Sub aripile destinului

O, Salieri! Câţi urmaşi ai în viaţă...
câţi presupuşi fii ai dreptăţii
râd onestităţii în faţă,
cum râde dracul, când se răsfaţă.
Câte caractere frumoase şi talente
pe valul voinţelor rămase
sunt ca epavele corăbiilor
de sarea mărilor roase,
legănându-se doar cu speranţă
atunci când banul şi înfluenţele
cern izbândele şi râd vieţii în faţă.

Alţii, orbecăind sub aripile destinului,
ameţiţi, ca de puterea vinului,
se adapă din izvorul cotidian,
legănaţi pe valurile timpului, an de an,
sperând cu tărie
în a lor vie credinţă,
destinul alege, destinul învinge
şi cântăreşte orice voiţă.

Destinul este reţeta prescrisă
înainte de a noastră putinţă,
în tainice scopuri divine,
purtarea firii spre marea căinţă...
frământări şlefuite în timpuri răscoapte
şi înfloriri spirituale,
ca visele lui Mozart, de după moarte
care în marea lui credinţă,
de geniu fără referinţă...
şi-a trimis nemurirea în eternitate.

Aşa visăm toţi,
până să trecem bariera vieţii
în lacrimi şi şoapte,
spre cercetatul necunoscut...
veşnicia iubirii, idealul speranţei,
să nu moară, înainte şi după moarte,
nici în cer, dar nici pe pământ
dacă se poate.

poezie de Valeria Mahok (21 iunie 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te ocolesc cu vrere, răutate dospită...

Te ocolesc cu vrere,
Răutate dospită în pântecele lumii moderne,
Ce sufletul multora şi pe al meu ades ai umilit,
N-ai înţeles la timp, ce frumos se poate trăi în lume,
N-ai înţeles, că singură te spânzuri în hamacul prostiei,
Că singură sufletul ţi-ai vândut şi l-ai rănit.

Nu poţi învinge sămânţa iubirii divine,
Aşa cum nu poţi schimba nicio lege a firii omeneşti,
Dar voinţa ta poate înfrâna plăcerile tale ieftin râvnite,
Care nu duc niciunde la bine,
Şi lăcomia-ţi mare nu va mai fi pe viitor
Acea groaznică groapă cu lei.

Privesc cu duioşie, cum îţi chinui timpul mereu,
Orbecăind printre deşeurile caracterelor umane,
Când vei slăbi hăţurile desfrânărilor stupide şi goale?
Nu vezi cum în lianele vieţii te împleticeşti
Şi-n hăul confuziilor înotând te adânceşti?

Am învăţat să te ocolesc,
Răutate dospită în pântecele lumii,
Te las să te zbaţi în drojdia ta împuţită de timp,
Eu am ales paradisul iubirii adevărate,
Cum trebuie să facem dealtfel cu toţii,
Până nu e târziu.
M-am aliat cu Dumnezeu şi-a lui Sfântă credinţă,
Care niciodată nu ma lăsat la greu
Şi nici nu mi-a trădat marea speranţă...
De ce numai necazul să ne apropie de El
Şi pe noi oamenii, de noi?

Şi răsplata alegerilor mele n-a intârziat
În palate de bucurii viaţa mi-a transformat,
Aşa cum mulţi dorim şi visăm,
Când înţelegem puterea cuvântului înţelepciune,
Şi când la pieptul ei ne maturizăm.

poezie de Valeria Mahok (27 noiembrie 2016)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă vrei să nu regreţi nimic în viaţă...

