Cântecul I

Păn Vlad Vodă pe ţigani armează,
Asupra lor Urgia-întărâtă
Pe Sătana, ce rău le urează,
Întracea luându-ş' de drum pită,
De la Flămânda pleacă voioasa
Ţigănimea drept cătră-Inimoasa.

Musă! ce lui Omir odinioară
Cântaşi Vatrahomiomahia,
Cântă şi mie, fii bunişoară,
Toate câte făcu ţigănia,
Când Vlad Vodă îi dete slobozie,
Arme ş-olaturi de moşie,

Cum ţiganii vrură să-şi aleagă,
Un vodă-în ţară ş-o stăpânie,
Cum, uitându-şi de viaţa dragă,
Arme prinsără cu vitejie,
Ba-în urmă-îndrăzniră ş-a să bate
Cu murgeştile păgâne gloate,

Cum apoi, prin o gâlceavă-amară
Căci nu să nărăvea depreună,
Toţi cari-încătro fuga luară
Lăsându-şi ţară vodă şi corună.
Însă toate-aceste se făcură
Prin dimoneasca amegitură,

Că, măcar cel fără-asămănare
Mai rău duh dintru toate, Sătana,
Purure-în iad lăcaşul său are,
Focului nestins fiind el hrana,
Dar' totuş', pe furiş, câteodată,
Răzvrătind lumea, el se desfată.

Iar' de-astă dată-l întărâtase
Urgia precum spun blăstămată
Ce văzând cu săcuri şi baroase
Pe ţigănimea noastră-înarmată,
În tot chipul hotărî s-o strice,
Vrajbă-întru dânsa-aducând şi price.

O! tu, hârtie mult răbdătoare
Care pe spate-ţi, cu voie bună,
Toată-înţălepţia de supt soare
Şi nebunia porţi împreună,
Poartă ş-aceste stihuri a mele,
Cum ţi le dau, şi bune şi rele.

Apoi zică cine câte ştie,
Eu cu mândru Solomon oi zice:
Toate-s deşerte şi nebunie!
Căci numa de-acel este ferice
Care pe sine-a cunoaşte-începe
Şi firea lucrurilor pricepe.

Dela miază noapte mai departe,
Sus, în văzduhul întunecos,
Este-un loc precum scrie la carte
Cărui zic filosofii haos,
Unde neîncetata bătălie
Face-asupra stihii stihie!

O zână rea ţara stăpâneşte,
Carea nu sufere nice-un bine,
Ci toate strică şi desuneşte,
Toate sfarmă, spulbără ce-i vine
Înainte, ş-Urgie să chiamă,
Rea prăsilă de tată şi mamă.

De-acolo privind corbiş' la toate,
Urgia văzu pe ticăloase
Gloatele ţigăneşti înarmate
Cu săcuri, ciocane şi baroase;
Precepând apoi ce va să fie,
Mai că nu leşină de mănie!

Căci nu rabdă năsâlnica zână
Ca rând bun oamenii să păzască,
Şi temându-să ca să nu vină
La cevaş' rând gloata ţigănească,
Gândi cum sfaturi să le strămută;
Ş'indată, iaca, să scoală iute;

Pe arepi de volburi cu fortună
Încălecând, la iad să pogoară.
Pe-unde mergere, fulgeră, tună,
Toate spulbără, frânge ş-oboară.
Însuş' pe diavoli prinsă mirare
De năpraznă-aşa iute şi mare.

Iar' deacă stete fără sfială
Naintea negrii mării-sale
Sătanei ce cu multă pofală
Stăpâneşte-a tartarului vale,
Rădicând ia sprinceana sumeaţă,
Zisă-ameniţând celui în faţă:

"Sătano, de nu mi-ai fi părinte
Şi de n-aş fi-întii născută ţie
Când căzuşi din ceriu, dacă ţii minte,
Mă-avu cu tine-oarba Zavistie,
Necăutând că-aceasta-i a ta ţară,
Aş grăi cu tine-almintre doară.

Unde-i duhul ş-inima nefrântă
Acelui mândru Luceafăr care
Nu să-îndoi şi pre cea mai sfântă
Lumină-în ceriu vieţuitoare
A să scula cu războiu, odată!
Ce negrijă-acum te ţine,-o, tată?

