Cântecul de război al sarazinilor

Noi suntem cei care sosim mai iute decât soarta,
ca tunetul, călări în zori sau în amurg la poarta
voastră de fildeş, de luptă întotdeuna gata:
Vegheaţi Palizi Regi de la Apus – şi voi, şi sluga!
Noi nu lenevim în mătăsuri şi în catifele,
nici nu murim solemn, cu suflete de piatră, grele,
printre femei care-n genunchi bocesc după perdele
sau printre copii cu ochii uzi scâncindu-şi ruga.
Noi dormim afară pe frânghii sub cerul de cleştar
pentru-a sări cu urlet trezi-n şei, în goana iar şi iar,
cu soarele sau luna la creştet felinar,
prin praf – una cu caii, cu vântul şi cu fuga.

Din ţările unde-s elefanţi şi leul stă pândar,
de la forturile din Merou şi cele din Balghar,
semiluna prin sabia noastră lumineză clar
până departe, la dezolantele ruine ale cetăţii Rum.
Din India,-n Valencia am năvălit într-un talaz
şi, Mare e Allah! Spania va purta din nou burnaz;
în câmp deschis fără-îndurare lovind, fără răgaz,
am stat şi stăm, sub Apa Destinului, atunci şi-acum.

La Julala, cu moartea se făceau afaceri zi cu zi,
iar preţul pentru-a rămâne-n viaţă rar se putea plăti,
căci nemiloşi erau negustorii de zile-n miazăzi
unde spada era mediator pentru orice destin,
iar suliţa – un iscusit chirurg în marele pustiu –
a vindecat pe mulţi, azi odihnind în giulgiu sau sicriu,
de trufie şi-a-împins în iad pe omul lacom şi candriu,
sau bolnav de drogul puterii, de-înşelătorul ei venin.
Atunci scutul era grija nebunilor, bicisnică minciună,
(linişte oferind, pe cât corabiei adăpost o furtună,
şi siguranţă, cât Stambulul într-o noapte fără lună)
în clipa-n care călărimea fulgera sub cerul sângeriu:
Fiindcă cel brav cădea străpuns alături cu cel laş
când valul luptei se revărsa în iureş uriaş,
iar noi pe cei morţi îi aruncam afară din oraş,
înălţând cântece de slavă Dumnezeului cel viu.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Drumul Mătăsii către Samarkand

PROLOG

Noi care vă-ademenim la drum cu cântece fără pereche
Şi juram că Frumuseţea-n veci trăieşte, deşi crinii mor,
Noi, Poeţii venind dintr-o obârşie nobilă şi veche,
Care cântând ajungem în sufletul oricărui călător,
Ce-am putea oare să-ţi spunem? Poate o poveste minunată
Despre nave, şi stele, şi locurile unde vom regăsi străbunii,
Unde trandafirii amurgului nu se-ofilesc niciodată,
Unde vânturile bat spre vest, iar soarele stă în umbra lunii.
Acolo-întâii regi ai lumii, cu bărbile lor albe, în inele,
Dorm somn dulce prin poieni cu izmă şi izvoare –
Şi-n strânse cercuri pe pieptul lor se-nalţă iedera spre stele.

EPILOG

La poarta Soarelui, Bagdad, în vremurile de demult

NEGUSTORII:
Faceţi loc, suntem cu toţii gata de plecare!
Cămilele-adulmecă chemarea serii de smarald.
Condu-i, o, Comandant al acestei Caravane,
Condu-i pe Prinţii Comerţului afară din Bagdad.

STAROSTELE NEGUSTORILOR DE STOFE:
Oare n-avem carpete din Lahore mai roşii decât vinul,
Rochii, voaluri de mătase, turbane şi şaluri de caşmir,
Broderii, caftane din satin pentru-ngânat un cer – seninul –
Şi valuri de brocart ţesute-n aur şi-ornate cu profir?

STAROSTELE BĂCANILOR:
Avem zahar candel din cel roz şi avem parfum de nard,
Mastic şi mirodenii, uleiuri aromate cu dichis,
Şi dulci şerbeturi fine-n vase mari de porţelan,
Cum numai Profetul Lui Allah mănâncă sus, în Paradis.

CONDUCĂTORUL EVREILOR:
Avem manuscripte scrise cu pene de păun
De Ali din Damasc; avem săbii gravate
Cu egrete zvelte, maimuţe, crocodili – vă spun
C-avem zale de fier pentru războinici şi armate.

