Poeţii azi

Am tot mai mult convingerea că poezia-i demodată,
uitată-n superficial
ca şi cum ei, ăi, autorii, ar fi un fel de nimeni, ori neisprăviţi,
nişte bieţi versificatori
idealişti, fără de judecată,
ce scriu aşa câte ceva, aproape teatral,
departe rău de realitate, chiar smintiţi
-aşa cum s-a şi demonstrat de atâtea ori-
căci lumea nu mai are niciun gust de versuri,
e atât de complicat
şi ineficient,
o vorbă goală, o neseriozitate;
cum te-ai sili să dai ce ştii, când nimeni nu-i, n-ar asculta, un fel de impostori
şi ai trăi 'ntr-un turn de fildeş, un palat,
cum ultimul ajuns, un decadent,
o banalitate.
Se pare că e un cerc închis,
în care liricii se citesc între ei, sau nu,
mai mult se laudă –cât, cred că-n avantaj le este,
să aibă fiecare-n parte, la rându-le, vreo apreciere-
ceva ca într-un compromis,
creând impresia că-i greu s-ajungi la fel şi tu...
şi adesea cei mai slabi sunt gata la proteste,
de nu le iei naivitatea ca pe-o calitate, chiar de versurile-s doar nişte himere
ce-ar vrea să coloreze-n tonuri -fără culori, nici pensule- vocabular...
se pierd în declaraţii puerile, trecuţi, adolescenţii de liceu
-ce poate nici nu-l au, sau dacă... nu reţin decât vreo fată,
una, sursa de inepte bileţele cu greşeli-
căci astăzi totu-i numerar,
doar banul, el, e un bun, apreciere...
şi uite aşa-i ajunsă tagma de citată;
" o adunătură de aiuriţi, de aiureli!..."
Nu ştiu, să mai rămân într-o anacronică enclavă
şi-o zi, târziu,
-când, de demult, nu voi mai fi-
dintr-un noroc, să spună cineva... nimic... de bine, doar "că mintea mi-am făcut-o sclavă..."

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 februarie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suferinţa

E de neimaginat...
cum programarea-i falsă,
nu merge tot rotund, cum pasă;
de jucător abil şi bine antrenat.

Traseul este scurt...
şi-i totuşi, mult, mult, chin...
din nu ştiu ce putere ce-a creat destin;
căci nu-i alunecare, totu-i întrerupt.

Nu este recompensă...
oricât te-ai dărui să-ţi fie lin,
norocul nu-ţi surâde, de eşti fin;
obstacole sunt, lumea e adversă.

Mai mult, e nedreptate...
nu e răspunsul la măsura ce o dai,
chiar de-ai dona din totul ce nu ai;
nu poţi să te ajungi, la mult, la cantitate.

Balanţă nu-i...
nu ştiu de este vreun criteriu;
când alţii pot să vândă apa... deuteriu;
iar tu, nici pâine n-ai, pe masă ca să pui.

Nu-i totul roată...
căci unii au cumpărat bilet de înalt
pe banii tăi; nu se zdrobesc- chiar de fac salt-
iar ţie abisul... doar atât ţi se arată.

Nu ştiu morala...
căci chiar de binele mereu promulg
şi cred inexorabil că-s produs de demiurg;
n-am nici-o linişte, nici fericire... viaţa-i goală.

Rămâne resemnarea...
adică nu mai cer nimic să am,
mai bine nu veneam şi doar plecam;
sunt predispus să am nimic... doar vis şi încercarea.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neconvingătoare replicare

Mă întreb pentru ce goana apocaliptică de procreere,
De la bacterii şi furnici, primate, păsări, om, lepidoptere?
Ce ţintă le e aşa supremă, într-un etern consum de-amor?...
E oare râvna narcis, surdă doar pentru un existent decor?
Şi cu-i prieşte oare lupta neîncetată pentru-a fi
Noi replici -când alt scop nu e- decât perpetuul zi cu zi?...
Pentru ce albine viaţa-şi riscă eviscerând pe-un vârf de ac?...
Zău nu mai ştiu; gândeşte oare microb să treacă veac de veac?...
... Căci tot nu cred că-i tot doar intuiţie şi gustul pentru rut,
Aşa neînvăţat, ca şi cum cipul ribozomic e înnăscut
Fără vreo noimă, nici cutumă, numai o simplă repetiţie
Fără rol scris?!... Nu-i logică!... Căci lume n-ar mai fi!... Doar dispariţie!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste veche

Am încălecat pe cal
Şi-am ajuns într-o poveste
Cum o alta nu mai este
Dela Decebal.