Tu şezi aici, fără nice-o teamă,
Adevărat! Dar sus ce să face,
Pe lume, nu ştii sau nu bagi samă.
Nu vezi ce năpraznă vine-încoace
Pe iadul tău? Eşi numai, afară,
Ş-însuş' a ta vedea-vei ocară!

Încă şi ţiganii mişei caută
Ca să să puie la rânduială,
Părăsându-şi ciocane şi laută
Şi-întrarmaţi pe Mahomet să scoală.
Îi văzui sfătuind cum să-ajute
Lui Vlad, în toate chipuri plăcute.

Sângur acel Vlad, de-l laşi în pace,
Gata-i a prăpădi păgânimea...
Ş-atuncia iadul tău ce va face?
Unde-ţi va fi slava şi mărimea
Că-ai scornit legea mahometană?
Înţălesu-m-ai acum, Sătană?"

Aceste zicând, ca şi curcanul
Întărâtat să gânfă şi iată!
Toată fierea şi turbat cătranul
În tată-său varsă sluta fată;
Iar' el, mai nu plesni de mănie
Ş-abea cât putu zice: "O mie..."

Şi mai răsuflând: "Fiică iubită!
Pe-aceasta te cunosc adevărată
Prăsila mea: dar' fii odihnită:
Acuş vei vedea că al tău tată
Tot acel e, care-odinioară
Vru pe Cel înalt din ceriu s-oboară!..."

Urgia de-aci să-întoarsă-îndată,
Iară Sătana, iute ca vântul
Sau din arc slobozita săgeată,
Pătrunzând în curmeziş pământul
Ieşi la lumea de sus, afară,
În chip de fum cu vânătă pară.

Iar' după ce pământească boare
Răsuflă puţinel întru sine
Şi cevaş' i să făcu răcoare,
Socoti cum ar face mai bine
Ca nevăzut el toate să vază
Pe unde-ajunge-a soarelui rază,

Ştiind el foarte bine că-afară
De ceata-îngerească pânditoare
Ce pregiur a toată lumea zboară,
Sânt Ilie prorocul încă-are
Asupra lui pază foarte bună
Ş'unde-l zăreşte,-acolea-l detună.

Din ceste cuvioase pricine
Mult nehotărât el nu rămasă,
Ci formă de corb luând pe sine,
Să băgă-într-o negură prea deasă
Şi să rădică-în aripi uşoare
Păn la nuori, aproape de soare.

Cum vulturul silit de foame,
Împregiur, pretutindene zboară,
Câmpuri, păduri şi grădini cu poame
Străbătând cu vederea, ca doară
Va zări stârvuri şi mortăciune
Sau ceva vrednic de vânăciune,

Aşa Sătana cu faţa viclenită
Caută de sus, nevăzut de nime,
Şi zăreşte toate-într-o clipită,
Din Ochian pănă la Tătărime;
Vede toţi mâncătorii de pâne,
Încă şi pe cei cu cap de câne.

De-acolo vede nenumărată
Oastea lui Mahomet cum vine,
S'o robească Muntenia toată;
Şi văzând să bucură-întru sine,
Hotărând păgânilor s-ajute
În toate chipurile ştiute.

Vede şi tabăra ţigănească,
Între-Alba şi Flămânda-adunată,
Care, după porunca domnească,
Acum era şi-în arme-îmbrăcată,
Aşteptând cea de pe-urmă poruncă,
Încătro şi pre-unde să se ducă.

Acolo era din ţara-întreagă
Strinşi ţiganii cu mic şi cu mare,
Părăsindu-şi viaţă pribeagă
Şi puindu-să la noao stare,
Să nu mai umble din ţară-în ţară,
Nici să mai fie-altora de-ocară.

Căci Vlad-Vodă locuri de moşie
Le dedusă cu ceastă-învoială,
Ca de-acuma şi dânşii să fie
Oameni ca ş-alţii cu rânduială,
Iar ei mult să sfătuiea-între sine
Cum ş-ar tocmi trebile mai bine.

O zi de sfat era şi de-ast' dată,
Unde toată-acuma s-adunasă
Boierimea cea mai învăţată,
Multă făcând voroavă şi deasă.
În urmă Drăghici rostul deschisă
Ş-acest chip cătră-adunare zisă:

"Bărbaţi buni! Trăind eu pă-astă lume,
Multe păţii şi bune şi rele,
La multe privii adinsuri şi glume,
Dar' vă spun drept din toate ahele,
Ca ş-ahasta-ori adins, ori în şagă,
Eu nu văzui în viaţa-întreagă.