COMANDANTUL CARAVANEI:
Dar voi sunteti doar pleavă, o adunătură de evrei.

CONDUCATORUL EVREILOR:
Domnule, lumina e chiar şi pentru câini. Plătim parale.

COMANDANTUL CARAVANEI:
Dar voi, în zdrenţe şi legaţi la brâu cu-un capăt de curmei,
Cine sunteţi? Voi, cu părul murdar, care ne staţi în cale?

PEREGRINII:
Suntem peregrini, stăpâne. Pe noi destinul ne-a
Hărăzit a merge mereu cât mai departe: cum ar fi
Dincolo de ultimul munte-albastru-ncărcat de nea,
Dincolo de marea-învolburată unde ar locui,
Cu părul alb pe un tron de onix sau păzit în grotă
Profetul care ştie Secretul, unde duce-al vieţii vad,
De ce se nasc oameni; dar, oricum, nu ştim de teamă-o iotă,
Noi care luăm Drumul Mătăsii către Samarkand!

STAROSTELE NEGUSTORILOR:
Nu mai putem adăsta o clipă. Stăpâne, sus, pe cai!

UNA DIN FEMEI:
Ȋntoarceţi-vă privirea spre copii, în genunchi vă cad,
Nu este Bagdadul minunat? O, călăreţ, acasă stai!

NEGUSTORII în cor:
Pornim cu toţii pe Drumul Mătăsii către Samarkand!

UN BĂTRÂN:
Nu sunt fete şi ghirlande-n casa voastră când treceţi al ei prag,
Robi şi tineri sirieni, hrană-ndeajuns chiar pentru un gurmand?
Ce faceţi e-un exces: Domnul nu iubeşte pe omul cel pribeag!

NEGUSTORII:
Pornim cu toţii pe Drumul Mătăsii către Samarkand!

HASSAN:
E-aşa plăcut să te plimbi seara printre izvoare
Când peste nisipul de-aur imense umbre cad,
Când clopotele bat adâncind tăcerea mare
De-a lungul Drumului Mătăsii către Samarkand.

ISHAK:
Noi nu călătorim pentru brocarturi, mirodenii, mosc;
Ni-s inimile-atrase de vântul fierbinte şi nomad
Din setea de-a afla ce doar puţini aleşi cunosc –
De-aceea am luat Drumul Mătăsii către Samarkand.

COMANDANTUL CARAVANEI:
Deschide poarta, străjer al nopţii cu-aromă de curmal!

STRĂJERUL:
Ho, călători, deschid, dar pentru ce ţinut mai blând, mai cald,
Părăsiţi oraşul plăcerilor sub luna de opal?

NEGUSTORII ( într-un glas):
Pornim cu toţii pe Drumul Mătăsii către Samarkand!
(Caravana iese pe poarta)

STRĂJERUL (consolând femeile):
Ce-aţi vrea, doamnelor! Mereu a fost la fel pe-aceste şesuri,
Aşa-s croiţi bărbaţii. Acceptaţi soarta – vă recomand.

O FEMEIE:
Ei nu se gândesc la noi. Ei urmăresc nişte eresuri.

VOCILE CARAVANEI (cântând în depărtare):
Pornim cu toţii pe Drumul Mătăsii către Samarkand!

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe boltă când apare luna

Când noaptea-i cu lună
Iubita-ţi jură-n fraze parfumate
Iubirea-i nebună
Dar minte cum minţiră toate celelalte
Minciună, minciună
De n-ai fi tu iubirea n-ar avea cuvânt
Tu eşti durerea
Eşti mângâierea
Tu farmeci totul pe pământ.

Pe boltă când apare luna
Printre şoapte, când e noapte
Atunci apare şi minciuna
Cu cununa ei de vis.

Şi-atunci zefir
Şi trandafiri
De fermecatele iubiri
Viaţa fără de minciună
N-ar mai fi un paradis.

Minciună, minciună
Tu dai iluzii dulci ca şi morfina
Minciună, minciună
Tu eşti otrava, eşti plăcerea, eşti lumina
Minciună, minciună
Prin tine farmecul vieţii îl simţim
Şi tot prin tine,
În nopţi senine
Visăm, iubim şi suferim.

Pe boltă când apare luna
Printre şoapte, când e noapte
Atunci apare şi minciuna
Cu cununa ei de vis.

