Povestea muzei

Trăia în Evul Mediu un poet
al cărui har era nepreţuit,
căci el cânta, în versu-i desuet
balade vechi, c-un glas deosebit.

Era mereu pe drumuri, prin cetăţi,
prin satele sărace de atunci,
în haine ce n-ai vrea să ţi le-arăţi,
urmat adesea de femei cu prunci,
de oameni necăjiţi, chiar de copii
vrăjiţi de sunetele lirei lui,
cu ochii mari, şi alergând zglobii
în jurul menestrelului haihui.

Mai rar aveau ceva mâncare-n plus,
dar mulţi îi ofereau un pat călduţ,
căci el cînta, ades, pân' la apus,
sperând să mai primească un bănuţ.

Era frumos şi tânăr, sănătos,
în stare să parcurgă drumuri lungi
cântând de unul singur, bucuros,
în zori, atunci când umbrele prelungi
vesteau o nouă zi, iar la izvor
un susur neoprit şi cristalin
părea că îi oferă ajutor,
în ruga lui, pierdută în amin.

Şi-a fost o zi în care s-a trezit
privit intens de-o muză din vechimi,
frumoasă cum nu şi-ar fi-nchipuit
decât în ceruri, printre zeii primi.

Pierdută şi ea sub privirea lui
ce-o mîngâia pe ochi, pe gât, pe trup,
sub strălucirea caldă-a soarelui
şi cu dorinţe-ascunse ce irup,
s-a dăruit, visând într-un destin
ce n-a mai fost nicicând pe-acest pământ,
poetului ce, cu un gest blajin,
i-a dat tot cerul acoperământ.

Povestea ce-a urmat a fost un vis
ce se repetă-n timpul carusel
şi se mai cântă doar în Paradis:
O muză ce iubeşte-un menestrel.
Din talpa nemuririi iese scrum!

Ai fost cârmaciul visurilor mele,
Ai ţesut iubirea în tăceri,
Pe cerul nostru erau mii de stele –
Acum este fumul focului de ieri!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai fost cârmaciul

Ai fost cârmaciul valurilor mele
De iubiri trecute în tăceri,
În parfum de tei, în lan de stele,
Inimile noastre bat stingher!

Mai privesc, uimit, în depărtare
Şi parcă simt din răsputeri suflarea
Unde am unit furtuni în zare
Cu speranţa de-a învinge marea.

Valuri furtunoase mă cuprind,
Aripi aburinde fâlfâie în geam,
Aş zbura pe-o rază de argint
O clipă-n fericire să te am.

Golită inima-mi aleargă fără ştire
Printre macii care dorm în drum,
Deschid fante-n muguri de iubire,
Din talpa nemuririi iese scrum!

Ai fost cârmaciul visurilor mele,
Ai ţesut iubirea în tăceri,
Pe cerul nostru erau mii de stele –
Acum este fumul focului de ieri!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri pe cer

Trimite-mi cerul tău! Al meu e gol
Când nu mai văd lucirea unei stele;
Doar stau la umbra gândurilor mele
Ce dau întruna cerului ocol

Şi caută, tot caută prin hău
O ştire despre urma ta pierdută
Pe-o cale ce-i acum necunoscută,
Sperând să întâlnească gândul tău.

Nu au nici teamă, ele, nici control:
Mai vin, mai pleacă-n cerul fără stele,
Atunci când vor, căci poartă-un dor şi ele
De cerul tău. Al meu, acum, e gol.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi în eter

Pe vremea când se coborâse cerul
iar oamenii se căţărau pe nori,
erau poveşti ce adânceau misterul
îndrăgostiţilor rătăcitori.

O astfel de poveste-a fost cântată
la o nedeie, de un bard local,
în sat, pe când bunica era fată,
iar ea a reţinut-o integral.

Spunea povestea că într-o cetate,
trăia, modest, un fiu de-armurier
care-ndrăznise-n rânduri repetate
să se declare mare cavaler.

Ştia să lupte şi o dovedise
în crâncene-ncleştări cu un duşman
ce ne-ntrerupt cetatea o lovise
venind, ades, pe drumul dunărean.

Era îndrăgostit şi-avea nevoie
de-o aură şi de respect, de bani,
căci un sărac lipit nu are voie
să se amestece printre şoimani.

Iar ea, din lumea bună a cetăţii,
frumoasă, ca o sfântă între sfinţi,
era întruchiparea voluptăţii
în ochii lui ce-o adorau, cuminţi.