Dacă vrei să nu regreţi nimic în viaţă,
Fii bun ca "sarea în bucate"
Dacă vrei să nu regreţi nimic în viaţă,
Iubeşte ca Julieta, înainte de moarte.
Dacă vrei să nu regreţi nimic în viaţă,
Slăveşte frumosul prieteniei şi ridică-i cetate.
Dacă vrei să nu regreţi nimic în viaţă,
Botează-ţi timpul cu hărnicia Cenuşeresei,
Cât se poate.
Dacă vrei să nu regreţi nimic în viaţă
Fii altruist, ca minunatul Isus, cu toţi apropiaţii.
Dacă vrei să nu regreţi nimic în viaţă,
Binecuvântează-ţi străbunii, părinţii, pacea şi fraţii.
Dacă vrei să nu regreţi nimic în viaţă,
Nu ocoli, ca ateii înţelepciunea divină.
Dacă vrei să nu regreţi nimic în viaţă,
Fă-ţi din timpul vieţii o minunată disciplină.
Dacă vrei să nu regreţi nimic în viaţă,
Din floarea iubirii lasă în urmă minunaţi copilaşi.
Dacă vrei să nu regreţi nimic în viaţă,
Împodobeşte bradul vieţii şi caracterul ei
Cu tot ce este mai nobil pe pământ, pentru tine,
Pentru viitor şi pentru urmaşi.

poezie de Valeria Mahok (11 februarie 2016)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avem nevoie de iubire, ca de aer

Avem nevoie de iubire, ca se aer,
Căci n-am fost învăţaţi
Cum să iubim frumos,
Crescut-am ca florile între spini,
Printre suspine adânci
Si aplicaţi cu capetele in jos.

Avem nevoie de iubire ca de aer,
De îmbrăţişarea ei divină,
Eternă floare vie, fără de pereche,
Azi în cotidian aproape o străină, bezmetică după noi senzuri...
Mergând prin ploi confuze,
acide si fără de lumină.

Avem nevoie de iubire, ca de aer,
De toate esenţele ei înălţătoare,
Minuni cu vectori in valori măreţe;
Azi flămânzi după diverse, needucati cum suntem,
Orbecăim aiurea în marea-i căutare.

Avem nevoie de iubire, ca de aer,
Doar ea dă frumuseţe vieţii cu adevărat,
Să curgă din ochii lumii
Doar lacrimi de fericire,
Când ocolim marea sensurilor false,
Moartă mare, ce firea iubirii a denaturat.

Avem nevoie de iubire, ca se aer,
Iubind, spiritul iubirii îl vom înălţa,
Si Veşnicia fericirii va semna
În cer si pe pământ
Pacea în lume si armonia,
nemurirea.

poezie de Valeria Mahok (7 august 2019)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Capriciile destinului

Dacă pe drumul vieţii,
Destinul i-a pălmuit,
Unii s-au deşteptat,
Alţii s-au prostit.

epigramă de Valeria Mahok
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când oamenii mă întreabă dacă un dumnezeu a creat universul, eu le spun că acea întrebare în sine este fără sens. Timpul nu a existat înainte de big bang, aşa că nu există timp în care dumnezeu să poată să facă universul. Este ca şi cum ai cere indicaţii pentru a ajunge la marginea Pământului; Pământul este o sferă; nu are o margine; aşa că a o căuta este un exerciţiu inutil. Fiecare dintre noi este liber să creadă ce vrea, şi este punctul meu de vedere că cea mai simplă explicaţie este că nu există nici un dumnezeu. Nimeni nu a creat universul nostru, şi nimeni nu ne dirijează destinul. Asta mă duce spre o realizare profundă; Probabil că nu există rai, şi nici viaţă după moarte. Avem doar această viaţă ca să apreciem marele design al universului, şi pentru aceasta eu sunt extrem de recunoscător.

citat clasic din Stephen Hawking
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciunea morţii

