Puţin a lipsit ca Ines să nu fie declarată inamic public; a luat de mai multe ori parte la demonstraţiile celor nouă sute de mame - căci la atâta se ridica acum numărul femeilor părăsite de copiii lor -, dar singurul rezultat a fost că-şi pierdu doi dinţi la o intervenţie brutală a poliţiei. La capătul puterilor fizice şi morale, s-a retras la singurele-i rude, muntenii din Mesala. Acolo au lăsat-o nervii. Într-o zi s-a hotărât s-o sfârşească odată; a apucat-o pe o cărăruie întunecoasă ce se pierdea în pădurea de pini şi a urcat pe ea fără răgaz, sperând că povârnişul abrupt nu va avea sfârşit şi acolo, suspendată între pământ şi cer, va regăsi poate câteva resturi din strigătele de agonie ale celor dragi, dacă nu chiar sufletele lor rătăcitoare.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ines fu impresionată şi plânse amar, apoi se linişti, căci era de negândit ca cei doi fii ai ei s-o fi părăsit aşa, fără o vorbă; bărbaţii sunt întotdeauna în stare de astfel de fapte neaşteptate, dar fiii prezintă mai multe garanţii. Cu cât raţiona mai mult, cu atât mai extravagantă i se părea explicaţia soldatului. Şi pe când îşi ştergea lacrimile pe un colţ de bancă instalată pe culoarul Prefecturii, văzu mai multe mame - poate vreo douăsprezece ori chiar mai multe - care şi ele îşi căutau fiii sau bărbaţii dispăruţi. În majoritatea cazurilor, Prefectura le răspundea că fuseseră puşi în libertate. Femeile o înconjurară pe Ines şi o scoaseră în stradă, reflectând cu voce tare la pricina nenorocirii lor; încet-încet, ajunseră la concluzia că li se ascundea ceva, căci era neverosimil ca atâţia bărbaţi să se hotărască toţi deodată să-şi părăsească familiile.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astfel, satul află mai multe variante ale dispariţiei familiei sale, de la clasicul accident de tren până la înecul celor trei care, la recentele inundaţii, ar fi intervenit cu mult curaj ca să salveze o oaie aflată în primejdie. În realitate, cei trei dispăruseră pur şi simplu fără urmă, în timp ce se aflau la oraş ca să-şi vândă marfa - spanac, castraveţi şi pepeni. La piaţă avusese loc o încăierare şi cei trei Garcia, laolaltă cu alţi ţărani, fuseseră luaţi şi duşi de militari către o destinaţie necunoscută. Unii se întorseseră de acolo, după ce fuseseră bătuţi. Nu le plăcea să vorbească despre asta. Şapte ţărani în total, între care şi cei trei Garcia, n-au mai apărut însă. Ines începu să-i caute pe la secţiile de poliţie; puţin a lipsit să nu fie arestată; în orice caz, încasă mai multe lovituri în stomac, la bărbie şi în cap. Nu se descurajă dintr-atâta şi ceru lămuriri Prefecturii.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda începe pe la mijlocul anilor '70, când în satul de munte îşi face brusc apariţia o femeie de vreo cincizeci de ani, Ines Garcia Clemente, nepoata lui Pedro Garcia Luciente, membru al vechii familii Garcia al cărei nume este purtat de o jumătate de sat ca patronim şi de cealaltă jumătate ca matronim (există doar puţini Garcia Garcia, iar Institutul Epistofelic i-a privit multă vreme cu suspiciune, deşi toată lumea ştia că mama şi tatăl proveneau din sate diferite). Noua sosită e bine primită de clan; îşi pierduse bărbatul şi cei doi fii şi n-avea rude decât la Mesala. Ines vorbeşte puţin, iar când vorbeşte e incoerentă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marele Sfat al înţelepţilor defuncţi şi vii s-a ocupat de soarta celor o mie de miriade de suflete. Toţi acei războinici, dintre care mai mulţi - au fost rostite şi nume - avuseseră câte patru sau chiar mai multe suflete, toţi acei războinici aproape indestructibili fuseseră ucişi acum prin trădare. Trebuia oare aşteptat ca sufletele lor să se întrupeze iarăşi şi să-şi reverse răzbunarea sângeroasă asupra ucigaşilor şi a urmaşilor lor?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul pe care n-am apucat

Două drumuri se despărţeau într-o pădure aurie.
Îmi pare rău că nu le-am putut pe amândouă urma.
Şi, pentru că eram singurul călător, am zăbovit
Privind în lungul celui dintâi, cât mai departe.
Până acolo unde se pierdea sub pământ.
Apoi am apucat-o pe al doilea, ce nu era mai prejos.
Şi care poate era chiar mai îndreptăţit să-l străbat.
Căci era acoperit cu iarbă şi neumblat.
Deşi, trecând pe unul dintre ele,
Era de parcă le-aş fi străbătut pe amândouă,

Iar în acea dimineaţă se întindeau la fel:
Iarba lor nu era bătătorită de paşi.
L-am lăsat pe primul pentru o altă zi
Ştiind totuşi că, pornind pe unul dintre ele,
Cu greu m-aş mai fi întors vreodată.