Şi se iubeau. S-au cunoscut în seara
în care o victorie serbau;
privirea lui s-a înmuiat ca ceara
în timp ce ochii ei îl cercetau.

S-au întâlnit, apoi, în multe rânduri,
dar ochii de prin ziduri i-au văzut
şi, fără a mai sta pe gânduri,
la uşi întunecate au bătut.

A fost blestem, a fost vrăjitorie,
a fost ceva ce nimeni n-a ştiut,
căci de atunci şi, poate, pe vecie,
cei doi n-au mai ştiut de vreun sărut.

El pare fericit şi străluceşte
privindu-ne de pe albastrul cer,
iar ea, sfioasă, noaptea ne-aminteşte
că stelele sunt lacrimi în eter.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu

Nu ştiu de ce zăbrelele-ai tăiat
Şi ai dezlănţuit atâtea Furii
Din adâncimea-ntunecată -a urii
De care, de o viaţă, am uitat.

Ce-ai vrut să schimbi? Era mai alb ceva
Decât un zbor de înger pelegrin
Pe cerul încărcat de-atât senin
Încât iubirea de sub el cânta?

A fost o răbufnire-a unui vânt
Ce-şi amintea corolele plecate
Şi setea din petalele uitate
De ploi ascunse-n margini de pământ?

Ce-a fost? Ce s-a-ntâmplat? Ce-a fost apoi?
Un trai intens? Atât? Niciun regret?
O foaie albă, cu un alt antet,
Sub care-aceleaşi versuri par mai noi?

Nu ştiu ce-ai încercat, ce-ai vrut să ai
Mai mult decât în mine ai avut
Şi-am şters orice întoarcere-n trecut,
Căci timpul înapoi n-ai cum să-l dai.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis neştiut

O clipă doar şi-au întâlnit
privirile fugare,
dar s-au văzut şi au zâmbit
în gânduri, cu mirare
şi fiecare-n drumul lui
a mers şi nu s-a mai gândit
la ochii-albaştri sau căprui
ce i-a privit.

Dar visele au apărut
şi, gândurile toate,
s-au îndreptat, tot mai acut,
spre-aceiaşi ochi şi, poate,
spre tot ce-n ei se oglindea,
spre zâmbetul ce le-a plăcut,
spre tot ce ar putea avea
şi n-au cerut.

Un timp, se pare, amândoi
s-au întâlnit în visuri
ca amintiri trecute-apoi
în unele înscrisuri
pe care timpul le-a-nvechit,
părând, cu vremea, că cei doi
în vechi poveşti s-au mai găsit,
cu ei eroi.

În dorul lor ce i-a durut
că nu-şi erau aproape,
erau dorinţe şi-ar fi vrut
o zi, doar, să dezgroape
din cele, toate, câte-au fost,
căci clipa-ceea de-nceput
a căpătat acum un rost
recunoscut.

Au suferit şi le-a fost dor,
au vrut să se revadă,
cereau, din ceruri, ajutor
şi nu puteau să creadă
că nu se vor vedea nicicând,
dar, într-o zi, un vechi décor
în vis le-a apărut cerând
prezenţa lor.

Urmarea e de necrezut
căci mersul lor a fost un zbor
spre locul unde s-au văzut,
şi-a fost scânteia unui dor
ce se-ntindea spre nesfârşit
şi numai întâlnirea lor
să crească-ntruna l-a oprit
c-un lung sărut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din Infinit

cinste slavă şi mărire
Lui Isus Cel răstignit
care iată din iubire
pentru noi El a murit

pentru noi şi-a dat viaţa
sus pe cruce la Calvar
şi scuipată i-a fost faţa
să ne dea viaţa-n dar

cinste slavă şi onoare
îi aducem Lui Mesia
şi-i cântăm cu-nflăcărare
căci ne oferă veşnicia

pentru noi Isus şi-a dat
şi viaţa şi Fiinţa
când la moarte condamnat
i s-a dat atunci sentinţa

fără pată fără vină
El viaţa şi-a trăit
a fost unica Lumină
ce nouă s-a dăruit

doar Isus cel acuzat
de preoţi şi farisei
a trăit fără păcat
printre oamenii cei răi

căci doar El era iubirea
al vieţii Creator
ce-a trăit neprihănirea
chiar sub ochii tuturor

numai El a îndrăznit
să susţină că-i Viaţa
Lumina din Infinit
ce străluce dimineaţa

n-a fost nimeni pe pământ
ca şi El ca să susţină
că e Fiul Celui Sfânt
şi trăieşte fără vină

doar Isus Hristos Mesia
pe Tatăl ni l-a descris
căci El este bucuria
de-a intra în Paradis