Cine nu se naşte nu moare.
Moartea e cea mai trainică lucrare a lui Dumnezeu.
Soarta ta este de muritor, dorinţele te depăşesc.
Cu cât ai mai mult, cu atât pierzi mai mult prin moarte.
Râsul este izvorul vieţii, plânsul este al morţii.
Să trăieşti ca şi cum ai fi nemuritor, să mori cu aceeaşi credinţă.
În fiecare om zace un mort – trecutul.
Când mori te întorci la locul naşterii.
Nu vorbi des despre moarte, îi poţi atrage atenţia.
Datorită morţii a intrat morala în viaţa noastră.
Viaţa este un împrumut al morţii.
Pot trăi la nesfârşit cei ce nu au nimic de făcut.
Când ştii de toate mergi spre moarte cu ochii închişi.
De unde ştim că nu ne aşteaptă cu dor cei care au plecat?
Ştim că vom muri, dar nu ştim uneori că am murit deja.
Nu mă preocupă moartea acum, am să mă ocup de ea după.
Moartea ta este treaba altora, nici tu nu te poţi ocupa de ea.
Nu ducem lipsă de timp, ci de viaţă.
Cunosc moartea mai bine decât morţii.
Cine pătrunde trufaş în moarte?
Cineva arde, cineva putrezeşte în viaţă fiind.
Orice termen de garanţie aminteşte de moarte.
Spitalele au nevoie de bolnavi, cimitirele de morţi.
Cei vii se duc, morţii rămân ca martori.
Când viaţa nu există, nici moartea nu are loc.
Iubirea nu ne apropie şi nici nu ne depărtează de moarte, dar ne dă curaj.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu spune niciodată, niciodată...

De spui în viaţă: niciodată, niciodată!
Convins de hotărârea ta,
destinul a tot ştiutor...
te va purta ca vântul răsfăţat,
din poartă în poartă,
spre scopuri precise,
spre capăt de şoaptă,
fiind dinainte prescris,
nu cum vrem noi,
nici cum vrei tu,
ci cum vrea EL,
căci toţi suntem lucrarea Lui enigmatică.
Nu spune niciodată, niciodată!

poezie de Valeria Mahok (6 mai 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când... până când...

De când e lumea şi pământul,
Tot de-atunci bate şi vântul.
Norii tot de-atunci se-adună,
Fulgeră, plouă şi tună.

Tot de-atunci apele curg,
De-atunci cântă cucu-n crâng,
De-atunci sunt zile şi nopţi,
Tot de-atunci sunt vii şi morţi.

Din acele prea vechi timpuri
Există ani şi anotimpuri.
De când soarele e soare,
Tot de-atunci luna răsare.

De-atunci pomii ne umbresc
Şi cu flori se-mpodobesc.
De-atunci pământul hrăneşte
Tot ce pe el vieţuieşte.

De-o veşnicie strălucesc
Stelele-n raiul ceresc.
Tot de atunci păsări zboară
Către marea Stea Polară.

Toate-acestea îşi au mersul
De când există Universul.
Şi după cum cartea ne-nvaţă,
Tot de-atunci există viaţă.

De când planeta are viaţă
Omul stă mereu în faţă.
Chiar dacă există moarte,
El are posteritate.

Va dăinui până când
Va dispărea acest pământ.
Atunci, nu vor fi zile şi nopţi,
Nu vor mai fi vii, nici morţi.

Atunci viaţa se sfârşeşte,
Când pământu-ncremeneşte.
Când, în Universu-acesta mare
Va străluci un alt soare.

poezie de Dumitru Delcă (22 octombrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative...

Nici o floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nici o pasăre nu-i rară, fără de cuvântul vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, dacă nu-i dorit de dor...
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nici o noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici un om nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nici o zi nu e aleasă, fără de iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nici o vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nici o prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Nici un gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş...
Nici o fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nici o iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are stăruinţă.
Nici o soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu, îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub sabia timpului

Plutim pe marea vieţii
Ca pe o corabie
Uneori furtuni şi uragane
Se dezlănţuie
Ca şi Damocles destinul aşează
Deasupra capului o sabie
În timpul în care anii scurşi
Cu cei ce vin se înlănţuie

Suntem neputincioşi a citi
A destinului carte
Ce taine ascunde –
Dar nu avem dezlegare
Drumul vieţii ce ni-i dat
Este aproape, este departe?!
Peste timp, peste vremi
E a noastră eternă înălţare.

poezie de Petre Gigea-Gorun din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Statornicie

"Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului care nu se clatină."
(Psalmul 125)

I

Câte valuri vin să-ncerce
Omul pe a sa cărare!
Dacă nu ar fi statornic,
Prad-ar fi pentru pierzare.