Se făcea că-n lumea dacă
Între marile hotare
Vieţuia unu'-ntr-o stare
Afrodiziacă.

Foarte gras era Vomyllus,
Vesel, şi era în stare
Să-l facă să râdă tare
Chiar şi pe Coryllus.

Cu privirea-i acvilină,
De pe tronul său de rege,
Încerca, se înţelege,
Ca să se abţină.

Dar putea? – cu gura plină,
Povestea cum el cu vărul
Căutaseră-adevărul
Într-o bute plină

Cu un vin adus de-acasă,
Căci la neamul lui din Roma,
Nici tăria, nici aroma,
Nu-i de viţă-aleasă.

Au băut întreaga noapte
S-au distrat, au tot zis "Ave!",
I-au servit vreo zece sclave,
(El a avut şapte.)

S-au spălat într-un thermarum,
Şi-au plecat să viziteze
Roma, să se uşureze
Pe la buzunarum.

Sau, mai bine, în chimir, că
Poartă-aşa ceva la piaţă
Ca să facă la hoţi faţă
După vreo poşircă.

A făcut, cu mintea trează,
Trei afaceri cu romanii,
Că de-acolo-şi face banii:
‘I-aprovizionează.

Cu un Vomyllus în vervă,
N-apuca nici să se-nfrupte,
Râdea regele pe rupte,
Fără vreo rezervă.

Pentru el romanii-s doară
Soldăţoi fără morală;
Tarabostes-ii de fală
Sunt aici, în ţară.

Ei vor doar s-adune lauri,
Tribul lor mult prea războinic
Şi-a dorit rege destoinic
Pe alte coclauri.

Fostau toţi nişte comati
Ce-au plecat demult din ţară
Ca să prade pe afară
Ca nişte pramatii.

Legea tribului străbun e
Ori uitată, ori schimbată,
Căci se uită ca să bată
Popoare mai bune.

Au ei nişte zei, dar banii
Sunt cei la care se-nchină,
Om fi veri, vorbim latină,
Dar ei sunt... rromanii.

poezie satirică de Daniel Vişan-Dimitriu din Parfum... vesel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dregători

Trăiesc ca într-un " déjà vu"
Că ţinte ştiu nu pot s-ating;
Toţi cei din jur mă fură, înving...
Nimic nu e la fel acu'.

Pe nimeni nu mai ai de pază...
Toţi spun ce trebuie să faci,
Doar tu pe ei să nu te bagi;.
Mici sau mai mari, sunt toţi de vază!?!

Orice gândesc rămân perplex,
Căci şcoala nu mai e nimic;
Se poate face doar un pic
Şi eşti o parte din "Sed lex"?!?

La nimeni n-ai cui să te plângi
Căci plânsul e o slăbiciune,
O rugă în deşertăciune;
E cum săgeta... ce-ţi arunci!

Şi culpa nici nu mai există,
Sunt prezumat nevinovaţi;
Nici la copii nu mai sunt taţi...
Doar paguba-i ce mai persistă!

