La odihnă

În Olăneşti la odihnă
Plouă mai în fiece zi
Iau umbrela cu mine
Şi mă plimb pe unde o fi.

Excursiile sunt scurte
Râmnic, Cozia, Ocnele-Mari,
Aş vrea să urc şi pe munte,
Fiind greu pentru veterani.

Salina este mare,
Cu biserica în mijloc,
Zidită numai din sare,
Neavând piatră deloc.

Inhalăm ionii de sare
Cei astmatici şi suferinzi,
Vizităm tunelul mare,
Fără stâlpi sau ceva grinzi.

Şi ne mirăm cu toţii
De acest munte de sare
Unde veneau strămoşii noştri
Cu căruţe sau călare.

Scoteau grunjii şi plecau
Spre colibele îndepărtate,
Cu toţii se bucurau
Când puneau sarea-n bucate.

Unii mergeau la izvoare,
Cu apele lor minerale
Umpleau troacele, ulcioare
Şi plecau voioşi la vale.

Acum, ele îs ferecate
Şi apa se bea cu plată.
De unde atâtea păcate,
Uitând ce-a fost odată.

Pentru o gură de apă
Lăsată de Dumnezeu
Omul să nu o soarbă,
Neavând bani tot mereu.

Au pus CIF-uri la intrare
Păzite cu străşnicie.
Întrebându-ne oare!
De ce atâta făţărnicie?

Cu gândurile răvăşite
Fac apel la demnitari
Să ia aminte şi să nu uite,
Să fie mai umanitari.

Să ia pravilele străbune
Care au fost altădată
Ele pe atunci au fost bune,
Dar, au fost odată!

Cu cele cugetate,
Trecând timpul şi anii,
Poate voi, nepoţi, nepoate
Stârpiţi răul şi avarii.

Vino, dreptate, odată
Şi te împarte egal la toţi,
Să nu mai fie vreodată
Neam din neam de Fanarioţi.

poezie de Dumitru Matei din Clepsidra vieţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cărarea

De la unde-ai fost odată
Pân' la unde vrei s-ajungi,
Dai din coate, ochii roată,
Depărtarea s-o alungi.

Te agiţi ca într-o mare
Ce te-ntâmpină c-un val,
Uneori, mai fără sare,
Alteori, catastrofal.

Şi nu vezi că-i doar o mare,
Nu vezi nici că-i doar un val,
Te forţezi să-ţi faci cărare
Către un... ceva final.

Când ajungi, priveşti în urmă,
Dar ţi-e foarte greu să vezi
Căci, în spate, anii, turmă,
Te aşteaptă să te-aşezi

Şi se ţin de tine... aţă,
Nu ai loc spre unde-ai fost,
Şi-ţi dai seama că o viaţă
Ai trăit-o... fără rost.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Olăneşti iubit

Pe coaste cu pomi, păduri
Şi o nesfâşită vale
Vezi case şi vile în jur
Mai sus, apele minerale.

Râul curge agale
Pe făgaşul lui în aval,
Oraşul e în sărbătoare,
Cu lume multă, furnicar.

Unii pleacă, alţii vin,
Să se calce în picioare,
Petrec concediul din plin
Şi beau apă de la izvoare.

Veniţi pentru odihnă
Şi de toate vârstele,
Se tot plimbă într-una,
Deşertând şi sticlele.

Alţii merg pe la izvoare,
Toate grupate la un loc,
Fiindu-le folositoare,
Uitând de necazuri şi de tot.

Hotelurile, bazele de tratamente
Situate în îngusta vale,
Toate-s puncte de agrement,
Tratament şi relaxare.

Izvorul douăzeci şi patru,
Mai la nord situat,
Este iubit de întreg natu,
De mii de suferinzi vizitat.

După un timp petrecut
De odihnă şi tratament,
Pleacă omul mulţumit
Cu un frumos reviriment.

