Psalm

M-a muşcat poezia, m-a muşcat,
Nici n-am cârtit când m-a apucat,
Cu colţii ei, cu fildeşii curbaţi,
M-a smuls cu grijă de lângă confraţi,
Acum mai ronţăie la mine, mai mănâncă,
Din carnea nepătrunsă, încă.
Sunt totul numai sânge, sunt o rană,
Mă soarbe poezia dintr-o cană!
Şi eu mă mistui între două sfere,
Între odihnă şi între neputere,
C-aş vrea din gura ei să mă preling,
Puţin din vâlvătaie ca să sting,
Să ardă mai încet, să rumege cu grijă,
Să nu mă lase pradă la vreo schijă!
Dar e-n zadar, în colţii ei mă duce...
Direct către odihnă pe o cruce
Şi-mi bate cuie-n talpă şi în mâini...
E dulce poezia ca miezul unei pâini
Şi-o las aşa, să facă ce-i convine,
Că-n gura ei, eu nu mai ştiu de mine!

poezie de Constantin Păun din Elegie neterminată (1993)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între file

Cu vorbe tandre şi meşteşugite,
Aş vrea să fac acum o poezie,
S-o scriu frumos cu pana pe hârtie,
Ca-n vremurile acelea învechite.

De pe un raft să iau apoi o carte
Şi s-o deschid domol, la întâmplare,
Simţind în mine-o dulce înfiorare
Când filele se dau uşor deoparte.

S-ascund apoi cu grijă poezia
Ca pe cea mai de preţ bijuterie
Lucrată cu o mare măiestrie,
Nu cu unealta, ci cu fantezia.

Anii vor trece unul câte unul
Voi fi bătrân şi dornic de odihnă
Şi viaţa o voi părăsi în tihnă,
Căci îmi voi fi-ncheiat pe-aici surghiunul.

Şi poate că într-o zi mai plicticoasă
Îţi va fi dor să mai citeşti o carte
Şi gândul tău departe să te poarte
Către o lume mult mai luminoasă.

Şi-atunci, lipită bine între foi,
O să găseşti ascunsă poezia
Şi o să simţi în suflet bucuria
Citind ce-am scris demult despre noi doi.

poezie de Octavian Cocoş (14 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi... nimic nu poate fi

Între mine, între tine
Nu-i nimic ce ar putea
Să aprindă licărire,
Să privească ochi de stea.

Între tine, între mine
Gol pustiul surâdea,
Se-neca speranţa vie
Cerului ce ne veghea.

Între mine, între noi
Bate vântul şi curg ploi.

Între tine, între mine
Depărtare e de-un veac,
Ca-ntre noapte şi lumină,
Între verde şi uscat.

Nu e nimeni ce-ar visa,
Să unească două fire
De tristeţe-n iarnă grea
Pe un pisc frumos de lună!

Între mine, între noi
Bate vântul şi curg ploi.

Între tine, între mine
Nu-i nimic, ce-ar încerca
Să aprindă o lumină,
Să ne bucurăm de ea.
Nu e timpul şi nici locul,
Şi nici clipe de răgaz,
Tristă-i ziua, crud e focul,
Pal e roşul pe obraz!

Bate Între mine, între noi
vântul şi plâng ploi!

La ce bun aceste toate
Când speranţele ne mor,
Când plecat-a tot înaltul
Pe o frunză, pe un nor?

Între mine, între noi
Nu-i nici noapte, nu-i nici zi,
Curg doar lacrime şuvoi
Şi... nimic nu poate fi.

Între mine, între noi
Bate vântul, toarnă ploi!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Popoarele sunt singure; noi suntem însă singuri din veci. Rătăcitori cu glia-n spate, n-avem unde pleca şi nici n-am putea. Popasul nostru e între dor şi zeflemea. Şi munca noastră: să tragem brazde sub un cer fără cer. E poezia negativă a infinitului mic..., e poezia unei ţări de chin şi madrigal.