Noi ţiganii să-avem ţărişoară!
Unde să him numa noi dă noi!
Să-avem sate, căsi, grădini ş-ogoare
Şi dă toate, ca ş-alţii, mai apoi?
Zieu! privind la lucruri aşa rare,
Ca când treaz fiind, aş visa-îm pare...

Şi ce ne mai trăbuie doar-încă
Spre vieţuirea fericită?
Zieu nimică! Numa cât mă mâncă
O gândire!-adecă ha clipită
Mai dă pă urmă-a vieţii mele,
Căci acum a muri mi-ar hi jele!

Eu mă tem că n-oi ajunge doară
Să văd ţigănimea la rând pusă.
O! dulcea şi draga primăvară
A zâlelor mele, cum apusă!
Acum ar hi-în lume dă-a trăirea
Pă chieful tău, cum te trage hirea!

Voi, tinerilor, luaţi aminte
Ce moşul Drăghici acum vă zice:
Faceţi-vă bune-aşezământe
Şi lăcuiţi dăpreună-aice;
Fiţi purure-într-o minte ş-o voie,
Mai vârtos la vreme dă nevoie.

Că, dacă nu vă veţi prinde dă mână,
Părtăşiri iubind şi-împărăchiare,
Asupri-vă-va limbă străină
Şi veţi hi periţi fără scăpare,
Nice veţi mai face-un neam pă lume,
Ci veţi hi fără ţară şi nume.

Ba veţi hi cum furăt păn-acum,
Cumu-s jidovii blăstămaţi, iacă!
Ce n-au ţară, ci trăiesc pă drum...
Să hie ţara cât dă săracă,
Dulce-i când poate cineva zice:
Asta-i ţara mea, eu-s dă aice!"

De-aci Goleman luă cuvântul
Şi le sfătui pre larg şi tare,
Întii, ca să-şi împartă pământul,
Ca tot însul din vreme să-l are,
Să-ş' poată face mălaiu şi pâine,
S-aibă ce mânca de-azi pănă mâine.

"Oameni buni! Oare n-ar hi mai bine,
Zicea el, să numim astă ţară
Cu nume nou, păcum să cuvine,
Făcând ş-o rânduială-adevară,
Noi între noi, cării toţi să hie
Supuşi, întru d-alba ţigănie?

Că fără dă rând nu-i nice-un bine!
Căsi apoi să ne facem şi mese,
Cum au ş-alaltre neamuri vecine;
Să şedem cu-a noastre jupânese
La cumândări, zăiafeturi ş-ospeţe,
Închinând cu păhărele-isteţe."

Iară Mircea de-altă parte zise:
"Fraţilor! Mie nu mi să pare
Că-aveţi voi minţile-aşa deschise,
Ca să faceţi vreo bună-aşezare
Sânguri dân voi. Drept ahasta, eu
V-oi spune pă scurt sfatul mieu.

Să punem neşte oameni aleşi,
Care-înţăleg puţinel şi carte,
Oameni întregi la minte, direşi,
Aheşti sfătuindu-să de-o parte
Şi sămnându-şi toate pă-o hârtie,
Cum or afla ei, aşa să hie."

Însă Burda n-aşteptă să zică
Mircea tot sfatul său: "Dară, zisă,
Pănă cându-ţi vorbi tot nimică?
Mămăligă, măi! brânză şi clisă!
Dă-aheste vă sfătuiţi nainte,
Dar' nu dă-a voastre goale cuvinte.

Când om avea ce mânca şi bere,
Lesne-om sfătui noi şi dă-ahele.
Aşa zic; asta-i a mea părere:
Când nu-i ce roade între măsele,
Atuncia, zieu, nimica nu-ţi ajută,
De-ai ceti măcar şi cărţi o sută!"

Întracea să rădică cu ciudă
Cucavel, făcătoriu de ciure,
Strâgând: "Voi faceţi dân iarbă crudă
Grâu, dân toporâşte săcure!
Hoho! nu vă răpeziţi aşa tare,
Că nu sunt toate, păcum vă pare.