Deci plăţile-au un singur sens
Vidându-ne-n gaura neagră
La hoţi cu buzunarul dens
De-avut... Cerându-le tot lor să "dreagă"!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea devreme pentru sfârşit, inexistenţă

... deci se-nmulţeşte zilnic infinitate,
nu mai e niciun final
când deja sunt două sute de mii, de mii de miliarde de stele adunate,
din o sută de mii, de mii de miliarde de galaxii
-dublul tuturor boabelor de nisip de pe Terra-
şi nu mă mai pot strânge cerc! Sunt din nou iar imaterial;
nimic din despre mine nu mai ştiu, eu cel ce stau pe sfera
de la malul... unei mări. Te-aştept să vii,
întins pe şapte cu douăzecişişapte de zerouri de miliarde de sori
din plaja timpului, cu ochi de marinar de pe galera
tuturor alor mei, foşti matrozi silitori,
sfărâmaţi, dispersaţi în oceanul oaselor de coral...
fără să-mi amintesc, nici cel puţin frugal
de cineva sau dacă rugi au fost să ies din ou
în lipsa altuia, oricui, să fiu erou
mult, mult mai târziu,
să ştiu ce-nseamn-a fi când iară o să fiu...
şi nu am nici-o staţie de praf sau gaz
din toţi ce-au fost şi nu mai sunt de mult;
mulţi otrăviţi cu Separanda şi Venera...
că uite bate vântul ce-l ascult
şi-mi trece printre degete nisip, imensitatea
de prea multe miliarde... şi-s un simplu caz
ce nu-mi pot prinde stele, îs prea devreme...
şi nici nu am eternitatea
să mă-ntreme,
deci nu voi şti nimic, nu ştiu...
Normal că nu-i nimic, că este aşa de mult
şi nu e loc de prea mult spaţiu, fiind prea mult... şi ocult...
rămân, că voi fi veşnic prea devreme,
că nu-i timp, pe cât de este de târziu!...
Şi atunci e-adevărat că fiecare avem,
-fără vreo aură sau chiar de-a fi, precum suntem,
vreo năpastă-
norocul meteoric; căci tot e scurt în infinit, o boabă, un fir,
imens grăunte de nisip în negru... Steaua mea, a voastră!

... Pierdut sunt cu privirea înstelată se crăpând 'n nesomn în miliardele, silicele topit din geamul de pe ochiul din fereastră...
tot pipăind cu mâna o petală, toată pluş, ce cade neputând tot aştepta, de la o roză ruptă se murind în glastră!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De... scriere

Sunt parcă incapabil
să mă-nvăţ minte
dintre atâtea experienţe;
ce oamenii, tot noi,
c-un implacabil
ce nu se dezminte,
ne facem zilele după pasenţe...
doar cum ne pică, aleatoriu,
de-a lua fără de-a da-napoi,
de-a face viaţa altuia un purgatoriu.

Şi mă încred cu obstinenţă
în fiecare, cu onestitate
crezând că totu-i lin,
decurge de la sine
aşa cum trebuie când faci doar bine
şi-aştepţi returul; o prezenţă
de minimă moralitate
ce-ar putea preschimba destin...
Câtă, câtă credulitate,
pedeapsită de drept într-o fatalitate.

E lumea parcă invers,
nu ce-o ştiam de la părinţi;
cu zâmbetul pe buze petrecută,
printre prieteni...
Parcă-i văd şi-acum
cu chipuri ca de sfinţi
ce nu ştiau cuvânt "pervers"...
altminteri n-aş fi fost un oarecum,
n-aş fi dat sufletului pinteni
să pic împins în deznădejde, în derută.

Sunt poate un neadaptat,
nu-s "up datat",
smuls dintr-un "poll"
ce astăzi nu mai are niciun rol;
o anacronică eclocvenţă
-că tot se judecă potenţă,
forţa, dominare, avuţie-
tot ce-i ştiut că-n moarte n-o să ţie...
criterii unice de notorietate
ce nu le am nici eu şi-a mea posteritate...

Sunt "error page", tipar de veche anatomie!