Câte vorbe, câte fapte,
Câte linguşiri în faţă,
Câţi făţarnici nu-şi dau mâna
Să te-ngroape cu viaţă!

Orice-ar fi, rămâi statornic!
Gânditor la ce-o să fie
Când Isus, slăvitul Mire,
Sus pe nori are să vie.

Cum, în lumea asta mare
Transformaţi într-o clipire,
Credincioşii cei statornici
Sunt răpiţi în nemurire!

Fii statornic în CREDINŢĂ,
Hotărât fii, blând în toate,
Chiar şi-atunci când fraţi sau prieteni
Peste faţă te vor bate.

O credinţă încercată
Aur scump se dovedeşte.
Şi acum ca-ntotdeauna
Doar credinţa biruieşte!

Fii statornic în credinţă,
Nu uita, e o virtute!
Lasă bine să-ţi sfârşească
Lucrurile începute.

De-ai avea credinţa mică
Cât muştarul în grăunte
Ţine-o-n suflet, fii statornic
Poţi muta cu ea un munte.

Căci puterea din credinţă
N-are-n lume-asemănare,
Şi statornic e acela
Ce-a primit-o şi o are.

Cine nu cunoaşte oare
Secolul de biruinţă
Creştinismu-n jertfe sfinte
Dăruite din credinţă!

Fiare, lanţuri, suferinţe,
Rug în flăcări, martirajul!
Toate n-au putut răpune
Nici credinţa, nici curajul!

II

Fii statornic în NĂDEJDE
Neclintit rămâi aproape,
Chiar de ai prilejul astăzi
Lacrimi să îngropi în pleoape.

Se vor şterge toate-acestea,
E nădejdea, ea ne spune,
Vor veni în viaţa noastră
După plâns şi zile bune.

Şi de n-ar fi fost nădejdea
Ancora strălucitoare,
Câte suflete n-ar scoate
Gemete îngrozitoare.

Câte feţe n-ar fi triste,
Câţi răpuşi în lupte grele,
Câte frunţi n-ar sta plecate
Cu privirile-n podele!

Dacă n-ar fi fost nădejdea
Fruntea sus a ne-o menţine,
Câţi din noi n-ar avea astăzi
Inimile în suspine!

Fără picul de speranţă
Ce renaşte la iuţeală,
Câţi la început de cale
N-ar cădea de oboseală?!

De aceea, fii statornic,
Ai nădejde totdeauna,
Şi când marea-i liniştită,
Şi când vâjâie furtuna.

Ancorat la ţărmuri sfinte
Sufletul mereu să-ţi fie.
Nu uita, portul vieţii
Nu-i aici, e-n veşnicie.

III

Fii statornic în IUBIRE,
Plin de dragoste fii, frate;
Ştii – iubirea jertfitoare
Este mai presus de toate!

De aceea, niciodată
Nu lăsa iubirea stinsă!
Ţine-o-n inimă curată,
Ţine-o vie, mai aprinsă!

Fii statornic şi iubeşte
Şi pe cel ce nu-ţi vrea bine,
Chiar dacă te biciuieşte
Dragoste să vadă-n tine!

Chiar dacă te sfredeleşte
Cu priviri ucigătoare,
Fii statornic şi iubeşte,
Dragostea-i biruitoare!

Fii statornic în iubire,
Căci pe plaiurile sfinte
Răsplătită-i, în mărire,
Roada dragostei fierbinte!

Iar de nu rămâi statornic
Când o încercare vine,
Ai rămas un om datornic
Împlinirilor divine!

Ia aminte la Cuvântul
Sfintelor Scripturi, ce spune,
Că nimica nu e omul
Fără dragoste în lume!