Tatăl vrea ca omenirea
mântuirea s-o primească
şi să guste fericirea
sus în Slava Lui cerească

şi Hristos l-a înălţat
pe Tatăl dându-i onoare
Isus doar l-a lăudat
cinstind Numele Lui Mare

altul nimeni n-a vorbit
de Tatăl ca şi Isus
nimenea nu l-a slăvit
ca şi Fiul Lui supus

nici David nici Moise chiar
n-au vorbit de Dumnezeu
ca şi Mielul din Calvar
căci El este Tatăl Său

doar Isus în mod real
pe Tatăl l-a cunoscut
când pe-al vieţii veşnic val
ambii omul l-au făcut

din pământ şi din lumină
şi din apă şi din vis
să trăiască fără vină
omul chiar în Paradis

Isus doar ne e menirea
şi Iubirea din Cuvânt
prin El noi neprihănirea
o avem jos pe pământ

El pe braţe ne-a luat
când murise sus pe cruce
pentru al meu şi-al tău păcat
în rai să ne poată duce

El păcatu-a ispăşit
şi pedeapsa ne-a iertat
când pe Golgot-a murit
şi noi inima i-am dat

Tatăl Sfânt a hotărât
ispăşirea şi iertarea
omul iarăşi mântuit
să trăiască îndurarea

glorie Lui Dumnezeu
slavă-i fie Lui Mesia
căci acum prin planul Său
ni se oferă mântuirea

mulţumesc o Tată Sfânt
mulţumesc Isus iubit
căci eu astăzi prin Cuvânt
sunt pe veci dar mântuit

poezie de Ioan Daniel Bălan (4 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anotimpul trandafirului de sub stele

Sub un cer cuprins de noapte,
Într-o vară oarecare,
S-a născut povestea care
Plânge-n gândurile mele
Şi se spune doar sub stele
Printre şoapte.

Nu e tristă, nu-i nici lungă,
Nici nu ştiu cât e poveste,
Căci, în mintea mea, ea este
Încă vie-n cuvântare
Şi-mi provoacă -o frământare
Îndelungă.

E aşa: eram pe-o stradă,
Cea a visurilor mele
Mai nebune, mai rebele,
Când privirile-mi hai-hui
Au văzut doi ochi căprui
Ca pe-o pradă.

Te-am urmat pe unde timpul
Traversa prin intersecţii
De alegeri şi direcţii
Ce lipseau pe harta mea,
Dar erau... şi-aşa trecea
Anotimpul.

Visul îşi curmase firul
Când, în fine, te-ai oprit
Şi, mirată, m-ai privit;
Eu... ca piatra de hotar...
Înlemnisem. "Am un dar:
Trandafirul".

Am fugit. De-atunci, oricând
Îmi apari prin visuri, eşti,
Într-o lume de poveşti,
Cea c-un trandafir în mână,
Sufletului meu stăpână,
Aşteptând.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cafeaua cu vis şi fum

Privirea mea, pierdută prin aburi de cafea,
e tristă, abătută, şi caută ceva
prin timpul interzis: întoacerea la vis,
la noaptea cea din urmă, în care ai venit
când umbrele îşi curmă conturul alungit
şi se petrec, în taină, spre lumea de mister,
îmbrac-o nouă haină, un dar trimis din cer,
şi-apar din nou, ca vis, şi totul e permis.

Sunt, încă, într-o stare în care n-am habar
de-a fost ca, din uitare, să mi te-apropii, iar,
sau te-ai crezut, prin timp, în vechiul anotimp,
în care ritualul din nopţile târzii
era iraţionalul atâtor nebunii
în care, cu plăcere, adânc ne-am cufundat,
iubire şi tăcere, atât cât ni s-a dat,
şi nu a fost un vis, iar noi ni l-am permis.

Privesc, tăcut, cafeaua ce, sigur, s-a răcit,
şi fumul de ţigară ce urcă... rătăcit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea din vis

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
un împărat ce îşi făcuse-un nume
asemenea aleşilor cereşti.

Era vestit prin legile-i severe
cu care-i pedepsea pe răi şi furi,
dar şi prin recompense şi plăcere
când oamenii păreau cinstiţi şi puri.