Nu mă uitaţi!...
Riscaţi să fiţi la fel
nişte neisprăviţi,
în loc draconic să ţipaţi
că voi sunteţi cei blestemaţi
să vă mascaţi, simplu... ţânţar
din anofel?!
... Mortal să înţepaţi,
să faceţi lumea un insectar!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu cred decât

Nu cred că o să iasă ceva extraordinar,
Pe sfera acesta albastră bântuită de nelinişti,
Cum nu cred că lumea este veşnică,
Cel puţin în actuala formă atât de volatilă şi incertă,
Dar,
Cred că visele,
Oricât de nebuneşti şi fantasmagorice ar fi ele,
Uneori, chiar pot se pot împlini
Şi deveni realitate.
Într-o lume în care aproape fiecare nimic,
Vrea să cucerească celelalte nimicuri
Şi să devină un stăpân de nimic,
Fiecare e liber să creadă în steaua lui sortită,
Sperând că va putea vreodată să o atingă.
Nu cred în glasuri profetice şi anoste,
Ce propovăduiesc sfârşitul sfânt,
Distrugerea de va veni,
E mult, mult mai perfidă,
O ştiu prea bine căci...
Este în noi,
Cei ce vrem să cucerim nimicul.

Nu cred decât în mine şi în Cel de Sus
Şi sunt convins că este de ajuns!

poezie de Mircea D. Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi cer iertare de prea multă poezie...

Am constatat cu-ngrijorare că versul meu nu vă e drag
V-am plictisit şi rău mă doare, că doar câţiva mai sunt în prag...
Şi ca urmare, iau măsura ce se impune, nu mai scriu
Decât la lună-o poezie şi poate chiar şi mai târziu...

Tristeţera mea nu e benignă, ştiu că v-aţi săturat de ea
Dar ea e-n mine şi ştiţi bine că n-am să mă despart aşa
De-odată, niciodată, căci este-n soarta mea şi ştiţi
Toţi cei acei ce de-ani de zile, în orice clipă mă citiţi...

De fapt, firesc chiar mi se pare, că scriu prea mult şi nu-i normal
Să vin cu versurile-n ploaie şi să v-acopăr cu-al lor val.
Eu scriu fiindcă aşa mi-e bine şi mă retrag unde doar eu
Mă sfătuiesc în poezie, la margine de Empireu.

Am universul meu sihastru, unde n-aud şi nici nu văd.
Acolo cerul e albastru şi niciun nor nu întrevăd...
În versuri sunt cea mai frumoasă şi nu am vârstă, nici nu mor
Doar, uneori mă răscoleşte de tine, toamna mea, un dor...

Îmi cer iertare pentru toate poemele ce vi le-am scris
Şi sper să îmi respect cuvântul şi să mai scriu cât am promis...
Că ce-i prea mult nu este bine, devine agasant, vetust
Iar eu nu vreau ca dezolanţa de la cei dragi, nicicând s-o gust...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Comunicat

Particula, ar fi unicat; o suferinţă, doar plictisitoare,
De singurătate. N-ar fi nicio plăcere încântătoare.
Doar nulitate intrinsecă, că n-ar mai fi dezvăluire...
Nici nu s-ar şti, cunoaşte... nu ar fi nicio făptuire.

Căci n-ar fi fapte, că" făcut" oricum, el, nu s-ar şti;
Nici amintiri, nici gânduri, vise nu s-ar povesti.
Nici scris n-ar fi fost, poate nici mimică, cuvânt...
Căci nimeni n-ar citi... nu s-ar săpa niciun mormânt...

... Că n-ar fi cin' să sape, nici bocete n-ar fi.
În fapt, nici n-ar fi "este", că nu ar fi copii!
N-am bea de fericire şi n-am şti de frumos...
Că n-am cunoaşte pe-altul, guri n-ar fi de folos!

Cât crunt de adevăr este în "împreună"
Din mulţi egali, ce fac un tot divers să spună,
Să cânte, să aplaude, să plângă, să se ia de mână...
Ce minunat că din comunicat trăim!... Ne împletim, cunună!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cinci, Mai... bărbătesc

Bărbat m-am redescoperit aşa târziu, acum,
Că n-aveam nicio zi, nu mi se dedicase
Şi-a trecut atât timp, m-am tot uzat pe drum
Să aflu într-un târziu, că-s parte dintre... oase?!