Daruri, ştiinţă şi credinţă
Şi voinţă de jertfire
Au valoare-n pocăinţă
Pe suportul de iubire!

Dragostea nepieritoare
Nu cunoaşte despărţire
Nici pe culmi înfloritoare,
Nici prin văi în coborâre!

Duhul Sfânt rodeşte-ntruna
Dragostea mereu curată,
Pentru cel ce totdeauna
Are mintea luminată.

Credincioşi în chip statornic
Şi-n nădejde şi-n iubire,
Într-un zel cu suflet dornic,
Să ne facem pregătire.

IV

Fii statornic în CREDINŢĂ!
Stai prin harul Domnului
Neclintit, cum se prezintă
Muntele Sionului!

Fii statornic în NĂDEJDE!
Ancorează prin ea sus!
N-a rămas nicicând datornic
Regele ceresc – Isus!

Fii statornic în IUBIRE!
Veşnică e dragostea.
Haina de neprihănire
Pentru clipa de răpire
O lucrezi numai prin Ea.

poezie de Emil Bulgăr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, până când?...

De-atâta vreme-auzi şi tu chemarea
Spre ceruri, spre lumină şi spre rai,
Şi tot n-asculţi, nici plânsul, nici cântarea
Şi nu-ţi îndrepţi nici gândul, nici cărarea:
O, până când, o, până când mai stai?
Văzut-ai şi tu lucrurile care
Pe alţii mulţi i-a-ntors din calea rea,
Dar tu mereu rămâi în nepăsare,
În cea mai rea, în cea mai tristă stare.
O, până când, o, până când aşa?

O, tu cunoşti că moartea nu-i departe,
Că mergi spre focul iadului dintâi,
Şi totuşi tu rămâi pe căi deşarte,
Rămâi în foc, în chin, în plâns şi-n moarte!
O, până când, o, până când rămâi?

Tu ştii şi de la tine ce aşteaptă
De-atâta vreme şi astăzi Dumnezeu!
Cunoşti chemarea sfântă şi-nţeleaptă,
Cunoşti şi calea rea şi calea dreaptă:
O, până când, o, până când în rău?

A mai trecut un an din scurta-ţi viaţă
Şi-acesta-i poate ultimul ce-l ai.
O, smulge-te din neagra nopţii ceaţă,
O, rupe-ţi vălul negru de pe faţă:
O, până când, o, până când mai stai?

Curând solia morţii-o să te cheme
Răsplata cea de veci ca să ţi-o iei.
E vremea hotărârilor supreme,
E azi a mântuirii tale vreme!
O, până când, o, până când nu vrei?...

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ochii storşi de lacrimi

Când ochii storşi de lacrimi privesc în gol departe
şi nu mai vezi pe nimeni din câţi îţi trec prin faţă,
o, cine-ţi umple-n suflet un gol lăsat de moarte
şi cine-ţi dă privirii o rază de viaţă?

Credinţa, doar credinţa, ea-i singura putere
ce mântuie fiinţa prin Cruce spre-nviere.

Când, frânt, ţi-aduni tristeţea ca cioburile sparte
din viaţa răvăşită de-a urii vijelie,
o, cine-ţi mai întoarce nădejdile din moarte
şi cine-ţi dă vieţii o nouă temelie?

Când lupta ţi-e pierdută şi zările-s deşarte,
iar gheara disperării viaţa ţi-o sugrumă,
o, cine-ţi mai aduce o mântuire-n moarte
şi cine înspre-o altă iubire te îndrumă?

Credinţa, doar credinţa... ea singură împarte
viaţa, despicând-o în două pe vecie:
o parte, prin nădejde, 'nălţând-o peste moarte,
iar ceealaltă dând-o iubirii, pe vecie.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De sărbători...

S-au dus şi sărbătorile... e iarnă!
De-azi-noapte ninge şi e tare ger...
Pleacă copiii-n ţări străine, mamă!
Degeaba-n ţară drepturile-şi cer.
Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine,
Oh, mulţi nu ştiu ce Domnul le-o sorti,
Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine,
Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri...