În sala unde împărţea dreptate
părea un zeu pe tronul lui de fier
şi toţi sperau ca, într-o zi, el, poate,
va renunţa să fie tot stingher,

căci tronul de alături, de o vreme
era tot gol, în aşteptarea ei,
a celei pentru care încă geme
în inima-ngheţată ca un stei.

Venise-n viaţa lui ca o minune
pe care a primit-o şi-a iubit,
dar n-ar putea nicicând, la nimeni spune
de ce sau cât a fost de-ndrăgostit,

căci el, ce nu suportă o minciună,
a înţeles târziu, că-ntr-un ocean
o floare însetată să răpună
nu poate fi oprită, e în van

să ceri meduzei braţele să-şi plimbe
pe corpul tău, în dulce mângâiat,
să uite cum a fost şi să se schimbe
atunci când tot ce-a vrut, a câştigat.

El a-nţeles, i-a spus, ea a plecat,
iar locul ei de-atunci, acum e gol
şi n-o aşteaptă cum o fi sperat,
inabordabil, cu un singur rol:

acela de a-i aminti iubirea,
trădarea şi minciuna fără rost,
plecarea, dorul şi nefericirea
dintr-o poveste care,-n vis, a fost.

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
povestea căreia i-am dat un nume
şi poţi acum, şi tu, s-o povesteşti.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meridianul zero

Chiar de-am fi fost în universuri paralele,
la plus sau minus infinit ne-am fi-ntâlinit
căci nouă aşa ne-a fost de la-nceput sortit
să ne-ntâlnim, cândva, chiar dincolo de stele.
Duceam în suflete icoane neştiute,
fără-a putea gusta din taina lor cerească
decât atunci când a-nceput în noi să crească
un sfânt miraj venind pe căi necunoscute.

Ne-a luminat şi ne-a purtat, deopotrivă,
pe plajele de la Kristel şi Cap Falcon,
unde plutem nedesparţiti, la unison,
peste iubiri venind din spaţii în derivă.
Ne-a legănat în vis prin oaze din Sahare
sub palmierii ce pluteau vrăjiţi pe apă
când trupurile noastre se zbăteau să-ncapă
în oiştea de pe cer a Carului Cel Mare.

În zori de zi plonjam în golfuri de ispite,
venind îmbrătişati tocmai din Carul Mare
când se năştea-nlăuntrul nostru o chemare
din pământeşti dorinţe încă ne-mplinite.
Pe ţărmul dăltuit ştiam că ne aşteaptă
un nou tărâm, pe-al său meridian zero,
să ne conducă-n paşi vrăjiţi de bolero
pentru-a găsi în zori a nemuririi poartă.
Ne spinteca meridianul de pe sferă,
iar timpul ce s-a rupt nehotărât în două
ne-a oferit atunci o paradigmă nouă –
să ne iubim mereu la margine de eră.
De ce să ne-ntrebăm acum necontenit
ce sorţi am fi avut prin lume separat? –
doar am ştiut de la-nceput ce ni s-a dat –
mirajul unui vis celest de împlinit!...

poezie de Corneliu Neagu din Fata Morgana, Ed. ePublshers, Bucureşti, 2016
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământ şi cer

Vorbesc bătrânii că a fost, demult,
un cer mult mai aproape de pământul
ce l-a primit să-i fie lui veşmântul,
pe vremea din povestea ce-o ascult.

Era uşor atunci să urci la cer
sau, pentru cei de-acolo, să coboare,
făcându-şi trepte razele de soare,
la cei aflaţi mai jos c-un palier.

Erau nemuritori acolo, sus,
dar nu şi jos, în viaţa pe pământ
în care îşi găseau, ades, mormânt,
căci Timpul nu-l aveau aici supus.

Dar ea, o zână-n vremea de demult,
venea adesea-ntr-un anume loc,
atrasă de-un mănunchi de busuioc
cu un efect, asupra ei, ocult.

Ştia şi el, cel care-l aşeza,
ştia şi ea că legea e nedreaptă
cu ea, cu el, cu tot ce îi aşteaptă,
dar nu putea să nege: îl iubea.

Şi a rămas, privind albastrul cer
cum se ridică dezgolind pământul,
a alungat din inimă frământul,
iar ce a fost apoi... e un mister.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutarea adevărului

-Alo! Ce faci? Eu sunt cam supărată:
N-am Net şi nici mobilul nu-l mai am,
Sunt singură, mă simt abandonată...
Ce-o fi cu mine, chiar habar nu am!