Mulţi, din întreaga ţară
Se gândesc de acum la bilete,
Să petreacă în curând iară
Clipe în oraşul din poveste!

poezie de Dumitru Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aniversări

La început toţi
erau primiţi egal
cu pâine şi sare
din motive artificiale
s-a renunţat la sare
pentru unii şi pentru alţii
cu timpul s-a renunţat
şi la pâine
acum primirile se fac
natural fără nimic
fiecare este bine venit
vine când vrea
şi pleacă când poate
aşa sunt noile aniversări
cu primiri simple
doar cu urări
şi cu uitări.

poezie de David Boia (16 noiembrie 2021)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat, un împărat mare şi puternic; împărăţia lui era atât de mare, încât nici nu se ştia unde se începe şi unde se sfârşeşte. Unii ziceau că ar fi fără de margini. Iar alţii spuneau că ţin minte de a fi auzit din bătrâni că s-ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi, din care unii erau şi mai mari şi mai puternici, iară alţii mai mici şi mai slabi decât dânsul. Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea şi ţara, cum că cu ochiul cel de-a dreapta tot râde, iară cu cel de-a stânga tot lăcrămează neîncetat. În zadar se întreba ţara, că oare ce lucru să fie acela, că ochii împăratului nu se pot împăca unul cu altul. Dacă mergeau voinicii la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde şi nu le zicea nimic. Aşa rămase vrajba dintre ochii împăratului o taină mare despre care nu ştia nimeni nimic, afară de împăratul.

începutul de la Zâna Zorilor de Ioan Slavici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe urmele noastre

Pe urmele noastre mergînd,
ei coboară mereu spre centrul pămîntului,
apa noroioasă devine povestea însoţitoare,
la răscruci, cocoşaţi aruncă în sus cu buchete
sinistre, de nuntă.

Nimic nu dospeşte mai bine ca sufletul,
ca amintirea. Aveam odată vase de lut,
fiecare lucra noaptea, în vis, vasul lui
şi dimineaţa el era gata de a-şi primi uleiul,
vinul ori grîul.

De ce merg ei acum tăcînd? Cine sînt ei, de fapt?
Umerii noştri au fost odată de fier,
păsările noastre au fost odată de piatră,
dar noi, cei cu umeri de fier, cine am fost?
Dar noi, cei cu păsări de piatră, cine am fost?

Şi, în fond, de ce ei parcă ne urmăresc
şi calcă mereu pe urmele noastre,
coborînd, fără voia lor,
spre centrul necunoscut al pămîntului?

poezie de Dragoş Niculescu din Cinci vreascuri şi fapta de mâine
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar când...

Motto: Când eu n-am fost, nimic n-a fost creat.
Dante Alighieri în Divina comedie, Infernul, III (19 martie 1304)

iar când am apărut în lumea pentru mine
şi numai pentru mine de Dumnezeu creată
din liberă alegere şi tainele divine
mai ridica-i o alta de resturi separată

în care Universul era doar hologramă
la infinit punctată pe irişii retinei
materia şi timpul-un boţ de amalgamă
scăldat mereu în lacrimi de sentimentul vinei

şi eu, atotputernic ca Dumnezeu în fine
în limita ego-lui dispus de fler intern
urzind în transcendenţe comploturi clandestine
ce-ar stă să mă ferească de cercuri de infern

doar când voi părăsi această lume plată
ce-a fost şi pentru mine creată uneori
nimic se va lăsa în tot ce-a fost odată
doar flux de energie şi gamă de fiori...

poezie de Iurie Osoianu (20 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vă întrebaţi unde a fost Dumnezeu la Auschwitz, întrebaţi-vă unde a fost omul! Să uiţi, să taci, să fii indiferent la cele din jurul tău, sunt unele din cele mai mari păcate.

citat din Elie Wiesel
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiilor le cer iertare că am închinat această carte unui om mare. Am un motiv serios: acest om mare e cel mai bun prieten, din câţi am eu pe lume. Mai am un motiv: acest om mare poate să priceapă totul, chiar şi cărţile pentru copii. Am şi al treilea motiv: acest om mare trăieşte în Franţa, unde suferă de foame şi de frig. Are multă nevoie de mângâiere. Dacă toate motivele înfăţişate nu sunt de ajuns, ţin ca această carte s-o închin atunci copilului de odinioară, pentru că şi acest om mare a fost cândva copil. Toţi oamenii mari au fost cândva copii. (Dar puţini îşi mai aduc aminte.)