N-aveam nicio menire, căci "nimeni" plânge tată,
Că-n viaţă nu se ştie oricum cine-i petentul
De drept de autor; c-orice femeie-i "fată"
Şi dacă s-a-ntâmplat deja, eşti... repetentul?!

Ce-ar fi, e-un bun "venit", ce nu-l aveam oricum,
Un fel de "day symbols" la ce-i urât, dar tare,
Că acum se poartă slut; doar muşchi, cu mintea scrum
Şi valoros e-n pat, nu treaz... Şi-n buzunare!?

Dar ăsta-i "genul" meu şi nici nu-i rost de gust
Chiar dacă se întâmplă să-şi pervertească "fel";
Crezând că "homo"-i nume divin, cum vinu-i must,
Tăria e în "stele", sex "joc"... nu "sapiens" ţel?

Îmi fac de fel urare, că nu-i încă cutumă;
Să-mi crească... păr mai des şi cuceriri în număr,
Iar anii care trec, să-i fac pavaj de humă
Şi să-i vopsesc mai vesel, 'n lavabil... peste umăr!

... E-o creatură, ziua!... Bărbatul, EL, e-o "spumă"!?!

PS
Unui Mai vesel, bărbătesc 5!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pieton, pe trecere

... îmi pare rău că trece anul
-pentru că nu se mai repetă,
ca şi iubitele, care şi ele trec la fel
şi spun, 'n ascuns, la fel de mine-
rămânând cheltuieli de suflet, banul,
ce-i dus chiar dacă se regretă,
şi oricum nu poţi pe toţi să-i strângi... poate niţel,
cât?... nu ştiu!... cine ar decide bine!?...
e anul!... o imensă parte dintr-un tot;
cam trei la sută, ca dobânda, de la bancă,
la ce ai depus economii
şi-o pierzi de scoţi mai înainte
de termen, cum ai vrea sămânţa dintr-un şrot
de-o floare a soarelui, sau gulerul, ce-l tai de la helancă
cu gât cu tot şi, curgi hemoragii,
într-o lividitate din atât de mult, demult fierbinte...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea

Mai mult, mult, suntem morţi decât vii, că-n fond viaţa-i o mică parte a morţii
atotstăpânitoare, sigură de-al său statut de veşnicie fără nicio intervenţie a sorţii,
căci inerţia-i o scuteşte de ambiţii; nu i se pretinde vreun sfârşit că n-are început,
nu naşte din ceva, e doar un recâştig de linişte din zbuciumul de-un viitor trecut!

E demografic "pan", în preponderenţă, moartea, că este mult mai populată, multă
şi nici nu-i complicată cum e viaţa ce-o-ntrerupe cu un strigăt de izbândă; o insultă
ce-şi va primi pedeapsa, niciodată prea târziu, căci oricum n-are nicio vârstă
nevieţuitoarea şi nici cu firea nu se pierde, căci singura în echitatea ei e justă!...

... Pentru că moartea e egală, o necunoscută fără fală, ascunsă, rece
şi-oricât este de nedorită, este universul acceptabil; la oricine trece...
doar o amintire-i de exist, infinitezimal de scurtă, fără vreo convingere,
într-o beţie a amânării gândului de-orice reflecţie îl amăgind până la stingere.

De ne-am muri trăirea, să nu fim, oh cât ne-am prelungi din moarte
şi-am fi un punct neînceput, de negru ce nicio viaţă n-ar desparte,
doar s-adunând în linii, în carouri; ar fi-n sfârşit eterna netrăire
cum spaţiul dintre stele, ce-s puţine! Am fi şi noi în fine un minus univers, o nimicire...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 martie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inuit

De existenţa n-ar fi fost mâncare,
Adică n-ar fi fost prozaică preocupare,
Am fi fost cert şi mai curaţi puţin
Şi timp mai mult, de a-l omorî, un chin!

De greva foamei, nu s-ar mai vorbi
Şi bunătăţi nefiind, nimic nu ne-ar orbi...
Ar fi pământu' întreg sălbăticie;
Doar mirişte, o întreagă florărie!