Şi-atunci zefir
Şi trandafiri
De fermecatele iubiri
Viaţa fără de minciună
N-ar mai fi un paradis.

cântec interpretat de Cristian Vasile
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte bună

Noapte bună... primăvară,
Curg iubirile-n poveşti
Şi sub nucii de afară
Vise dragi îţi regăseşti.

Noapte bună, luna trece
Dezlegând a vieţii cheie,
Nestatornică şi rece,
Transformându-se-n femeie:

Noapte bună, cerul plânge
Cu luceferi şi cu stele
Care nu mai pot ajunge
Unde-s dorurile grele.

Noapte bună... primăvară,
Curg poveştile-n iubiri
Pentru-a nu ştiu câta oară
Dezgolind nemărginiri.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu dori

Nici vântul ce-nvolbură marea,
nici luna cu razele-i reci,
nu vor să-mi asculte cântarea
atunci când prin gânduri îmi treci.

Ai fost, printre vânturi, mai tare,
le-ai dat, pentru mine, porunci,
să-mi facă amarul mai mare,
să nu pot cânta, de atunci?

Ai fost, pentru Lună, un soare,
i-ai fost, tu, iubit sau stăpân,
şi-acum ţi-a promis, ca-mpăcare,
s-ascundă cuvântul ce-l spun?

Încerc să te caut prin minte,
privesc fără noimă-mprejur,
aş vrea să te chem dar cuvinte
nu am, şi atunci te conjur:

Îngăduie vântului jalea
şi iartă-i suspinul din cânt,
arată-i lumina şi calea
deasupra de negrul pământ.

Hai, vino!-s aici pentru tine,
te-aştept, cu speranţă, în zori,
ascultă-mi şi cântul! - ştii bine
că-mi eşti prea departe... şi dori.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu dori

Nici vântul ce-nvolbură marea,
nici Luna cu razele-i reci,
nu vor să-mi asculte cântarea
atunci când prin gânduri îmi treci.

Ai fost, printre vânturi, mai tare,
le-ai dat, pentru mine, porunci,
să-mi facă amarul mai mare,
să nu pot cânta, de atunci?

Ai fost, pentru Lună, un soare,
i-ai fost, tu, iubit sau stăpân,
şi-acum ţi-a promis, ca-mpăcare,
s-ascundă cuvântul ce-l spun?

Încerc să te caut prin minte,
privesc fără noimă-mprejur,
aş vrea să te chem dar cuvinte
nu am şi atunci te conjur:

Îngăduie vântului jalea
şi iartă-i suspinul din cânt,
arată-i lumina şi calea
deasupra de negrul pământ.

Hai, vino!-s aici pentru tine,
te-aştept, cu speranţă, în zori,
ascultă-mi şi cântul! - ştii bine
că-mi eşti prea departe... şi dori.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Solstiţiul de iarnă

Din amintiri sosind câteodată
pe gândurile care alergă-n gol
apari şi tu, difuză ca o pată,
trecînd inert prin uşa de la hol.
Rămâne-n urma ta întredeschisă,
iar vântul intră aducând poveşti
din nopţile cu miza redeschisă
de neiertări aproape nefireşti.

Le invocai cu vorbele-auzite
în serile cu absurde-nchipuiri
când demonii, pe căile-ncâlcite,
ieşeau în calea ta să îi admiri.
Cuprinsă de-ndoieli ameţitoare
mă dojeneai atunci fără răgaz,
te-aş fi oprit dar am văzut că moare
orice cuvânt în propriul tău necaz.
Se răsuceau în mine, nevăzute,
păreri de rău că nu mă înţelegi
şi mă dureau cuvintele pierdute
pe nerostiri care mureau întregi.

În ochii tăi se adâncea furtuna,
sub vorbe reci şi fără de-nţeles,
le mai resimt şi azi încărcătura
reverberând pe gânduri tot mai des.
Afară vântul bate mai departe
şi povesteşte parcă despre noi,
rămân cu ochii pironiţi în carte
visând că suntem încă amândoi.

poezie din revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediţia: 18 octombrie 2019 (18 octombrie 2019)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte bună

Noapte bună, dinspre vară
Curg iubirile-n poveşti
Şi sub nucii de afară
Vise dragi îţi regăseşti.