Antoine de Saint-Exupery în Micul Prinţ, Dedicaţie (1943)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă

în casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă
toţi ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în ţara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume
o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost
unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă
din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt în sat
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc
mamă, sunt copilul tău şi-aştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ai venit de nicăieri şi dacă e undeva, unde trebuie să ajungi, atunci trebuie să ajungi Aici. Dar Acum unde eşti? Pentru că atâta timp cât călătorim cu gândul care e dependent de corp, nu putem vedea că nu putem veni de undeva şi ajunge undeva, deoarece suntem veşnic pretutindeni. Dacă Sinele e veşnic, se pune problema să fi venit de undeva, există pentru el spaţiu-timp ca să poată călători undeva? Şi unde ar vrea să se ducă Întregul, când el este Totul? O imagine ar vrea să călătorească la Sine, dar Sinele nu are nici o imagine. Pentru că gândul nu se poate topi în această clipă, inventează astfel de nostalgii de rahat: "Ah, dacă aş ştii primul meu strămoş în sfârşit aş afla cine sunt eu. Odată ce ai căzut în această cacealma psihologică eşti terminat. Oare înainte ca să ştii de unde ai venit şi unde trebuie să ajungi, nu ar trebui să afli mai întâi cine eşti tu? Dacă nu eşti călătorul, dacă nici măcar nu ai fost născut vreodată?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii şi alţii

Unii vor iubire, alţii vor putere,
Unii doar un umăr pentru-o mângâiere,
Unii casă mare şi maşină nouă,
Alţii doar o umbră unde să nu-i plouă,
Unii să audă, alţii să vorbească,
Unii doar o clipă cerul să privească,
Unii o moşie mare şi bogată,
Unii-ar vrea o mamă, alţii-ar vrea un tată,
Unii haine scumpe şi pantofi mai mulţi,
Alţii vor picioare şi-ar umbla desculţi,
Unii vor un munte, alţii vor o mare,
Unii doar să aibă cele necesare,
Unii vor avere, faimă, bogăţii,
Alţii sănătate pentru-ai lor copii,
Unii vor să aibă propriul răsărit,
Alţii doar să uite ceea ce-au iubit...

Pelerini prin lume între nu şi da,
Fiecare suflet are rana sa!
Nu tot cel ce râde este fericit,
Cum nici cel ce plânge totul a sfârşit!
Luptă pentru tine, uşurează-ţi chinul,
Iar de nu se poate să-ţi accepţi destinul;
Fii cu gânduri bune şi să crezi mereu:
Când nu vine nimeni, vine Dumnezeu!

poezie de Licuţia Pântia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea din vis

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
un împărat ce îşi făcuse-un nume
asemenea aleşilor cereşti.

Era vestit prin legile-i severe
cu care-i pedepsea pe răi şi furi,
dar şi prin recompense şi plăcere
când oamenii păreau cinstiţi şi puri.

În sala unde împărţea dreptate
părea un zeu pe tronul lui de fier
şi toţi sperau ca, într-o zi, el, poate,
va renunţa să fie tot stingher,

căci tronul de alături, de o vreme
era tot gol, în aşteptarea ei,
a celei pentru care încă geme
în inima-ngheţată ca un stei.

Venise-n viaţa lui ca o minune
pe care a primit-o şi-a iubit,
dar n-ar putea nicicând, la nimeni spune
de ce sau cât a fost de-ndrăgostit,

căci el, ce nu suportă o minciună,
a înţeles târziu, că-ntr-un ocean
o floare însetată să răpună
nu poate fi oprită, e în van

să ceri meduzei braţele să-şi plimbe
pe corpul tău, în dulce mângâiat,
să uite cum a fost şi să se schimbe
atunci când tot ce-a vrut, a câştigat.

El a-nţeles, i-a spus, ea a plecat,
iar locul ei de-atunci, acum e gol
şi n-o aşteaptă cum o fi sperat,
inabordabil, cu un singur rol:

acela de a-i aminti iubirea,
trădarea şi minciuna fără rost,
plecarea, dorul şi nefericirea
dintr-o poveste care,-n vis, a fost.