Nici abatoare n-ar mai fi, nici stâni
Şi popii, popii ar fi nişte păgâni;
Că nimeni n-ar muri de-o existenţă,
Credinţă castă... N-ar fi delicvenţă!

O apă în peşte ar fi, mări şi oceane
Şi ne-am iubi toţi; oameni, lei, iguane.
S-ar zice; am fi fără de nicio frică...
De nu un tâmpit ne-ar împuşca, din pică!?

Ah, c-am uitat, nu-i totul din mâncare
Şi nemâncaţi, căci proşti vor fi; nu doare
Prostia! Visu' înseamnă; omenirea o să ţie,
Primordial, de n-ar fi... vreo prostie!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ipostază

Sunt punctul de miră în hazard cu întâmplare, ştiut, neştiut doar de mine,
Că nu pot s-ascult doar pe alţii, ce nu-s eu şi nu mă ştiu cine-s, ce vreau,
Iar mintea mi-ar spune să cred că nimic nu se-ntâmplă, îs cu toate destine!?...
Şi nu cred un bob; nu se poate să fie un înscris, cuvânt cu... cuvântul, pe şleau!

Şi cin' l-ar fi scris şi nici rostul nu-l văd dacă îmi e dedicat şi nu-l ştiu,
Timpu-mi pierd -neştiut cât îl am- doar să fac retuşări şi obiecţii,
Ce nu-s acceptate chiar de-s bun din alţi răi; e mereu prea târziu
Şi rănile-mi curg, se deschid neîncetat. Prevenit nici nu sunt... de infecţii!

Ce simplu-i de spus necunoaşterii crase, când nu e răspuns ce-i un "dat"
Ca egal să nu fie, nici pe-aproape egal! Matematica-i farsa neştiinţei;
Căci sunt din mulţime şi reguli ar fi -doar nici capul nu-l am... la pătrat-
Nu să n-am rezolvări, să n-ajung la soluţii, să fac semnu' egal... neputinţei!

Şi atunci rolul îmi joc, cum sunt sigur deja că şi voi tot la fel l-aţi jucat;
Personaj duplicat -unul singur cu mine şi-altul scenic, sau doar stând la masă-
Prefăcându-mă însumi stăpân pe-al meu eu... subiectul ce-l ştiu blestemat,
C-ar fi, el, reuşit tot, cu har.... Nu golul sub piele, sub osul din piept... O tabula rasă!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ion

Orfan, nici el nu ştie de-a avut vreun tată,
că nu-i trecut pe niciun buletin, o carte de identitate.
Nici maică-sa nu ştie, crede, cine-a fost odată,
că l-a uitat şi ea, l-a părăsit; i-a spus-o cu sinceritate!
Nu ştie nici precis traseul; parcă, ar fi fost adoptat
un timp, dar s-au debarasat, din nou, predat la şcoală specială...
şi culmea nu crede defel; n-ar fi nicicum alienat, handicapat,
că-i bine plin de el, ştie de toate, -doar mintea-i deseori o goală,
a meşterit ceva intuitiv- nu vrea decât să supravieţuiască
şi din cotloane scoate ce lui îi poate fi, sieşi, un avantaj,
chiar dacă minte, păcăleşte... trage mult, din greu, ca să trăiască
şi nu-i fidel; să lase baltă poate fură, câte-un pic, e-un "homo aliaj"!
E stors de mulţi, de vlagă, bun la toate; pe tractor, pe câmpuri,
slugă hainului de preot... un bun pentru orice, răsplătit, hm, arar,
cu mâinile tot înnegrite, groase, tăvălit prin gloduri, smârcuri...
şi dinţii şi-a pierdut de nespălaţi... poate genetic nici nu i-a avut pe inventar!?
Un răzvrătit -probabil în el rău, sau mistuit încet de soartă-
mai ieri un june, fără a şti cum trece timp, se scurge;
este-n doi poli acum şi tot, tot, aruncat din poartă-n poartă,
chiar dacă lumea e acum nouă! E tot Ion şi nu se plânge...