Noapte bună, luna trece
Dezlegând a vieţii cheie,
Simplu şi cu sânge rece,
Transformându-se-n femeie:

Noapte bună, cerul plânge
Cu luceferi şi cu stele
Care nu mai pot ajunge
Unde-s dorurile grele.

Noapte bună, dinspre vară
Curg poveştile-n iubiri
Pentru-a nu ştiu câta oară
Dezgolind nemărginiri.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte înstelată

"Asta nu mă împiedică de a avea o nevoie teribilă de – dacă tot trebuie să-i pronunţ numele – religie. Apoi ies afară în noapte şi pictez stelele"
Vincent Van Gogh – Într-o scrisoare către fratele lui.

Oraşul nu există,
exceptând locul unde un copac cu frunziş negru se strecoară
ca o femeie înecată spre cerul fierbinte şi clar.
Oraşul este mut. Noaptea fierbe împreuna cu unsprezece stele.
O, noapte, noapte înstelată! Acesta este felul în care
vreau să dispar.

Se mişcă mereu. Toţi aştrii sunt vii.
Până şi luna se umflă în fiarele ei portocalii
pentru a îşi expulza copiii prin ochi, urmând zeescul tipar.
Bătrânul şarpe ceresc, invizibil. absoarbe stelele.
O, noapte, noapte înstelată! Acesta este felul în care
vreau să dispar:

în monstruozitatea grăbită a nopţii,
înghiţită de marele balaur, să mă desprind
de propria viaţă fără nici o credinţă,
fără stomac,
fără plânsete în zadar.

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţire

Ne-a fost aleanul lung şi zdrobitor,
Şi zilele chinuitoare şi năpăstuite,
Dar mie care mă topesc de-al tău dor
Cum mi-au fost zilele, cum mi-au fost crud părinte?

Din depărtări vin nori înneguraţi
Şi fulgere şi stoluri de furtună,
Căci întunericul înghite şi ultim clar de lună
Căci moartea îi înghite pe-ai mei fraţi.

Şi răsăritul de va fi s-apuc
Şi moartea care vine să o păcălesc
Atunci în ale veşniciei timpuri eu mă rătăcesc
Departe de ce-am dus şi ce-am să duc.

Căci cel ce-nfruntă soarta şi norii de furtună,
Şi cel ce luptă pentru ce crede că e drept
În a soarelui lumină priveşte ca la lună
Nebântuit de temeri şi nici pic de regret.

poezie de Ionuţ Nistorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipe efemere...

Vrăjiţi mi-s ochii sub catifeaua nopţii,
Cupolă de vis, brodată divin,
Când stelele sorţii pe toţi ne sfidează,
Ştiind ce ne aşteaptă-n destin.

Vântul timid sărută flori de tei,
Parfumând cărările verii în noapte,
Luna sfioasă ca o fecioară cuminte
Caută poveşti de iubire sub stele,
În vii şi noi scânteieri.

Care e menirea voastră?
Muze caline, prietenele mele,
Unde vă faceţi culcuş sau case,
Nu vă e milă de frământările mele?

Ca o divă printre stele vechi şi caste,
Flori de foc în nopţi de smoală,
Luna trece nici că-i pasă
Ce gândesc sau ce mă apasă,
Ce iubire port sub stele.

Timpul toarce roluri multe...
Şi ne mângâie în vise,
Eu sub tâmple argintii
Descifrez enigme ascunse,
Ca să uit de ce mi-e dor,
Ca să uit de-al meu Ulise,
Rătăcit în depărtări.

Ce-ar fi cerul fără stele
Şi pământul fără flori,
Ce-ar fi omul fără visuri,
Fără al iubirii fiori,
Ce-ar fi munca fără sporuri
Şi viaţa fără onoruri,
Ce-ar fi Terra fără oameni
Şi Geneza fără valuri...
Ce-ar fi viaţa fără moarte,
Ce e dincolo de toate,
Ce eşti Tu divinitate?
Univers plin de iubire,
Univers plin de dreptate,
Cu rele în miez de noapte...
Sau nimicul plin de toate,
Univers prea plin de şoapte,
Printre stele înflorate,
Când îmi dai răspuns la toate?

Până atunci, clipe efemere,
Pace spre eternitate,
Şi iubire pân la stele,
Că-i mai bună decât toate.

poezie de Valeria Mahok (10 iunie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jardin du Luxembourg

Plutea aromitoare suflarea primăverii
Prin frunzătura-naltă din vechiul Luxemburg;
Era în clipa-n care nu ştii sub vraja serii
De vine aurora din nou, sau de-i amurg...