C-am mai făcut-o noi, ţi-aduci aminte?
Era atunci când n-am avut curent,
Tu ai venit şi... n-am prea fost cuminte,
Dar - cum să zic? – a fost un accident,

Iar vina cred c-a fost a lumânării,
Căci pâlpâia de m-am crezut în vis...
Şi-acolo nu-i păcatul înşelării,
Căci toţi visează la... ce nu-i permis.

Acum nu vreau decât să mai verific,
Să ştiu şi eu ce-a fost sau ce n-a fost,
Iar adevărul vreau să-l identific,
Deci... n-ai veni degeaba, vii c-un rost.

Iar, dacă vii, s-aduci şi-o sticlă de-aia
Cum ai adus. Mai ştii, când s-a golit,
Că ne credeam pe plajă la Mamaia,
Iar tu-mi spuneai că eşti îndrăgostit?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Azi, te iubesc! Te vei mira: "Şi azi?"
- iar eu te voi privi cu bucurie-
"Cu tot ce-a fost? Cu tot ce va să fie?"
-Aş vrea ca, din ce-a fost, acum să scazi
tot ce-a fost rău. Renunţă la trufie,
opreşte-ţi paşii singuri şi nomazi!
Ce va mai fi? Doar eu şi tu vom şti,
în viitorul nostru împreună
în viaţa ce-ar putea fi mult mai bună
atunci când vom fi doi şi vom gândi
că Soarele nu va să mai apună
cât timp lumina noastră va zâmbi.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-aştept, iubită stea

Pluteam, în barca gândurilor mele,
pe apele din visul tropical,
privind inconfundabilele stele
cu străluciri din timpul ancestral.

Nu mă gândeam la mii de ani lumină,
ci la o stea de-aici, de pe Pământ,
căci gândul nu putea să se abţină
să zboare, prin iluzii, plin de-avânt.

N-a fost decât un val, ceva mai mare,
venit de nicăieri, dar, ca un vip,
m-a ridicat pe culmi ameţitoare,
şi m-a lăsat pe-o insulă,-n nisip.

Eram pierdut şi singur într-o vreme
în care şi-o furtună-i fără sens,
privirile-mi împrăştiau dileme
pe ţărmul unde-n viaţă n-am mai mers.

În zorii de atunci era tristeţe,
şi-mi apăreau mai mult ca un apus
menit ca inima să mi-o îngheţe
în frigul ce părea că m-a răpus.

Îmi amintesc de-acea înfrigurare
cu care, de pe jos, m-am ridicat,
şi-a fost destul, eram, iar, pe picioare
pe-o insulă, cu mine, resemnat.

În jur, bucăţi de viaţă, naufragiu
din care am scăpat... sunt viu, sunt eu,
iar valului aş vrea s-aduc omagiu,
căci pot să mă transform în Prometeu,

s-aprind un foc pe insula-mi pustie,
şi să-i apară stelei ca un far
ce, dinspre mare, poate-o s-o îmbie
spre cel ce poartă-n suflet un amnar.

Te-aştept, iubită stea, în noaptea noastră,
la focul ce va fi mereu nestins,
privirea mea-nsetată şi albastră,
te va cuprinde-n focul reaprins,

în braţe vom lua iubirea noastră
şi o vom legăna sub clar de lună,
o vom păstra doar pentru noi, sihastră,
pe-o insulă c-un foc şi... împreună.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Paradis!

Am adormit în paradis
pe pieptul tău prea plin de stele.
Şi-am fost secunda dintr-un vis, mult prea frumos!
Am rupt o rază şi am scris pe cerul nemuririi mele
Că te-am iubit ca o nebună,
dar ce folos?
Doar trandafirii mai păstrează secretul meu ce încă plânge;
Şi-mi mai zâmbesc prin amintiri tot cum îi ştiu;
Mă las pierdută în furtuna ce scrie-n vânt cu al meu sânge;
Şi nu-mi mai pasă de o moarte;
nici că-i tarziu!

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu exist!

Azi m-am pierdut în clipa de apoi
Şi m-am temut ca să mai ies din ea
Am vrut doar să m-ascund de pasul tău
Ce-l aşteptam mereu
deşi nu mă dorea...

Am înţeles ce-am refuzat să cred
C-ai fost făcut doar să împarţi durere
Nici de cuvânt nevoie nu aveai
Erau destule ce urlau
în a ta tăcere..

Şi m-am ascuns de lumea ce nu ştie
De ce curg lacrimi azi din versul meu...
Mi-e sufletul bucata de hârtie
Din care tu ai rupt
fâşii, mereu...