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
povestea căreia i-am dat un nume
şi poţi acum, şi tu, s-o povesteşti.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada lui Viorel

Motto:
Transilvanie, eşti mare,
Mândră, strălucind în soare
Nici Oltenia nu se lasă,
Este harnică, voioasă
Cine vine şi munceşte
Glia n-o mai părăseşte!

Noi, mereu ne amintim
De Drobeta-Severin,
Unde, la Dunăre în vale
Au venit oştile romane
Cu împăratul Traian
Să lupte cu Decebal.
Legiuni, cohorte multe,
Care de luptă, catapulte,
Pedestrime şi călare
Din împărăţia mare.
În grabă au construit podul
Ca să treacă tot norodul,
Înaintând pe întinsa vale
A fost o mare confruntare
Au luptat eroic Dacii,
Dar au fost învinşi, săracii!

*

Sus, în deal la Bistriţa
S-au luptat cu suliţa,
Arcuri, coase şi topoare,
Romanii pe cai călare
Cu centuriile toate
Răspândite pe ale coaste
Măcelul a fost cumplit
Multă oaste a murit
Dacii învinşi şi urgisiţi
S-au retras cu toţii în munţi.
Dar şi acolo la cetate
Cetele au fost decimate
Venind şi capitularea,
Plânsetele şi cu jalea.
După crunta încleştare
Dintre marile popoare
S-a născut o naţiune
Statornică şi de sine,
Cu o istorie zbuciumată
Ştiută de lumea toată.
Prin acte de vitejie
Ce ne stau drept mărturie.

*

Astăzi, dealul este un plai,
Mândru colţişor de rai,
O casă mare, multă vie,
Linişte şi armonie.
În bătaia vântului
Şi cântecul cucului,
Al ciocârliei voiajoare,
Care se înalţă spre soare
Cu fermecătorul tril
De şi oamenii suspin
Acolo e un fermier
Iscusit, mână de fier,
Unii spun c-ar fi oltean,
Da de unde? E ardelean
De la Alba, satul Limba,
Nu umblă omul cu strâmba,
Nici politică nu face
N-o doreşte şi nu-i place,
E pornit pe meserie
Ca doctorul în chirurgie.
Are o tehnică avansată
De ştiinţă recomandată.
Cu ingineria aleasă
A avut o mare şansă
Şi nu a fost o întâmplare
Când Fortuna i-a ieşit în cale
Că, într-o noapte în al său vis
Deceneu cică i-a zis:
Să planteze pomi şi vie
Aducându-i bucurie.
Altădată, aici au fost vii
Dar, au rămas costele pustii
Pline de mărăcinişuri
Pentru iepuri ascunzişuri.
Deoarece Burebista rege
Ar fi promulgat o lege
Să fie scoase viile,
Curmând cu orgiile
În care zilnic mai tot anul
Să bea cu oala sau paharul
Curgea vinul în ulcioare
Precum apa din izvoare.
Supuşii nu-l mai ascultau
Şi de muncă toţi uitau.
Luându-se acea măsură
A fost nemaipomenit de bună,
Naţiunea a prosperat,
Formând marele regat.

*

Fermierul meditând
Multe zile, nopţi la rând
La cele spuse de prelat
A şi trecut la plantat
Sfătuit şi de soţie
S-a văzut omul cu vie
Cu soiuri de viţă aleasă
Afuz-Ali, Tămâioasă
Şi altele foarte bune
Lăudate în astă lume,
Ca-n zile de sărbătoare
Să se ureze şi cu pahare
Pline de Sovinion demidulce
Cu Merlot care te duce.