Emil Cioran în Îndreptar pătimaş II, Despre nenoroc (2011)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coloana sonoră

Aveam un copac între noi
şi am zâmbit
şi ai zâmbit
noi trei
amândoi...
Fulgii tăi
ca o....
ce bine
fulgii tăi
sunt mine-tine!
Şi zburai cu un cuţit între aripi
căutând
un munte înalt
unde să mă ascuţi.
Şi fugeam
cu mâinile de mâini
două mâini
de frică să nu facă
din nunta noastră
Dumnezeu
două pâini!
*
Nu vă miraţi!
În spatele uşii
cineva bate inima voastră...
Şi-atât!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia se scrie în fiecare dimineaţă

când îmi zâmbesc din oglindă fericit
că încă nu m-a luat dracul
apoi sar corda ca un apucat
joc un pic de şotron între etaje
cât să-mi agit cuvintele ponosite
înainte de a le aşeza pe un abur
ca pe o tablă de şah imposibilă

poezia e ceea ce rămâne nescris
absolut toată durerea dintre metafore
răstignirea de dinaintea oricărei cruci
infinitul din spatele punctului
de unde răsuceşte dumnezeu geometria
ca pe o invitaţie la iubire
iar dincolo de toate aceste măreţii
cum să-ţi aduc mărturie o inimă bolnavă
din care doar tu ştii să culegi frumosul
ca şi când deşertul s-ar fi născut dintr-o oază
ca şi când cactusul acesta mai ştie floarea

poezia se naşte în zbor
între două cuiburi reci
şi o scriu pe cer cu păsări călătoare
ca şi cum aş fi dezlegătorul de zodii
tipul acela ciudat care numără din 0 în 0
până la minus infinit

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia se naşte în zbor

între două cuiburi reci
şi o scriu pe cer cu păsări călătoare
ca şi cum aş fi dezlegătorul de zodii
tipul acela ciudat care numără din 0 în 0
până la minus infinit

poezia se scrie în fiecare dimineaţă
când îmi zâmbesc din oglindă fericit
că încă nu m-a luat dracu
apoi sar corda ca un apucat
joc un pic de şotron între etaje
cât să-mi agit cuvintele ponosite
înainte de a le aşeza pe un abur
ca pe o tablă de şah imposibilă

poezia e ceea ce rămâne nescris
absolut toată durerea dintre metafore
răstignirea de dinaintea oricărei cruci
infinitul din spatele punctului
de unde răsuceşte dumnezeu geometria
ca pe o invitaţie la iubire
iar dincolo de toate aceste măreţii
cum să-ţi aduc mărturie o inimă bolnavă
din care doar tu ştii să culegi frumosul
ca şi când deşertul s-ar fi născut dintr-o oază
ca şi când cactusul acesta mai ştie floarea

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unora le place poezia

Unora –
asta înseamnă că nu tuturor.
Nici măcar celor mai mulţi, doar câtorva.
Nu punem la socoteală şcolile, unde-i impusă,
nu-i socotim nici pe poeţi,
ne dă cam două fiinţe dintr-o mie.

Le place –
dar le place şi supa cu găluşte,
şi complimentele, chiar şi culoarea albastră,
haina cu care s-au obişnuit,
nu mai vorbesc de propria lor părere
sau mângâiatul unui câine.

Poezia –
dar ce e poezia?
S-au dat atâtea răspunsuri evazive
la această întrebare.
Nici eu nu ştiu ce-i poezia,
şi mă agăţ de-acest nu ştiu ca de-un colac de salvare.

poezie clasică de Wislawa Szymborska, traducere de Doru Cosmin Radu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-ţi prinzi sulfetul, să-i rupi gura aşa cum rupi gura unei bestii

vreau să ies din istoria asta
din măştile ei aşezate cu grijă în ecou
să respir altfel
mai aproape de tot ceea ce ar fi trebuit să fim
să nu mă mai îndepărteze carnea surprinsă de un cuvânt
de-o imagine
de-un cer
şi da
acei munţi din mine
să-mi pună inima-n mâini
nimeni să nu mai strige glorie
şi totul să rămână aşa
să rămână într-un pumn de lumină
de voi
şi-atunci nimicul de acum
să devină totul
şi tot ce ne-a lipsit să înţelegem.

poezie de Victor Marinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia este ieri mână în mână cu azi. Poezia este azi în zâmbet cu mâine. Poezia este copac şi frunze. Poezia este glas şi cuvânt. Poezia este talpa piciorului călător prin lume. Poezia este glasul lui Dumnezeu în gura unor subiecţi purtători de cuvânt.