Zburară porumbieii din paltini. În surdină
Şoptea tânguitoare Fântâna Medicis. —
În cea mai minunată şi clasică grădină
Ce-a înflorit vreodată sub cerul larg deschis,

Când zgomotul cetăţii, vuind prelung, ca marea
Ce-şi urcă-n echinoxuri puternicul talaz,
Rostogolit departe pieri cu depărtarea,
Se strecură prin ramuri un liniştit obraz...

Ne-nvăluia Selene cu farmecul zăpezii.
De ce, pe când o lună de gheaţă ne privea,
Te-am revăzut ca-n clipa iernatică a străzii
Mai aibă ca o nalbă prin fluturii de nea?

Şi cum treceam alături de recile regine,
De ce simţii în suflet al patimei kobold,
În ceasul îndoielnic când nu ştii de revine
Iubirea ca o moarte, sau ca un viu imbold?...

poezie celebră de Ion Pillat din Eternităţi de-o clipă
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La poarta mea

A bătut uşor la poarta mea
În amurg de seară fericirea
Îmi era pe-atunci inima grea
Întâlnisem doar dezamăgirea.
N-am deschis, nu înţeleg de ce
Şi a dispărut ca o nălucă,
Scriau de ea atâtea cântece,
Cum de-am lăsat-o să se ducă?
A venit apoi la poarta mea
Cu trandafiri de dor iubirea,
Printre petale îmi surâdea
Dar m-am ferit să-i văd privirea.
Şi m-am ascuns după un geam
Deşi doream nespus s-o întâlnesc
Plângea o pasăre pe ram
Spunându-mi că din nou greşesc.
A revenit atunci la poarta mea
Într-un amurg dezamăgirea
Din cerul negru fără nici o stea
Ea îşi vesti din nou sosirea...
Plângeam cum n-am plâns niciodată.
Durerea ei prea bine o ştiam.
Dar visul s-a sfârşit si deodată
Lumina soarelui intră pe geam.
***
De ce să plângi o viaţă-ntreagă
Când fericirea e aproape
Şi-oricine poate să aleagă
Între drum lin sau tulburi ape....

Dorina Omota (25 februarie 2017)
Adăugat de Dorina Omota
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Drumul Mătăsii către Samarkand (Prolog)

Noi care vă-ademenim la drum cu cântece fără pereche
Şi juram că Frumuseţea-n veci trăieşte, deşi crinii mor,
Noi, Poeţii venind dintr-o obârşie nobilă şi veche,
Care cântând ajungem în sufletul oricărui călător,
Ce-am putea oare să-ţi spunem? Poate o poveste minunată
Despre nave, şi stele, şi locurile unde vom regăsi străbunii,
Unde trandafirii amurgului nu se-ofilesc niciodată,
Unde vânturile bat spre vest, iar soarele stă în umbra lunii.
Acolo-întâii regi ai lumii, cu bărbile lor albe, în inele,
Dorm somn dulce prin poieni cu izmă şi izvoare –
Şi-n strânse cercuri pe pieptul lor se-nalţă iedera spre stele.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căci ar fi fost şi este înspăimântător să-nţeleg că, da, peste tot sunt semne care mi se adresează, că ele strigă după descifrare, dar că mintea mea nu e în stare să le lege într-o coerenţă, necum într-un tunel sau într-o evadare. Nu am trăit degeaba, îmi spun în fiecare clipă a vieţii mele, fiindcă n-am ajuns scriitor, fiindcă sunt un biet profesor de română, fiindcă n-am nici familie, nici avere, nici o noimă pe lume, sau fiindcă trăiesc şi am să mor printre ruine, în cel mai trist oraş de pe faţa pământului. Ci pentru că mi s-a pus o întrebare la care n-am aflat răspunsul, pentru că am cerut şi nu mi s-a dat, am bătut şi nu mi s-a deschis, am căutat şi nu am găsit. Iată ratarea care mă înspăimântă.

Mircea Cărtărescu în Solenoid (2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca un felinar în noapte

Ca un felinar în noapte, stau la ţărmul viselor
Marea bântuie tăcută, valuri poartă al meu dor.
Adieri, brize mi-aduce, astăzi veste de la tine,
Pescăruşii ţipă-n larg, soarele meu nu mai vine...