Au doară ştiţi voi dân ce pricină
Vodă-aşa v-armă dă minunat?
Cine ştie ce limbă păgână
Doar' asupra lui iar' s-au sculat;
Armele-aheste nu-s cobe bună;
Sau încai trebile-aşa nu sună".

"Eh! ce ne pasă d'ahele toate,
Grăi Boroş' mândru cu măhnire,
Au n'am nimeri noi ş-a ne bate
Ş'în război adins a hărţuire?
Noi încă-avem câte doao mâini,
Inimă-în sân şi duh în plumâni!

Eu gândesc că ha mai grea tâmplare
Care poate să ne tâmpineze
Ar hi când să se scoale nescare
Vrăjmaşi, ca ţara să ne prădeze,
Ş'am fi sâliţi s-oştim şi noi doară,
Apărându-ne iubita ţară.

Dar' ş-atunci n-ar hi cu cale
Să ne temem fără de măsură,
Căci nici noi suntem neşte dârdale
Sau ha dă pă-urmă lăpădătură,
Ca să nu cutezăm a sta-în faţă
Măcar cu ce feliu de-oaste-îndrăzneaţă."

Goleman era să măi înceapă
A grăire, şi de-abea cât zisă:
"Toate-aheste nu plătesc o ceapă!"
Când Satana care-aci sosisă
Desbrăcând negura-întunecată,
În chip de corb la ţigani s-arată.

Şi vrând să le facă-o nătărie,
Zbură-în giur, pe deasupră-le, roată,
Câteva ori, ca ş-o ciocârlie,
Purure cântând cha! câr! şi iată,
Bietului Goleman, ce pe iarbă
Şezând ura, să cufuri-în barbă.

Şi, tot croncănind, de-acolea mearsă,
Iar' dintr-un alb nuor Sânt Ilie,
Trosc! aşa-l pogni cu săgeată-arsă
Tocma-într-a capului găvălie,
Cât corbul căzu mort, iar' Sătana
Fugi zberând ş-astupându-şi rana.

De-această-arătare minunată,
La toată-adunarea căzu greaţă.
Toţi să mira cu gura căscată
Şi de frică toţi albisă-în faţă,
Iar' ştergându-ş' barba Goleman
Sudui de mamă pe croncan.

Nime nu grăia, ci câteodată
Ochii-ş mai învolbea cătră stele,
Păn' ce Drăghici după o bucată
De vreme, suspinând cu jele,
Zise: "Hai! mult mă tem dă ahastă
Să nu cază pă noi vo năpastă.

Auzit-am şi ţân minte-odată
De la dada, Dumnezieu să-l ierte,
Că mare nevoie va să pată
Ahăla şi greu va să se certe
Asupra căruia corbul zboară.
Sau croncănind să spurcă doară.

Păntru-ahaia vă luaţi aminte
Ca nu pentru neşte lucruri doară
Dă care vă sfătuiaţi maiânte
Lui Guladel bine să nu-i pară,
Şi prin hastă-arătare cerească
Va dă primejde să vă ferească."

Drăghici era pă vremile-acele
Cel mai bătrân din cetele toate,
Şi prorocea când bune, când rele,
Cum să tâmpla-în ţară şi prin sate.
Toţi pe dânsul ca pe-un cel-mai-mare
Asculta, cu multă-încredinţare.

Dar' atunci Neagul, căci avea fire
De-a grăi bagiocuri câteodată,
La Drăghici cu ciudoasă zâmbire
Căutând zisă: "Dar ian' mai înceată,
Badeo Drăghici, de-a proroci rele
Ş'a ne mai descânta dintru ele.

Ahaia ştim şi noi fără de tine,
Cum că hălui pă-a cui creştet şede
Un corb sau cioară nu-i merge bine!
Iar' eu socotesc că-i mai dă-a crede
Cumcă noroc va să ne tâlnească,
Căci corbu-i pasere ţigănească."

Aşa ţiganii cu traista plină
Întră-Alba şi Flămânda mâind,
Sfătuiea din prânz pănă în cină.
Toţi spunea părerea sa pe rând,
Iar' când era-în urmă, la fârşit,
Rămânea lucru nehotărât.