S-au dus şi sărbătorile... E iarnă
Şi au plecat colind... colindători
Şi au plecat românii iar din ţară
În zi de luni, la ora trei, în zori.
Şi-au plâns părinţi şi fraţi... şi-au plâns copii
Şi-au plâns soţii, prietene, amici.
Ei au plecat, oh, au plecat în lume,
Sperând să-nvingă greul de aici.

De-azi-noapte ninge şi e tare ger
Şi-n jur răzbate-atâta suferinţă!
Pe umeri cade lacrima din cer,
Cu mângâiere, pace şi credinţă
Porneşte timpul către înapoi,
Nici pruncii nu mai au copilărie,
Căci stau cu ei bunicii şi din doi
Părinţii-s doar într-o fotografie.

Pleacă copiii-n ţări străine, mamă!
Departe-ntre străini muncind din greu,
O altă suferinţă îi adapă
Dar ei muncesc, muncesc, muncesc mereu.
Li-i ochiul încă lacrimă şi toamnă,
În sărăcie au trăit destul,
Vor să desfacă lanţul suferinţei
Şi să zâmbească celor dragi de-acum.

Degeaba-n ţară drepturile-şi cer,
Căci n-au aici nici drepturi, nici dreptate
Şi pier tăcut, în altă lume pier
Atât de-nlăcrimaţi... şi ce departe!
Şi dacă ţara noastră va pieri
Prin oameni sărăcind, va fi o lege
Ce pe români din nou îi va uni
O lege ce-n curând îi va-nţelege.

Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine
Ne-ncrezători, flămânzi şi oropsiţi,
Sperând ca timpul, timpul cel de mâine
Poate-i va face-o clipă fericiţi.
Le trece viaţa-n muncă şi speranţă,
Sunt doar o biată lacrimă pe faţă,
Lumina fericirii e departe!
De cei din ţară-o viaţă ne desparte.

Oh, mulţi nu ştiu ce timpul le-o sorti,
Nu ştiu nici când în ţară vor veni
La-nmormântări, la nunţi ori parastase...
Ţara cu toate ale ei, frumoase,
Nu îi va mai cunoaşte... Sunt străini -
O floare ce-a crescut prin mărăcini.
De-atâta dor de toţi cei dragi, mereu,
Să fie-aproape, cât va fi de greu!

Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine...
Nu ştiu ce râuri lungi de suferinţi
Le vor uda uscatul colţ de pâine,
Le vor spăla uitate suferinţi.
O mare de români plecaţi din ţară,
O ţară care i-a uitat. Români,
Viaţa-ntre români nu e uşoară
Şi-n ţara noastră ne simţim străini.

Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri,
Câţi dintre ei se vor întoarce-acasă
Sătui de chin, de gustu-amarei pâini,
Sătui de moarte şi sătui de viaţă.
Câţi vor putea pământul românesc
Şi grâul cu neghină să-l sărute,
Ca în opinci şi-n portul strămoşesc
Să joace pe câmpie, pe-ntrecute.

Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri,
Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine,
Oh, mulţi nu ştiu ce Domnul le-o sorti,
Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine.
Degeaba-n ţară drepturile-şi cer,
Pleacă copii în ţări străine, mamă!
De-azi-noapte ninge şi e tare ger,
S-au dus şi sărbătorile... e iarnă!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destinul meu

Tu eşti scânteia mea de viaţă,
Născut în lacrimi la ceas sfânt,
Voinţa tatălui ceresc,
Enigmă a vieţii pe pământ.

Eşti muza stelei călătoare,
Pe agitatul drum al vieţii,
Eşti dărnicia întruchipată,
În suflet viu, plin de culoare.

Tu eşti oceanul vieţii mele.
Eşti răsărit către apus,
Eşti uraganul nemilos,
Pentru pedeapsa celor rele.