Aşa voi povesti cu un suspin
Cândva, peste ani şi ani:
Două drumuri se despărţeau într-o pădure, iar eu
Am pornit-o pe cel mai puţin străbătut
Şi asta mi-a schimbat viaţa.

poezie clasică de Robert Frost (1916), traducere de Horia Gârbea
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram sigur că toate reveriile mele nu erau simple halucinaţii: era efectiv Zeiţa şi, cine ştie de ce, fusesem singurul care-şi dăduse seama de asta. De cum am izbutit să mă mişc, mi-am continuat urmărirea gâfâind. Miss Emeralds nu s-a mai întors către mine. Se deplasa cu o viteză vertiginoasă, fără să dea impresia că se grăbeşte. La capătul puterilor, mi s-a părut că eram pe punctul de-a o ajunge, când împinse o poartă metalică şi dispăru într-o curte. Am urmat-o fără preget. Nu mică mi-a fost uimirea când am dat peste un loc viran, mărginit de patru ziduri de cărămidă şi plin de hârtii fâlfâind alene în voia vântului. Nu era nimeni acolo înăuntru şi nici urma vreunei alte porţi nu întrerupea monotonia zidurilor de netrecut. Miss Emeralds, a cărei taină eram sigur că o desluşisem, dispăruse. Se făcuse deodată foarte cald acolo, în timp ce sarea de mare îmi năpădea gura şi nările. Eram atât de sigur că n-o voi mai revedea niciodată, încât m-am prăbuşit pradă unei febre îndelung reţinute.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu eşti zilele astea la Sibiu - în sfârşit totuşi mă gândesc cu bunătate la acest petec de pământ. Acolo ne-am văzut, acolo m-ai cunoscut, acolo am început a Te iubi. Acolo... acolo... Îţi mulţumesc că te-ai gândit să-mi aduci puţin pământ sfânt.

Veturia Goga în scrisoare către Octavian Goga (17 februarie 1920)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teoretic, Jormania continua să fie condusă de clanul celor 78, care primea ordine de la Jacan prin videofon. Dar cei 78 nu mai ascultau de ordine. Ocupau ca întotdeauna vechiul palat regal, împreună cu câteva sute de soldaţi şi de membri ai Secanului, pentru că acolo se mai găseau de-ale gurii şi pentru că, oricum, nu ştiau unde să se ducă. Ceruseră deja de mai multe ori ajutorul frăţesc al Maculiei, care întârzia să sosească. Mai mulţi dintre ei, înţelegând să profite de economiile depuse prin băncile elveţiene, intraseră într-un dialog activ cu toate statele sud-americane şi africane susceptibile de a le garanta azilul politic. Deocamdată însă discuţiile nu duseseră la nimic precis.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Werther: O, cât de pieritor e omul, încât chiar acolo unde are certitudinea că existenţa lui înseamnă ceva, acolo unde lasă cu adevărat urma prezenţei lui, în amintirea, în sufletul celor care îi sunt dragi, chiar şi acolo urma aceasta trebuie să se stingă şi să dispară, şi asta cât mai curând.