Cum iaz, ce nu va şti nicicând că urneşte piatra grea a morii... doar se curge, curge, curge, curge!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 februarie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scăpătat

A băut astăzi, iar, atâta apă... multă,
De la izvor, la Lac şi de la o cişmea
Fără stăpân; "nu se contorizează încă"...
Şi a pregătit răspuns, de întrebă cineva?!...

Că n-ar spune oricum din crudul adevăr,
Ce nimeni nu l-ar crede -el, cu atâta şcoală-
Că nu mănâncă mult; din când în când un măr,
Cu multă apă, multă... I s-a prescris, de boală!?

Îngândurat răspunde la câte-o cunoştinţă,
Cu un salut sfios, melanj cu jovial,
Din ce mai are nerv şi tonus, din putinţă...
Că vrea încă să pară tot bine, cerebral!

Noroc că-i vară acum, ce-l costă mai puţin
Şi seara poate bea un ceai din multe plante;
Tot natural, nu dulce, chiar dacă-i de pelin...
Căci zahăr s-a scumpit şi-i mult ceair pe pante!

Va trece nouă zi, ca şi-altele să-ntrame,
Vreodată, peste ani, când câştig ar avea,
Din ce-a pierdut prin furturi şi va uita de foame,
Doar cu noroc... Că hoţii plătesc; parchet, curtea!

Îşi spune-n sinea lui că-i încă sănătos
Şi-şi ia zilnica doză de doi litri, lichide,
Chiar peste şi se miră că nu-i aşa burtos...
Doar parcă-i mai mult os şi mâinile livide!?

Nedumerit, se întoarce pe strada cu cişmea
Şi apoi şi pe la Lac... şi aici se fac lucrări
Să-nchidă curs de ape, modern acces, cu cheia
Şi numai după plată... Primaru' a vrut schimbări!?!

E-n binele la toţi; nu se mai udă curţi
Şi Europa cere civilizat, bunăstare...
De mâine ce va face? De-ar şti nişte corupţi,
Ca un ban să le dea!?!... Da-i ruşinos!... Şi n-are!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fior de Ionuţ sau bileţel de adio nescris

Mă exprim greu că-s doar un început de om
Şi încerc să mă prezint, că-s neştiut de-o lume,
De voi ce nu m-aţi vrut să cresc cum creşteţi pom;
Măcar atât, nu doar un epitaf şi-un nume.

Sunt mic şi blond, bălai cum soarele de-o vară
-Ce n-am avut mai multe, mi s-au oprit la patru-
Şi n-am ştiut, neşcolit, că dulce zi e amară,
Iar rău e pretutindeni, nu doar la film, la teatru.

Oricum nu pot vorbi, că nu mai am nici cap
Şi-s plin doar suflet pur, căci carne-s doar tocată
Pe oase scrijelite de dinţi, că-n guri nu-ncap
La haita ce-nfruntam, eu singur şi ea roată.

De lacrimi nici atât nu mai îmi aduc aminte,
Doar când sugeam, se pare -şi chiar nu-i mult de-atunci-
Căci m-au crescut de mic, neştiind că lumea minte,
Spunându-mi doar să râd, cu lacrimi de-alea dulci.

Mă uit în jos la voi din sufletul meu mic
Cum sunteţi imaturi şi vă deplâng pe toţi
Căci păcălind cu parcuri, oraşe, vis un pic,
Mi-aţi lăsat trupu-n junglă şi-un viitor de hoţi.

Mi s-au spus sus aici ce nu ştiam să spun,
De către cineva ce-şi zice că-i arhanghel...
Cuvinte dificile de pronunţat; că-s bun
Şi că-s primit pe-o cruce, eu, Ionuţ Cosmin Anghel!

PS
Pentru Ionuţ, muşcat până la moarte de nepăsare pe 2 septembrie 2013!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 septembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portret într-o oglindă falsă

Pe chipul tău blajin, iubito
Se-aştern nemărginite vise
Cuvintele rămân nezise,
Şi gândurile stau neatinse.