Eşti orizontul meu de viaţă,
Iar eu pământ însufleţit,
Eşti zala unui lanţ de vieţi
Şi un întreg pân’ la sfârşit.

poezie de Valeria Mahok (8 mai 2007)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prescrisa

Sunt prescrisă pentru viaţa cu lacrimi şi zâmbete,
Sunt prescrisă cu înger obraznic
Ce nu-mi dă voie să mă arunc
De la etajul tuturor vreascurilor pentru rug,
Ce nu-mi dă voie să nu iubesc.

Şi când iubesc în mai multe finaluri reuşesc să nu mor.
Sunt prescrisă cu moarte pe foaia matricolă a cerurilor.
Pixurile ce m-au scris au folosit mult roşu.
Ca să cad doar între cer şi Pământ.

De fapt sunt prescrisă pentru îngeri.
Să le arat cum se greşeşte,
Cum se moare fără să mori:
Cum se iubeşte fără să fii iubit,
Cum se iubeşte şi să fii iubit
Cum se regăseşte iubirea renunţând la reţeta colorată a sinelui.

poezie de Ioana Camelia Popa
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea vieţii mele

Valurile mării se-agită şi se-înalţă,
Dau în clocot cu-înspumate creste;
Nu au tihnă, unul nu se odihneşte,
Fac tot ce pot, în adânc sau la vedere,
Să-oficieze-un spectacol de putere.

Pe marea vieţii mele iertare nu-i, nici îndurare,
Pe după colţuri pândesc primejdii cu-ascuţite gheare
Stau de neclintit pentru libertatea mea; nu voi fi sclav.
Este timpul să ne numărăm. Este timpul să fii brav.

Pentru mine-acesta-i momentul
Să îmi revendic locul pe pământ,
Să dovedesc pe omul care sunt.
Pentru că ştiu că stau pentru dreptate,
Eu voi lupta, nu mă voi da deoparte.

Pe marea vieţii mele iertare nu-i, nici îndurare,
Pe după colţuri pândesc primejdii cu-ascuţite gheare
Stau de neclintit pentru libertatea mea; nu voi fi sclav.
Este timpul să ne numărăm. Este timpul să fii brav.

Chiar dacă apele se învolburează
Şi mânia lor mă va lăsa fără-adăpost,
Eu ştiu că mâine-n zori, la prima rază,
Toate se vor linişti, de parcă nici n-au fost.

Pe marea vieţii mele iertare nu-i, nici îndurare,
Pe după colţuri pândesc primejdii cu-ascuţite gheare
Stau de neclintit pentru libertatea mea; nu voi fi sclav.
Este timpul să ne numărăm. Este timpul să fii brav.

Pe marea vieţii mele iertare nu-i, nici îndurare,
Sunt singur. Rezist. După colţuri pândesc primejdii cu-ascuţite gheare.
Stau de neclintit pentru libertatea mea, luptând fără-încetare.
Este timpul să-îndrăzneşti, este timpul să fii tare.

poezie de Paul Callus, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unuia

N-are vreun talent aparte,
Dar destinul îl răsfaţă:
N-o să afle nici la moarte
Cât a fost de prost în viaţă...

epigramă de Sorin Pavel din Cimitirul vesel (2000)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative

Nicio floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nicio pasăre nu-i rară, fără cântecul de vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, de nu e dorit de dor.
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nicio noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici omul nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nicio zi nu e aleasă, fără iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nicio vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nicio prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Niciun gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş.
Nicio fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nicio iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are străduinţă.
Nicio soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok (august 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

În-credere

Am crezut în fericire
înainte ca Destinul să-mi răscolească dezamăgirea.
***
Am crezut în speranţă
Înainte ca Viaţa să mă-nveţe ce e singurătatea.
***
Am crezut in iubire
Înainte ca Vântul să-mi îndoaie aşteptările
***
Am crezut in destin
După ce Plânsul şi-a spus povestea.

poezie de Lucreţia Ionescu Buiciuc
Adăugat de Lucreţia Ionescu Buiciuc
Comentează! | Votează! | Copiază!