replică celebră din romanul Suferinţele tânărului Werther de Goethe (1774)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În mod vădit, podişul stâncos nu aparţinea nimănui. Cel mai apropiat sat se găsea doar la douăzeci şi unu de kilometri spre sud-vest. Primăria comunală, aşezată la zece kilometri mai jos în vale, vânduse clădirea şi un hectar de teren cuiva pe nume Tozgrec, în 1957. Vânzarea e înregistrată cum se cuvine; în ultima vreme, mai mulţi experţi au verificat autenticitatea documentului; i s-a analizat hârtia, scrisul primarului, cerneala socotelilor şi a ştampilei, spre a se ajunge la concluzia de nezdruncinat că totul era în regulă şi că Tozgrec plătise efectiv primarului incredibila sumă de o sută de dolari americani. Explică oare aceasta prosperitatea fără pereche a celor două sate de munte? Nimic nu le lipseşte oamenilor de acolo, ale căror pretenţii sunt de altminteri hotărât modeste. Din 1957, nimeni nu-şi aminteşte să se mai fi îmbolnăvit. Copiii, puţin numeroşi, sunt sănătoşi şi zdraveni, bătrânii, chiar la o vârstă foarte înaintată, nu dau semne de decrepitudine.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am nicidecum intenţia de a expune aici doctrina din Tratatul despre revoluţiile (sau mai degrabă "transmigrările") sufletelor, fiindcă, la drept vorbind, nu cred că am priceput-o prea bine nici eu. Cel mult, e vorba, în ultimă instanţă, despre copularea Celui Drept, care scoate un suflet din mijlocul "cochiliilor" (sau "cojilor": qelipoth) ca să-l aducă pe lume; la moartea omului, acest suflet e mântuit. Dar va trebui aşteptat mult până la sfârşitul lumii, care va avea loc atunci când toate sufletele poporului ales vor fi mântuite, fiindcă, în principiu, numărul total de suflete este cuprins între aceste două cifre fabuloase care sunt şase sute de mii la puterea şase sute treisprezece şi şase sute de mii la puterea şase sute de mii.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ines Garcia ajunse în sat cu câteva ceasuri înaintea lor: numai bine cât să gătească o fiertură bună de urzici şi să şteargă praful care le năpădise bordeiul.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepţii în viaţă au ţinut sfat împreună cu sufletele înţelepţilor defuncţi, iar acestea le-au spus (citat din tratat): Iapa albă a fătat pentru ultima oară. Va fugi, va fugi şi nimeni n-o şti că n-a crăpat. Va călca în picioare grumajii ucigaşilor ei. Fiindcă s-a zis: n-ai cum să smulgi inima fără să frângi coastele. Sufletele înţelegeau prin asta că, în aparenţă, indienii vor pieri ca nişte găini bete. Numai în aparenţă însă. Căci iată teribila (sau: înfricoşătoarea) taină a celor o mie de miriade de suflete: Din cele mai vechi timpuri, trupurile indienilor au fost însufleţite de o mie de miriade de suflete indestructibile. Sufletele nu erau distribuite câte unul pentru fiecare trup; doar războinicii şi înţelepţii aveau câte un suflet şi câteodată chiar mai mult de unul. Femeile şi copiii posedau numai o mică părticică de suflet, zisă "rază de lumină". Sufletul intra în războinic o dată cu iniţierea, fiind invocat de Colegiul Şamanilor.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pradă jubilaţiei constante a contopirii cu Tara, Zeiţa Verde, Calul Alb îşi urmă cursa fără de oprire. Împovărat de două taine formidabile, dintre care una atât de îngrozitoare încât nimeni n-o cunoştea, el alerga printre oamenii care, ocupaţi cu ale lor, nu-şi dădeau seama de nimic. Puţin le păsa lor că Tibetul fusese cotropit, puţin le păsa de mesajul indicibil depus în străfundurile sufletului lui rTe-hu, acolo unde conştiinţa sa n-avea acces. Nevăzând pe nimeni şi nefiind văzut de nimeni, alergătorul tibetan trecu de Darjeeling, se înfundă în Bihar şi se îndreptă către Miazăzi fără să simtă nici oboseala, nici foamea, nici frigul, nici căldura, nici strigătele de groază şi aceasta, în principiu, avea să dureze o veşnicie, căci nu mai exista nicio instanţă care să-l controleze, cu excepţia Zeiţei Verzi ce se complăcea în îmbrăţişarea lui.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ines se rugă Fecioarei fără a-i preciza despre ce era vorba, căci Fecioara se presupunea că-i cunoaşte necazurile; dar, la drept vorbind, se rugase deja de atâtea ori încât nu mai nădăjduia într-un ajutor supranatural imediat. Într-adevăr, niciodată nu se produsese nimic extraordinar; iar acum, mai degrabă decât reîntoarcerea celor dragi, îşi dorea propria-i moarte, blândă, de s-ar fi putut. În clipa aceea se apropie de ea un bătrân; îl văzu venind de departe, croindu-şi drum prin mărăciniş. Se concentră asupra imaginii lui, uitând de propriu-i trup istovit şi de cuvintele care-i circulau mecanic în spaţiul lăuntric, undeva prin dreptul inimii, nu al capului. Mâna stângă i se strânse instinctiv pe o piatră: apărare, teamă, speranţă, toate acestea n-au nume, toate trec prin nişte filtre necunoscute.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o ţară uitată din America Latină, pe un podiş presărat cu pini rari şi cu ienuperi pitici, aproape de Golful Smaraldelor, se afla o clădire foarte veche din piatră ce slujise odinioară de schit sau de hacienda. În timpul războiului, câţiva marinari americani, singurii supravieţuitori dintr-un naufragiu, găsiseră acolo adăpost. Pe zidul prăbuşit de incintă lăsaseră o inscripţie cu var de neşters: No trespassing.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemurirea

O căsuţă parcă pierdută în răscrucea celor patru vânturi stătea prizonieră
între două puncte cardinale legate între ele
cu linia dreaptă a destinului din mintea mea.
Chiar acolo, cândva, Dumnezeu,
odihnea pe o bancă îmbibată cu amintiri.
În fiecare dimineaţă îşi răsturna soarele peste case,
garduri, până pe caldarâmul încins de tălpile copiilor ce alergau
mângâiaţi fiecare–n parte de razele soarelui.
În bucuria lor, liniştea pomilor se transforma într–o fântână de apă vie,
hrănind universul, până şi verdele ierbii de pe marginea drumului ce se pierdea în amintire.
Acolo, lângă acea casă, pe bancă, mai văd şi acum câteodată o umbră sculptată
sub foşnetul pomilor. Se mistuia de focul dorului defilând singură dincolo de lacrimi,
dincolo de gânduri, dincolo de ultimul cuvânt ce seamană blând nemurirea din amintiri.

Toate izvorăsc din acea casă, din acea bancă, şi tot acolo se intorc.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

O particularitate a Aliciei H. era aceea că ea nu-şi extrăgea energia din hrană. Îmi amintesc foarte bine că am invitat-o odată la masă: abia s-a atins de mâncare, ca terorizată. Şovăia la fiecare îmbucătură şi sunt sigur că-mi făcea o favoare încercând să înghită câteva bucăţele de peşte sau nişte legume (nu cred să fi cerut vreodată carne). De fapt, îmi făcea mai multe favoruri: întâi, se afla acolo, cu mine; şi încă, trecând prin acea teribilă umilinţă care era la ea mâncatul. Era limpede că simţea pentru mine un soi de milă pesemne, dacă făcea toate astea. Iar eu îmi spuneam tot timpul: Doamne, nu se poate!

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

rTe-hu n-a mai găsit pe nimeni la Tashihunpo care ar fi putut să-i primească mesajul. A făcut deci cale întoarsă şi a revenit în Lhassa, de unde Dalai Lama şi suita sa fugiseră la timp, nu către Miazăzi, ci către Apus; într-adevăr, ţinând-o într-o goană nebună, aveau să i-o ia înainte duşmanului cu câteva minute şi, abandonând aurul, dar nu şi sulurile sacre, aveau să ajungă la Shrinagar şi de acolo în Elveţia. Oraşul sfânt era deja ocupat; puţin a lipsit ca rTe-hu să nu fie arestat, dar trupul său a ştiut să profite de confuzia generală şi a continuat să alerge, în timp ce spiritul i se bucura imperturbabil de suava îmbrăţişare a Zeiţei Verzi.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Carnea victimelor, se spunea, fusese a doua zi vândută în piaţă, ca să sature mulţimea. Dar răzmeriţele au continuat şi nimeni nu mai avea acum siguranţa vieţii sale sau a celor dragi. Câţiva agenţi ai Bedeker-ului au înscenat o tentativă de a ocupa postul naţional de televiziune. Scenariul lor prevedea eşecul, dar nimeni nu li se împotrivi. Schimbîndu-şi planul, puseră mâna pe emiţător ca să comunice populaţiei că reprezentau un grup înarmat de imaculişti, a căror intenţie era să scoată Jormania din sfera de influenţă a Imperiului. Emisiunea încă nu se terminase când Maculburgul protestă vehement şi ameninţă cu trimiterea unei armate în ajutorul guvernului popular al Jormaniei. Despre ce guvern să fi fost vorba? Greu de precizat, căci Jacan nu era numit în comunicat. Dar, la rigoare, s-ar fi putut oricând forma nenumărate guverne populare şi nu era nici măcar necesar ca membrii lor să fi vorbit jormana: căci, deşi li se pun multe în cârcă, jormanii au această indiscutabilă calitate de-a nu fi xenofobi.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!