Bat cu aripa în val, timpul zic să nu-l mai pierd
Că iubirea mea-i plecată, astăzi sunt o amintire.
Şi pe cerul înnourat astăzi plânge lacrima,
Cu amintirile în braţe, eu te strig iubire acuma.

Mă ascund după un val, paşii să-ţi aud sunând
Pe nisipul ruginiu... peste cerul fără soare,
Pescarusii trec în zbor... ţipă, în valuri se aruncă
Şi o lacrimă căzută... înapoi vor să-mi aducă.

Eu privesc în noapte iară, nici un suflet nu zăresc,
Paşi-ţi drumu-au rătăcit, drumul vieţii e pustiu.
Doru-mi frânt într-o basma, îl leg bine să nu-l pierd
Şi în sân, la inimioară eu tăcută mi-l aşez.

Cerul este plin cu stele, fă-ţi cărare printre ele
Raze de argint în palme, bolta cerului-i albastră.
Ca aripa unui flutur, mângâie-mi fruntea uşor
Şi o clipă azi eternă, s-o păstrezi în al meu somn.

Departe, la ţărm de vise, ascunsă astăzi, eu plâng
Vântul îmi poartă în neştire rândurile ce le scriu.
Târziu... pâlpâie lumina, când vântul o poartă lin,
Felinar aprins în noapte, inima-mi bate-n pustiu.

poezie de Maria Nedelcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte

Câte lacrimi de iubire,
Oare sunt într-un ocean?
Lacrimi de dezamăgire
Câte, sunt scurse în van?

Câte vise neîmplinite
Se ascund azi printre stele
Şi dorinţe infinite
Câte, oare sunt în ele?

Câte vorbe nerostite
Se găsesc oare într-un veac
Şi decizii mai greşite
Câte sunt şi nu au leac?

Câte răutăţi sunt oare
Într-un gând nevinovat,
Care la necaz apare
Câte-n gând s-au adunat?

Câte zile nesfârşite
Numără un om la care,
Viaţa este pe sfârşite
Câte, când speranţa-i moare?

Câte ceasuri trec pe noapte
Fără somn, fără odihnă
Fiindcă inima vrea fapte
Câte ceasuri fără tihnă?

Câte clipe trec în viaţă,
Fără ură şi minciună
Ce-ţi fac inima de gheaţă
Câte, nimeni n-o să spună?

Câte speranţe deşarte
Are cel care greşeşte,
De iertare s-aibă parte
Câte, dacă se căieşte?

Câte piedici îi mai pune
Unui om soarta în cale
Până când el va apune,
Câte, în zilele sale???

Câte omul pătimeşte
Într-o viaţă din trufie?
Multe şi-l nemulţumeşte
Câte, nimeni n-o să ştie!

Câte suflete sărmane
Aud vorbe jignitoare
Ce le fac reci, inumane
Câte cad jos, la picioare?

Câte zile are omul?
Câte zile are-n viaţă?
Câte frunze are pomul!?
Câte zile e speranţă!?

poezie de Georgiana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea muzei

Trăia în Evul Mediu un poet
al cărui har era nepreţuit,
căci el cânta, în versu-i desuet
balade vechi, c-un glas deosebit.

Era mereu pe drumuri, prin cetăţi,
prin satele sărace de atunci,
în haine ce n-ai vrea să ţi le-arăţi,
urmat adesea de femei cu prunci,
de oameni necăjiţi, chiar de copii
vrăjiţi de sunetele lirei lui,
cu ochii mari, şi alergând zglobii
în jurul menestrelului haihui.

Mai rar aveau ceva mâncare-n plus,
dar mulţi îi ofereau un pat călduţ,
căci el cînta, ades, pân' la apus,
sperând să mai primească un bănuţ.

Era frumos şi tânăr, sănătos,
în stare să parcurgă drumuri lungi
cântând de unul singur, bucuros,
în zori, atunci când umbrele prelungi
vesteau o nouă zi, iar la izvor
un susur neoprit şi cristalin
părea că îi oferă ajutor,
în ruga lui, pierdută în amin.

Şi-a fost o zi în care s-a trezit
privit intens de-o muză din vechimi,
frumoasă cum nu şi-ar fi-nchipuit
decât în ceruri, printre zeii primi.