*

Mulţumit şi fericit
Având visul împlinit
A început să spună-n lume
Fapte, snoave şi anume:
- Munca îmi place, mă obligă
Să lucrez mult, dar se şi câştigă
Hoţilor le-am dat gură
Şi de atunci nu mă mai fură.
Îmi vând strugurii şi vin
La Craiova-n Severin
Banii câştigaţi sunt ai viei
Ai bunăstării şi avuţiei,
Să nu vă fie cu mirare
Pun şi struguri la păstrare
Pe care-i vând de sărbători
În pieţe, la trecători.
Am în cramă vin, rachie,
Pentru orice sindrofie
Să nu vorbesc cu păcat
Tot mereu sunt ajutat
De soaţă şi de băiat
Student bun, disciplinat,
Care stă numai în vie
Cu oamenii la datorie,
Îmi doresc producţii mari
Să-mi aducă în casă bani
Tot aşa, încetul cu încetul
Echilibrez şi bugetul
Ce vedeţi, e un început
Mai sunt multe de făcut
Să irig via cu picătura
Să nu intre uscătura,
Vreau şi o copertină protectoare
Contra grindinii nimicitoare
Care cade câteodată
De-mi strică recolta toată
Lucrările cer mulţi bani,
Muncă asiduuă şi ani.
Rezolvabile sunt toate
Să ai bani şi când se poate
Omul are acel destin
Cu drum drept şi cât mai lin.

*

Iar cele relatate
Toate sunt adevărate
Fermierul are omenie
Şi sfidează a lăcomie,
Zgârcenia şi avariţia
Care îşi fac apariţia
Şi rod, sărmana inima
Ca pe strugure molima.

*

Pentru faptele lui bune
Se cuvine a i se spune:
- Viorele! Ţine aminte
Întotdeauna să fii cuminte
Când vei ajunge bătrân
Şi muncind mereu din plin
Să le povesteşti la toţi,
Copiilor şi la nepoţi
Că..., munca, cinstea, hărnicia,
Ele ţi-au fost bogăţia.
În rest totul este trecător
Precum vântul cu al său nor
Şi nimic nu iei cu tine
Decât numai ce-ai făcut bine!

poezie de Dumitru Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caută-mă

Caută-mă în iarba crudă, unde este linişte şi pace.
Caută-mă printre flori mărunte, unde frumuseţea nu se-ascunde.
Caut-mă în câmpia întinsă, unde zarea-i necuprinsă.
Caută-mă la umbra unui brad, unde dorurile ard.
Caută-mă în pădurea adormită, unde tu mi-ai fost iubită.
Caută-mă pe cărări de munte, unde ne-am spus doruri multe.
Caută-mă în tot şi în toate, unde iubirea se împarte,
Poate, în final ne întâlnim şi vieţile ne unim.
De-abia atunci pe strada noastră, soarele va răsări.
Vom fi două flori în glastră şi-n taină ne vom iubi.
Caută-mă cu gândul, cu cerul, cu pământul,
în vise, în piatră şi sigur ne vom întâlni,
Nimic nu ne va despărţi.

poezie de Dumitru Delcă (27 ianuarie 2024)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată, a fost cândva

A fost odată, fost cândva
când lângă mine ea era.
Tot ţinându-ne de mână
colindam ţara-împreună.
Pe oriunde am umblat
unul lângă altul am stat.
Eram suflet lângă suflet
nu ne despărţea nici tunet.
Viaţa noastră aşa a fost.
Aşa a fost, dar nu mai e.
Rămas singur, fără rost,
vreau şi eu în veşnicie.
Şi-acolo vom fi aproape
cum am fost în toată viaţa.
Nimic acolo nu desparte.
Acolo-i eternă viaţa.

poezie de Dumitru Delcă (22 august 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început

La început,
nu ne acopereau nici griji şi nici nevoi.
Eram ca fraţii. Ne ajutam între noi.
Trăiam cu toţii, în bună înţelegere.
Ne durea pe toţi, o cât de mică pierdere.
Toţi aveam pe masă, aceleaşi bucate.
Toţi ne bucuram de multă libertate.
La început eram cu toţii oameni.
Astăzi am uitat să mai fim oameni.
Am fost cu toţii oameni până când,
rasa ne-a înstrăinat.
Am fost cu toţii oameni până când,
credinţa ne-a separat.
Am fost cu toţii oameni până când,
politica ne-a despărţit.
Am fost cu toţii oameni până când,
averile ne-au învrăjbit.
Astăzi nu mai suntem oameni.
De ce ne-am înrăit?
Fiindcă astăzi,
am uitat să mai fim OAMENI.

poezie de Dumitru Delcă (iunie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Basm de ţară

A fost odată, în ţara sfântă ce respecta pe moş şi babă,
A fost ce-acum sunt doar poveşti,
Când se învăţau puţin istorii de neam silabă cu silabă
Şi crez era doar adevăr de voievozi... cinstiri regeşti.