Dar' întracea poruncă le vine
Ca toţi cât mai curând să să gate.
Cetele să fie pănă mâine
Dimineaţă, toate bine-armate.
Pe lângă-aceasta, multe-încărcate
Sosiră şi carră cu bucate.

A doao zi, când răsărea soare,
Vodă cu căpitanii de frunte
Întracolo mearsă la prăâmblare,
Unde prin corturi negre mărunte
Ţiganii, ca şi broaştele-în baltă,
Durmea prăvăliţi toţi peste-olaltă.

Atunci porunci cât mai îndată
Cei armaţi să iasă la priveală
Cu toţi, ş-apoi ceată de ceată,
În paradă şi cu rânduială
Să treacă ca şi gata de cale
Pe denaintea mării-sale.

O, musă! rogu-te de-astă dată
Să-mi dai viers cu vrednice cuvinte,
Ca să pociu cânta cum înarmată
Ţigănimea purceasă nainte
Cătră-Inimoasa cu vitejie,
Vrednic lucru ca lumea să-l ştie.

Întâi, dară, dintru toţi purceasă
Ceata lui Goleman vestită;
Toţi ciurari şi feciori de acasă,
Vai de-acela care-i întărâtă!
Trei sute era ei pe-îndelete,
Afară de prunci, muieri şi fete.

Armele lor cele mai cumplite
Era furce şi rude de şatră,
La vârv cu fierr ager ţintuite;
Cu cestea-îndată trântea de vatră
Pe vrăjmaş de-aproape şi de parte.
Acolo să vezi capete sparte!

Steagul de mânză codalbă-o piele
Le era, de-un părâng aninată,
Pe care sta, cu roşii petele,
O veşcă de ciur sus îndreptată.
Cânta de marş în cimpoi foite,
Bătând în ciure negăurite.

Ce să mai zic de-a lor voievod mare?
Goleman voinicul! Oh, acela,
De nu-l va prăpădi vo tâmplare,
Nu va bate el în zădar lela,
Nice va zăcea prăvălit pă spate
Când i s-or fârşi-în traistă bucate.

După-aceşte veniră nainte
Armaţi ş-în rânduri tocmite bine,
Argintarii, de-inele şi ţânte
Făcători, doao sute. Dar' cine
Îi duce şi le este povaţă?
Tânăr Parpangel şi mândru la faţă.

Acesta purcede-în dreaptă spiţă
Din craiu Jundadel a cărui mare
Şi preste toţi înălţată viţă
Tocma de-unde soarele răsare,
Cu soarele-împreună răsărisă.
Precum cronica ciorască scrisă.

Tot dintr-aceaiaş viţă nălţată,
Păn' au stat întregă-împărăţia
Ţiganilor pogorârea din tată
Pe fii, schiptru şi nalta domnie
Păn' la craiu Jundadel pe care
Lipsi de tron Cinghişhan cel mare.

Fost-au de când lumea stă-îm picioare
Multe neamuri slăvite-odinioară,
Viteze ş-altor poruncitoare,
A căror nepoţi acum de-ocară
Sunt la noi; şi noi l-alţii-om fi doară,
De nu vom băga samă de ţară.

Ian' căutaţi la ţigănescul soiu
Cumu-i astăzi de-ovilit, cum el
De cătră toţi să-împinge-în gunoiu;
Dară când trăia craiu Jundadel
Şi stăpânea-în India bogată,
Viţa lor era mult luminată.

A lor preste toţi nalt împărat
Să numea-în ferman a lunii frate
Şi-a soarelui fiiu pre luminat,
Iar' lui să-închina nenumărate
Noroade, ţări, crai şi mari ostroave.
Aceste nu-s deşerte voroave!

Parpangel de pe moş să născusă
Din cea mai frumoasă ţiitoare
A lui Jundadel; aşa să dusă
Apoi strălucind raza de soare
Păn' la dânsu; şi care nu crede,
Caute la el, că-în faţă i-o vede.

Era nalt şi ghizdav la făptură,
Bun lăutariu, pre bun cântăreţ;
La toate faptele cu măsură,
Iară de-inele meşter ales.
Acest chip era voievodul mare
A zlătarilor mergând călare.

Iară după dânsul, tot alese
Şireaguri din sângura lui ceată
Să ducea,-într-un rând tot câte şese,
Căror urma ceailaltă gloată
În pielcuţa goală-golişoară
Şi scripind de neagră ca ş-o cioară.