Nici chiar cerneala nu mai e aceeaşi
Iar mâna-mi nu mai scrie azi, nimic.
Otrava ta mi-a luat de tot puterea,
Când încercam de jos
să mă ridic...

Dar să nu crezi că eu voi fi pierdută
Doar am să plâng puţin şi... am să plec.
Nu ştiu nici când... nici unde, dar voi face
O punte peste lacrimi,
şi-am să trec...

Ce milă-mi este când mă uit la tine
Căci ochii tăi nimic chiar nu îmi spun...
Şi n-ai să ai nicicând curaj destul
Să mă păstrezi aşa
cum eu m-adun...

Ce linişte mă soarbe fără voie
Şi tot aleargă prin albastru-mi trist
A fost ce-a fost, sau ce-o fi vrut să fie...
Oricum, ce mai contează?
Nu exist!

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de Mariana Eftimie Kabbout
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul ascuns

Sunt piatra cea neagră pierdută de zei
în lupta cu ultimii dintre titani,
ascunsă în peşteri de către acei
ce-au vrut măreţie, putere şi bani.

Am fost obligată să dau la mişei
puteri ce în lupte le-au fost de folos
făcându-i, din iepuri, sălbaticii zmei,
pe-oricare nevolnic, puternic, frumos.

Sunt piatra uscată, cea neagră şi rea,
ce-ascunde-adevărul în tainicul miez
şi-aşteaptă pe cel care poate s-o ia,
s-o poarte în lume ca unicul crez.

Aştept pe acela ce poate vedea,
plimbându-şi privirea pe jalnicu-mi trup
o formă ce vag şi cu greu ar părea
o inimă arsă în piatra calup.

Doar lui îi voi da tot ce-n miez am ascuns
şi nici chiar şi zeii că port n-au ştiut,
căci nimeni, vreodată, la el n-a pătruns:
iubirea, ca dar pentr-un nou început.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atracţia trandafirului

Venea mereu, venea grăbit,
Stătea în aşteptare
Strângând la piept, neliniştit,
Cea mai frumoasă floare.

Venea şi ea, maiestuos,
Adesea încruntată,
Şi, uneori, privea duios
Figura-i încurcată.

Iar trandafirul... îl lua
Nepăsătoare,-n mână,
Şi nu ştia, sau nu-i păsa,
Că el vrea să rămână.

O aştepta pe drumul ei
Iar ea, tot ocolindu-l,
Grăbea, pe vechile alei,
De-o vreme, nici privindu-l.

Dar, într-o zi, spre floarea lui,
S-a arătat, plăpândă,
Din ochi frumoşi, din ochi căprui,
Privirea nouă, blândă.

Erau alţi ochi, de suflet cald,
Era un dar al vieţii:
Iubire-nfăşurând c-un fald
Relicvele tristeţii.

A fost, atunci, şi a rămas,
Înflăcărată, vie,
Va fi cu ei şi la popas
Acasă,-n galaxie.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Once upon a dream

A fost odată, într-un vis, un vis ca niciodată,
Căci îngerul, de cer trimis, mi-a dat iubirea-i toată.

M-a învelit privirea lui în roua primăverii,
Şi... nu ai cum să te opui, în visuri, mângâierii.

Simţeam că aripi am şi eu, în zborul împreună,
Dar nu aveam. "Le scot şi eu" – a îndrăznit să-mi spună.

Povestea dintr-un vis al meu, un vis ce-a fost odată,
Azi, o trăiesc şi-aş vrea, mereu, s-o ştiu neterminată.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am uitat

Aseara Ano te-am visat,
Se facea ca eram doar noi,
Stateam intinsi, vorbind, in pat,
Si eu te ceream inapoi.

Iti tot cerseam o sarutare,
Si ma-mpingeai, spuneai ca nu,
Te-mbratisam, spuneai ca doare,
A fost un vis dar ai fost tu.

Putin romantic, chiar erotic,
Dar m-am trezit, chiar n-am noroc,
Am devenit un melancolic,
Si -ncerc s-adorm acum la loc.

Tii minte cand iti promiteam,
Ca te voi pretui mereu?
Chiar am fost sincer nu minteam,
Inca te simt in jurul meu.

Stii e ironic, nici n-ai fost,
Am fost doar eu, tu m-ai privit,
Desi n-ai fost a mea vreodata,
M-ai ascultat, nu m-ai ranit.

Am trecut si prin alte stari,
Am si fugit, si am zburat,
Peste pamanturi, peste mari,
Desi-s departe... n-am uitat!

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!