Şi era mândră ţara în toate, în straie albe, toată ii
Îşi purta cinstea în blazon îşi onora strămoşii drepţi.
Cu frica urii se închina şi Dumnezei făcea copii...
Se saluta popor pe uliţi... şi asculta doar de înţelepţi.

Era demult, odat' şi odată, cuvânt blajin cu mult domol,
Iar munca grea era onoare, cum castul de nevastă-fată...
Doar aprig se curma la rău şi viaţa se dădea obol
Pentru pământu' între uluce... când neam întreg era o armată.

Era iubire pentru neaoş, primire caldă la străin
Şi la biserici închinări, pioase în genunchi, umil,
Feciorii îşi moşteneau părinţi, la fel şi bun şi, cel hain
Să se îndulcească înspre iubire... c-a fost la fel şi el copil.

În bătătură avea loc câine şi mielu' pentru Paşte sfânt,
Iar cumpăna de la fântână dădea gând bun către dreptate...
Şi uite am poposit trecutul să vă las gustul să vă încânt
De ţara mea, ce-o vreau iubită din nou de voi... posteritate.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 iulie 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi se făcu gătire de nuntă pentru feciorul de împărat cel viteaz cu fata cea frumoasă ca o zână. Şi gătindu-se, şi ziua de mult sosind, porniră cu toţii la biserică. Lumea după lume se luaseră după dânşii să-i petreacă la biserică. Împăratul şi împărăteasa, mirii şi rudele lor erau în căruţe ferecate numai în aur. Când fură aproape şi mai aveau numai câţiva paşi să facă până la biserică odată se auzi o vâjiitură groaznică, şi numai iată că zmeul d-al şaptelea dă năvală peste dânşii. Odată plesni dintr-un bici, şi toate căruţele se făcură stane de piatră, fără numai împăratul şi mirii scăpară. Pe mireasă o înhăţă zmeul de mijloc, o răpeşte dintre ai săi, se înălţă şi se făcu nevăzut cu fată cu tot. Toţi rămaseră buimăciţi de spaimă. Iară ginerele se supără mai cu asupra decât toţi. Îşi muşca mâinile de supărare cum de n-a putut el să puie mâna şi pe acest blestemat de zmeu să-l omoare, căci iată acum ce neajuns îi făcu.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mai faci, mamă?

Nici eu nu mai ştiu ce am făcut cu timpul
Mi-e dor să îţi mai văd odată chipul
În nopţile când sunt atât de trist
Şi doar din amintirea-ţi mai exist

Doresc ca uneori să mă mai cerţi
Pe urmă, cu blândeţe, să mă ierţi
O zi de aş putea să îţi vorbesc
Dacă ar vrea Mai Marele ceresc

Mai vino iar, acum, când îmi e dor,
Când gândurile mele toate dor
Mai mângâie-mi odată fruntea încreţită,
Atige-o cu iubirea-ţi infinită.

Mai spune-mi despre tine, dragă mamă,
Am timp să te ascult, fii fără teamă,
Au fost atâtea zile, au trecut,
N-am reuşit să-ţi spun cât te-am iubit.

Acolo unde eşti, mai poţi să mă priveşti?
Îmi este dor de tine şi ştiu că mă iubeşti
Tu mi-ai rămas în inimă şi-n gânduri
Şi păsările pe deasupra, rânduri, rânduri.

Ţi-am mai vorbit din când în când de mine
Să nu te temi, aici e totul bine,
Aş vrea să îmi răspunzi, de bună seamă,
Acolo, sus, în ceruri, ce faci, mamă...

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hai, vino

Sărman pribeag rătăcitor
De ce nu îndrăzneşti odată
Mereu eu plâng şi te ador
Mi-e tare dor!

Jur că n-am să te mai supăr niciodată
Şi uităm necazurile ivite
M-am săturat de certurile de altădată
De tot ce-mi spui îs binevenite

Hai! Vino, vino odată!

poezie de Dumitru Matei din Gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!