Cei întrarmaţi avea buzdugane
De-aramă şi neşte lungi cuţite,
Toţi oameni nalţi şi groş' în ciolane,
Cu păr îmburzit, barbe sperlite;
Haine-avea lungi, scurte ş- învârstate,
Unii fără mâneci, alţii rupte-în spate.

În loc de steag purta ei o cioară
De-argint, cu penele răşchierate
Întracel chip, cât gândeai că zboară
Plesnind în arepi cu-aur suflate.
Musică făcea cu drâmboaie,
Zdrâncănind clopoţei de cioaie.

A treia, cu pasuri măsurate,
Căldărarii mari de stat să-iviră;
Toţi căciulaţi, cu barbe-afumate.
De tăria lor lumea să miră,
Taie-în arămuri ca şi-în şindile
Şi rabdă foame câte trii zile.

Armătura lor era ciocane
Ferecate; toţi erau călare.
Dar unde mă tragi, o, Bălăbane,
Ducătoriul acestor, pre tare?
De-asculta ţigănia de tine,
Era de dânsa cu mult mai bine!

Ei încă după-al său steag urmează,
Ce era de-aramă-o tipsioară
Strălucind în toate părţi cu raze,
Ca şi soarele de primăvară.
Marş sufla-în trâmbiţă răgitoare
Ş'în loc de dobă, bătea-în căldare.

A patra venind să văzură
Fierarii cu ale sale baroase,
Arzătorii de cărbuni şi zgură.
Înarmaţi era ei şi cu coase
Pe neşte druguri lungi îndreptate
Şi-în chipul lăncilor ferecate.

Ducul lor era Drăghici cu minte
Carele multe veacuri văzusă
Şi totuş' din gură nici un dinte
Încă pănă-atuncea nu-i căzusă;
Acum ţinea el a şeptea muiere
Şi totuş' să sâmţea la putere.

Trei sute de-armaţi număra ceata,
Pedestrime-aleasă! Fieşcare
Mergea voios şi de războiu gata.
Purta cu sine şi de vânzare
Seceri, cuţite, foarfece, zale
Şi nu le lipsea numa parale.

Cinghia lor mergea înaintea,
Ce era de clopote şi chimvale.
Steag era tigaie de plăcinte
Împodobită în jur cu zale
Mărunte, de-oţăl şi sclipitoare,
Aninată pe-o lungă frigare.

Sosiră-apoi în şireaguri groase
Lingurarii cu săcuri pe spate,
Toţi bine-îmbrăcaţi, cu barbe rase,
De-a brâuri purtând neşte bărzi late
Ce toate soiuri de lemne taie,
Arme pre bune şi de bătaie.

Povaţa lor şi vrednicul jude
Era iubitoriul de dreptate
Neagul ce numai de-o parte-aude.
Şi-i cel mai bun meşter de covate,
De scafe, cauce, linguri, tăiere,
Hâmbare, răvare şi cuiere.

Horiul lor în fluiere şi trişte
Cânta, lin tocănind pe-o covată,
Cât putea sâmţirile să mişte
Fieşcui. Iară de steag, o lopată
Prelungă-avea şi cu dăscălie
Făcută de maistor Pintilie.

Dar cine-m va spune cum să cade
Ceata slăvită care-acum vine!
Musă, ş-Apolloane, drăguţ bade,
Şopteşte-mi vorbe şi graiuri line,
Că fără de-a ta dulce-însuflare
Poetul haz şi priinţă n-are.

Aceştia era, pre limba curată
Grăind, aurari, cea mai aleasă,
Ordine din ţigănia toată.
Acestor' nici de vodă le pasă,
Când ploao la munţi şi pot să spele
Aurul din apă, prin vălcele.

Avea la dreapta suliţe lunge
Şi neşte săbii de-a stânga scurte.
Care ştia cum suliţa-împunge,
Cum de sabie trupul amurte,
Acela trebuia să-aibă frică
Şi groază de-astă ceată voinică.

Steagul o suliţă era, toată
De-aur, cu codorâşte văpsită
Şi cu fluturi de-argint învrâstată.
Iar' orhestra, bine rânduită,
Cânta marş în diple ş-alăute
Bătând în dobe-anume făcute.