Pierdută şi ea sub privirea lui
ce-o mîngâia pe ochi, pe gât, pe trup,
sub strălucirea caldă-a soarelui
şi cu dorinţe-ascunse ce irup,
s-a dăruit, visând într-un destin
ce n-a mai fost nicicând pe-acest pământ,
poetului ce, cu un gest blajin,
i-a dat tot cerul acoperământ.

Povestea ce-a urmat a fost un vis
ce se repetă-n timpul carusel
şi se mai cântă doar în Paradis:
O muză ce iubeşte-un menestrel.
Din talpa nemuririi iese scrum!

Ai fost cârmaciul visurilor mele,
Ai ţesut iubirea în tăceri,
Pe cerul nostru erau mii de stele –
Acum este fumul focului de ieri!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ilie Iuga se îndepărtă, legănând biciul, o clipă mai târziu, căruţa zdrăngăni prin oraş, ieşi din oraş, trecu mai departe, sub perdeaua nopţii, ducând într-un sicriu beţişoare de aceeaşi lungime, cu spiritul decedatului in ham, printre copacii grei de corbi, pe drumul prăfos, către marele gol fără coordonate şi limită unde stăpâneşte Nisipul-Timp şi Uitarea-Sepie.

Leonida Neamţu în Jurnalul oficial al misiunii Scorbowski, "Urlet"
Adăugat de csv
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de furtună

Deasupra portului – cerul vânăt ca faţa unei femei înfricoşate;
Suspinele valurilor – femei oftând în ore de neagră încercare;
Adâncul mării geme dincolo de dig prevestind furtuna care
Va sări din bârlogul ei pe cerul de nord-est, înspăimântătoare.

Încetişor, ceţurile se ridică – fantome pale-n largul mării sau
Gri şi reci, se târăsc, pe lângă promontorii, pe lângă reciful submarin,
Vântul se zbuciumă, se vaită ca un om pierdut printre mii de insuliţe,
Prevestind naufragii şi vijelii, un răstimp de durere şi de chin.

Grăbind spre bara posomorâtă, navele se întorc acasă
Asemeni unor păsări înspăimântate în căutare de-adăpost;
Doar păsările furtunii,* cărora le plac norii şi tunetele mari,
Vor îndrăzni la noapte să-nfrunte mânia mării, dincolo de port.

De nava plecată-n zori, de marinarii ei care ne iubesc nespus,
Domnul s-aibă grijă şi s-o ajute când uraganu-i va aţine calea!
Femei, vegheaţi în noaptea asta tristă rugându-vă lângă icoane
Pentru cei plecaţi în zori să înfrunte destinul şi, feroce, marea!

* Păsările furtunii (puffinus puffinus), numiţi şi petreli, furtunari sau rândunici
de mare; marinarii cred că zboară în întâmpinarea furtunii, fiind, de fapt, sufletele
navigatorilor morţi.

poezie de Lucy Maud Montgomery, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe, cine ştie...

Departe, cine ştie în ce oraş ploios
Cu tâmplele în palme vei fi gândind la mine,
Privind spre cerul umed, tomnatec, somnoros –

Departe... cine ştie în ce oraş ploios...

Cu fruntea sprijinită pe degetele pale
În ochii tăi, străino, aduni melancolie
Răsfrângi tristeţi de toamnă în lacrimile tale –

Cum stai aşa... cu fruntea în degetele pale...

Afară plouă... plouă... şi vântul toamnei bate
Cântând întristătoarea şi vaga-i melodie,
În jurul meu s-aşterne pustiu... singurătatea –

Afară plouă... plouă... şi vântul toamnei bate...

Şi mă gândesc la tine, frumoaso de departe,
La ochii-n cari se stinge un dor de mângâiere,
La soarta nendurată ce calea ne-o desparte –

Şi mă gândesc la tine, frumoaso de departe...

În sufletu-mi coboară tristeţi sfâşietoare
Şi golul din odaie se-mprăştie în mine.
Durerea ta, străino, pustiul tău mă doare –

Şi-n sufletu-mi coboară tristeţi sfâşietoare...

Şi-acum, când cade seara din cerul somnoros,
Când tot mai larg se-ntinde în jurul meu pustiul
Te stingi şi tu, ca mine, urzind un vis frumos –

Departe, cine ştie în ce oraş ploios!...

poezie celebră de Victor Eftimiu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!