... şi cât l-am vrut!

Ne-am iubit precum furtuna,
Eu un tunet şi tu stropi,
Fulgere ne-au fost cununa
În biserici fără popi

Ne-am iubit cumva fantastic,
Fără timp, fără de noi,
Ne-am iubit, iubind artistic,
Ca-n picturi... sinceri şi goi

Ai fost note, portativul,
Melodie într-un trup,
Eu doar vers, tu doar motivul
Ca iubire să-ţi aduc

Ne-am iubit... tu o regină,
Eu... un rege-ndrăgostit,
Ne-am iubit cumplit, cu vină,
Doamne cât ne-am mai iubit!

Ne-am iubit război şi pace,
Ne-am iubit noapte şi zi,
Însă inima nu-mi tace
Şi mai vreau a te iubi

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al meu suflet, Psyhee

A venit un înger şi mi-a zis:
- Eşti un porc de câine,
o jigodie şi un rât.
Pute iarba sub umbra ta care o apasă;
mocirlă se numeşte respiraţia ta!
- De ce, i-am strigat, de ce?
- Fără pricină!
A venit îngerul şi mi-a zis:
- Mai străvezie este sticla
decât cel mai statornic gând al tău!
În curând ai să mori şi viermi
îţi vor forfoti în nări, în bot, în rât, în trompă!
- De ce, i-am strigat, de ce?
- Fără pricină! îmi zise îngerul...
Apoi îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul
a plecat cu aripi de aur zburând
într-un aer de aur.
Fluturi de aur
fâlfâiau în aura îngerului de aur.
El zbura aiurit,
el era cu totul şi cu totul de aur.
El se depărta către o depărtare de aur,
în care apunea soarele de aur.
- De ce te îndepărtezi de la mine, i-am strigat,
de ce pleci, de ce?
- Fără pricină mi-a răspuns, fără pricină...

poezie celebră de Nichita Stănescu din În dulcele stil clasic (1970)
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!