Claudiu Ovidiu Tofeni în Paşi pe nisip (20 octombrie 2010)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În mine, poezia

Vântul şi-a întins aripa peste vara dezbrăcată,
Ploaia stă la pândă-n ceruri, ca un cerber nemilos,
Eu mi-ascund poemu-n poale, să nu mă trezesc deodată,
Că mi-l fură toamna asta, cu alaiul ei pompos.

Şi se ghemuie, se strânge, ca un prunc la sânul dulce,
Pe sub piele se târăşte şi în sânge mi-a pătruns,
Lăngă inimă se-aşază, eu îl las să mi se culce
Cu tic-tac-ul, cânt de leagăn şi îmi este de ajuns.

Nu-l atinge vreo stihie, hibernează fără grijă
Şi va încolţi când vremea învierii va veni,
Doar de nu-l atinge glonţul, doar de nu-l răneşte-o schijă,
Când m-or troieni ninsoarea şi îngheţul, şi-oi pieri.

Tu să fugi, când simţi că moartea-mi dă târcoale, să mă fure,
Să-ţi iei versurile toate, şi nici titlul să nu-l uiţi
Şi te-ndreaptă cu paşi repezi, sub feriga din pădure,
Eu voi fi în frunza verde, o să-ţi cânt, tu să m-asculţi!

Poezia mea nebună, scrisă-n nopţile de veghe,
Să înmiresmezi pădurea şi câmpiile cu maci!
Îmbrăcată fără voie, în a morţii lungă zeghe
Te voi recita pe cruce, ca în veci să nu mai taci.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În mine, poezia

Vântul şi-a întins aripa peste vara dezbrăcată,
Ploaia stă la pândă-n ceruri, ca un cerber nemilos,
Eu mi-ascund poemu-n poale, să nu mă trezesc deodată,
Că mi-l fură toamna asta, cu alaiul ei pompos.

Şi se ghemuie, se strânge, ca un prunc la sânul dulce,
Pe sub piele se târăşte şi în sânge mi-a pătruns,
Lăngă inimă se-aşază, eu îl las să mi se culce
Cu tic-tac-ul, cânt de leagăn şi îmi este de ajuns.

Nu-l atinge vreo stihie, hiberenează fără grijă
Şi va încolţi când vremea învierii va veni,
Doar de nu-l atinge glonţul, doar de nu-l răneşte-o schijă,
Când m-or troieni ninsoarea şi îngheţul şi-oi pieri.

Tu să fugi, când simţi că moartea-mi dă târcoale, să mă fure,
Să-ţi iei versurile toate, şi nici titlul să nu-l uiţi
Şi te-ndreaptă cu paşi repezi, sub feriga din pădure,
Eu voi fi în frunza verde, o să-ţi cânt, tu să m-asculţi!

Poezia mea nebună, scrisă-n nopţile de veghe,
Să înmiresmezi pădurea şi câmpiile cu maci!
Îmbrăcată fără voie, în a morţii lungă zeghe
Te voi recita pe cruce, ca în veci să nu mai taci.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare sunt eu?

Oare sunt eu cea de atunci
Când ruşinată îmi plecam privirea
Oare sunt eu cea de acum
Când înflăcărată îţi caut iubirea
Oare sunt eu oare nu sunt
În mine sângele a prins sa fiarbă
Şi stau la pândă între da şi nu
Între cea de acum şi cea de atunci
Şi îmi ţes amintirile cu aţa durerii
Şi trag cu dinţii de un nou început
Mă-nfăşor în mantia uitării
Şi-mi pun ciucuri în diverse culori
Îmi aprind albastrul din suflet
Şi aştept...
Îmi împart zilele între cea de acum
Şi cea de ieri
Închid ochii şi vorbesc cu mine
Oare sunt eu cea de atunci
Oare sunt eu cea de acum
Oare sunt eu dintotdeauna
Iubindu-te pe tine...