Nu cred ca pot sa chem uitarea
Sub mine zace gândul călător
Sub palma dreaptă, nepăsarea
Sub stânga doar frânturi de dor.

Trag speriat de prin sertar condeiul,
Şi apăsat de neputinţă,
Îţi scriu, ca nu cunosc temeiul
Şi sunt firav în necredinţă.

Nu uit nimic, căci nu pot a uita perfectul
Nici simplu, nici compus de-ar fi să fie
Nu-mi pasa ca-i neacordat subiectul
Şi predicatul, doar o pata pe hârtie.

De-ar fi să cadă în păcat suflarea
Acelor ce nu au vreo lege,
Atunci sa fie dulce, sarea
Şi vinul mintea să dezlege.

Căci sunt legate toate câte,
Rămân pustii şi neacordate,
Precum vreo trei viori cam hâtre,
Ce ştiu să cânte numai şoapte.

Şi eu acum, la un final de carte
Îţi spun cu vorbă apăsată,
Ca visele îmi sunt deşarte,
Atât cât gândul nu ţi-e faptă...

poezie de George Sciotnic (21 decembrie 2018)
Adăugat de George Sciotnic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Deci, un singur lucru este foarte clar pentru mine acum, în acest moment. Anume, atunci erai îndrăgostită de mine, chiar dacă nu mă cunoşteai personal, nu mă întâlnisei încă. Sunt cuvintele tale, nerostite, însă scrise clar aici, de mâna ta, în aceste foi, fără să te fi obligat cineva... În plus, se pare că nu ţi-ai schimbat părerea nici după ce m-ai întâlnit prima oară. Nu te-am dezamăgit... Întrebarea este dacă încă mă mai iubeşti, chiar şi acum, după atâta timp?! Pentru că eu, da, te iubesc, chiar foarte mult, doar ţi-am spus, de atâtea ori... Şi dacă aş fi ştiut că şi tu... Uff... Totul este atât de greu şi nu ştiu de ce... Spune-mi, Lia, sincer... Mă iubeşti sau nu?!
Lia: Luci, te rog... E atât de jenant...
Lucian: Jenant?! Ce-ar putea fi jenant?! Mie nu mi se pare.
Lia: Situaţia asta... Mă simt penibil! Te rog...
Lucian: De ce? Pentru că am aflat astfel că erai îndrăgostită de mine? Nu mi se pare deloc jenant. Nu-i nimic rău în asta.
Lia: Poate că nu, dar... De moment ce ai aflat despre modul în care... M-am îndrăgostit de tine, fără a te cunoaşte personal măcar... Ce crezi oare acum despre mine?
Lucian: Ce cred despre tine...?! Cred că eşti minunată. Şi te iubesc! Tot mai mult. Din ce în ce mai mult. Ar trebui să ştii că, odată formate, eu nu-mi schimb deloc părerile. Şi mă abţin să-ţi fac complimente, pentru că ştiu că nu le apreciezi, le consideri doar vorbe goale, nedemne de luat în seamă. Însă dacă ar fi după mine, n-aş înceta cu complimente la adresa ta. Pentru că eşti... Absolut fascinantă! Ai un efect asupra mea aşa cum nimeni nu l-a avut vreodată. Şi nici n-aş fi crezut că vreo persoană ar putea deţine controlul asupra mea. Însă s-a întâmplat... Eu m-am îndrăgostit de tine din prima clipă în care te-am zărit, pentru că, din nefericire, n-am avut nişte colegi care să te fi cunoscut din timp şi să mi te fi descris amănunţit, altminteri aş fi păţit acelaşi lucru ca şi tine. Adică, m-aş fi îndrăgostit fără a te fi cunoscut pe tine personal înainte... Însă, cum, ne-cum, eu te iubesc! Din tot sufletul meu! Mult de tot... Dar tu... Mă mai iubeşti? Încă?! Şi acum? Da, sau nu?!
Lia: Da, Luci, te iubesc... Dar...

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!