Pe urmele noastre
Pe urmele noastre mergînd,
ei coboară mereu spre centrul pămîntului,
apa noroioasă devine povestea însoțitoare,
la răscruci, cocoșați aruncă în sus cu buchete
sinistre, de nuntă.
Nimic nu dospește mai bine ca sufletul,
ca amintirea. Aveam odată vase de lut,
fiecare lucra noaptea, în vis, vasul lui
și dimineața el era gata de a-și primi uleiul,
vinul ori grîul.
De ce merg ei acum tăcînd? Cine sînt ei, de fapt?
Umerii noștri au fost odată de fier,
păsările noastre au fost odată de piatră,
dar noi, cei cu umeri de fier, cine am fost?
Dar noi, cei cu păsări de piatră, cine am fost?
Și, în fond, de ce ei parcă ne urmăresc
și calcă mereu pe urmele noastre,
coborînd, fără voia lor,
spre centrul necunoscut al pămîntului?
poezie de Dragoș Niculescu din Cinci vreascuri și fapta de mâine
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Dragoș Niculescu. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.