poezie de Florentina Danu
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu şi poezia mea

Mă tem că sunt singur cu poezia mea
cu o ţigară în mână şi-o cafea
mă tem de ea şi ea de mine
şi ne sucim
de rău şi ne vedem de bine
undeva...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia

e un fel de a privi lumea
între două bătăi de inimă şi o lacrimă
sigur e o ştiinţă
cam ciudată
care nu vrea să limpezească nimic
nici iubirea
nici durerea
vindecă uneori sufletul
dar asta într-un mod relativ
chiar aşa
relativul
sună ca un timp al conjugării verbelor
de către poeţi

de când einstein a aruncat inefabilul
între două încercări de concret
mă deplasez cu viteza gândului
când spre roşu
când spre albastru
apoi aşez iubirea în cuvinte

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între mine şi cer e o umbră

nici nu ştiu dacă numele meu e teodor dume
şi dacă stăpânul celui însemnat de Dumnezeu e
moartea într-un capăt şi viaţa în celălalt

uneori prins între cele două linişti
îmi lipesc urechea de marginea pământului
şi vorbesc cu tata în prezenţa căruia
am învăţat să iubesc să sufăr
şi să aprind prima lumânare
ţin minte cum am sărutat-o pe mama
şi m-am rugat lui Dumnezeu
să se joace cu mine
eram devorat de frică şi de
întunericul decupat
din veşmintele lui tata

prins în acest sentiment ciudat
am ucis o lacrimă
am strigat şi
moartea s-a zgâit la mine
ca la o pradă

nici nu ştiu dacă sunt fericit sau trist
ştiu doar că nu-mi aparţin
am privirile amputate şi oscilez
între cer şi o umbră leneşă

aş putea să mă prefac într-un băiat care iubea
sau într-o altă prezenţă în care numele
nici că ar conta
numai că
între mine şi cer există o legătură
care defineşte viaţa şi moartea

şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima cruce

se sfarmă lumea
şi pietre se frâng
pe treptele vieţii
mă aşez ca să plâng
n'am nume, n'am fraţi
regretele sunt bete
eu zac
singurul om dintre cei ultimi damnaţi
lângă mine
zac sicriele goale
pe pagina ruptă aştern cuvinte şi plâng
nici stele nu cad
e linişte în jur
eu scriu cu morţii plângând
se sfarmă cuvinte
mi-e dor să plec şi să mor într-un gând
între mine şi cer nu sunt scări
le vândusem într-o noapte de beţie
pe două ţigări
nu am timp de plimbare
o viaţă pierdută şi goală
tăcere, visare, ratare
păşesc pe cărare
printre morţii încă vii
mă despart, mă împart între cele
m-am născut ca să mor
azi trăiesc ca să plâng
şi scara e ruptă şi timpul coboară aiurea
mă aşteaptă ultima poartă
paşii mă dor
şi iar fug
mă aşez lângă cruce
între mine şi ani
adorm iar în ploaie
stropii mă ard şi iar plâng

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Echilibru-n piruetă

Nu mă tem de ceea ce sunt
Între cer şi vechiul pământ,
Între linişte şi zbuciumare,
Între zâmbet şi-adâncă-ntristare.

Nu mă tem de ceea ce este
Între viaţă şi-o simplă poveste,
Între ochii deschişi ori închişi,
Între cei amintiţi ori nezişi.

Nu mă tem de ceea ce-a fost,
Pietate ori gând fără rost,
Folosinţă ori caz inutil,
Afirmare ori demnul exil.

Nu mă tem nici de ceea ce-ar fi
Pentru încă o noapte şi-o zi
Către care, de mână cu mine,
Tot ce am şi ce sunt, iată, vine!

Nu mă tem de firescul sfârşit
Al iubirilor ce au pătimit,
Nu mă tem de-ntrebări şi răspuns,
Chiar de-n mine, subit, m-am ascuns.

Nu mă tem, nu mă tem, nu mă tem,
Chiar de-ar fi rugăciuni ori blestem!
Nu mă tem de războaie ori pace,
Nici de cel care urlă ori tace.

Nu mă tem nici de proşti ori deştepţi,
Nici de cei care-s strâmbi ori prea drepţi,
Nu mă tem nici de foc ori furtună,
Nu mă tem de-adevăr ori minciună.

Nu mă tem de iluzii ori fapte,
Nici de vise ori praguri de noapte;
Între toate mă-ncumet să fiu
Omul drept, omul sincer şi viu.

Nu mă tem nici de timpul ce-mparte
Câte-o oră-ntre viaţă şi moarte,
Dar mă tem că-ntr-o zi voi afla
Cum ar fi să mă tem de ceva.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între o cană cu ceai şi două gânduri

mama citeşte jurnalul de dimineaţă
îşi masează tâmplele
şi tace

întoarce pagina
o dezosează
complet
dar
cuvintele rămân
aceleaşi

ştiu că nu
crede în ştiri
dar îşi clatină capul
în loc de alte cuvinte

şi tace

se aşează confortabil
pe marginea patului de lemn
întoarce ziarul
ca pe o scrisoare
de la tata

din umbletul buzelor
suspectez durerea
ce o prinde
dar tace
soarbe o gură din cana
cu ceai din vâsc-de-stejar

între două gânduri

mă priveşte
trage timpul înapoi
şi-mi spune
vezi
s-a mai uşurat pământul
suntem tot mai ofiliţi
şi fiecare zi e la fel
numai oamenii nu sunt
şi totuşi

nu ştiu să mint
şi nici nu port ochelari

ca aceştia...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

şi totuşi cred că m-am născut cu mine

nici nu mai ştiu
de când mă ştiu
sau poate
m-am născut
cu mine,
era tot noapte
vara'ntr-un târziu,
când bolta-şi poartă
stele la chipiu

nici nu mai ştiu
de port un nume
sau de sunt
zodie'n pronume,
mi-au pus în apa
de botez poeme,
să mă tot tulbur
prin trileme

nici nu mai ştiu:
am fost la şcoală?
sau ploaia clipei
m-a'nvăţat cuvinte?
vedeam sub pleoape
umeda escală
când poezia'n ochii
croia, veşminte

nici nu mai ştiu,
sunt eu? îmbătrânesc?
sau ridurile'n anii scurşi
le tot doinesc
povara trupului
prin vlagă o sleiesc
şi de la capăt
punctu-l pun
pe: te iubesc

poate că m-au lăsat
ca să mă nasc
s-ajung în pomul
vieţii mele vreasc
din câte oase
carne-aş vrea să-ţi fiu
c-am două mâini
şi sângele cu care scriu

privesc la rânduri
descifrând Lumina
sărut Iubirea
ce-a-nflorit retina
între poeme
irişii-i frământ
mă simt regină
chiar de-s om de rând

şi totuşi cred că
m-am născut cu mine
fiindc-altcuiva
i-ar fi prea greu
să-şi ţină mintea
trează'ntre ruine
şi sufletul în mâini,
de Dumnezeu

simt dor de viaţă
de-adieri de vânt
simt ploaia
şi natura'ntr-un Cuvânt
şi chiar de nu mai ştiu
de când mă ştiu
e-atât de bine...
că mi-e dat să-mi fiu!

şi totuşi cred
că m-am născut
cu mine

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptări! ne aduceţi ofilirea... fructe prea coapte! am muşcat din carnea voastră numai atunci când setea îmi devenise de nesuportat şi când nu-i mai puteam îndura arsura. Fructe trecute! mi-aţi umplut gura cu o fadoare otrăvită şi mi-aţi tulburat adânc sufletul. - Fericit cel care, tânăr încă, a muşcat din carnea voastră tare şi a supt sucul vostru parfumat de dragoste, fără să mai aştepte... pentru ca apoi, răcorit, să alerge pe drumul unde ne vom sfârşi tristele noastre zile.

Andre Gide în Fructele pământului (2002)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!