Iară pe dânşii cu fală duce
Tandaler inimosul, de care
Nu cuteza nime să să-apuce,
Aşa era de harnic şi tare.
Spun că nu cunoştea nici o spaimă,
Că-ar fi fost cu dracul unii-l defaimă.

Pe-urmă-în rânduri groase, neînchieiate
Mergea lăieţii, goleţii droaie,
Mâncători zădarnici de bucate,
Înarmaţi cu măciuci şi cu maie;
Muierile cu prunci mici în spate,
De tot goale sau de jumătate.

Corcodel pe dânşi avea poruncă
Să povăţuiască-în rânduială,
Corcodel care cu bobi aruncă
Şi cu vrăjituri oameni înşală.
Ori cine ce va fura el ştie,
Spuindu-i dracu din răspântie.

Iară steagul era, după care
Să ducea gloata de mortăciune
Şi de toate stârvuri mâncătoare
O tearfă-aninată pe-o prăjină.
Marşul sună-în cornuri mugătoare,
Toţi lolăindu-să-în gura mare.

După ce toţi în giur s-aşezară
Rânduindu-să ca ş-o cunună
Lăudă principiul adevară
Ascultarea lor şi voia bună;
Apoi tare le dete poruncă
Spre-Inimoasa-îndată să să ducă.

Toate ce pănă-acum să cântară,
Într-o vechie foarte pergamină
S-află,-în mănăstirea de la Cioara,
Şi pot avea credinţă deplină,
Fiind că să cetesc şi-în hârţoaga
Din mănăstirea de la Zănoaga.

Cartea din Cioara nu spune-aice
Mai multe, iar cea din Zănoagă
Mai adauge-încă, prin un "să zice",
Ş-o voroavă-a lui Vlad-Vodă-întreagă,
Care el cu cea tâmplare zisă,
Iacăt-o, precum o găsii scrisă:

"Vitează eghipteană rămăşiţă!
De faraoni viţă strălucită,
Din vechi iroi tânără mlădiţă!
O, mândră ţigănie cernită,
Ascultă, ca să ţii bine-aminte
Toate-a mării-mele cuvinte.

Iacă ţ-am dat pământuri ş-olate,
Împărţitu-ţ-am arme voinice
Precum şi tot feliul de bucate,
Vrând ca odată să să rădice
Şi neamul tău dintru mişelie,
De râsul altor să nu mai fie!

Pentru că de-acum ca şi ţăranii
Ceialalţi în mândra Muntenie
Veţi fi socotiţi şi voi ţiganii,
Dacă veţi arăta hărnicie,
Apărând ţara cum să cuvine
De turci sau alte limbe străine!

Între Bărbăteşti ş-între-Inimoasa
Este-un sat, care Spăteni să chiamă.
Acolo va fi nespărioasa
Tabăra voastră, băgând de samă
De-a face toate câte domnească
Măria-mea va să-i poruncească."

Atunci, într-o gură gloata zisă:
"Mulţămim foarte mării-tale,
Mai vârtos pentru mălaiu şi clisă.
Ian' vie-acum dă hăi cu cealmale!
Să dee pă-a noastră ţigănie,
I-om sătura noi dă bătălie."

Iar' apucând Gogoman voroava,
"Luminate doamne!-În ţara toată,
Zisă, ştim că ţ-au răzbătut slava
Şi nu este cineva să poată
Călca porunca mării-tale,
Ba nici pe dreptate să te-înşale.

Dar, să ierţi măria-ta, să zice
Că-ar hi dă tâlhari căile pline.
Noi n-am vrea să-avem cu dânşii price,
Ci-am trăi cu toată lumea bine!
Deci ne temem să nu ne-asuprească
Cumva pă drum laia tâlhărească!

Rugăm dar pă măria-sa foarte
Ca să ne deie pă drum vo pază,
Ori oşteni ce n-au frică de moarte
Sau şi haiduci cu groaznice-obrază,
Ca la primejdie să ne-ajute;
Dă-ar hi măcar numa doao sute!"

La această cerere minunată
Vlad zâmbind zisă: "N-aveţi teamă!
Orice laie tâlhărească-armată
Să deie pe voi; numa luaţi samă
Să n-arătaţi că cum v-ar fi frică
Şi-ţi vedea că nu vă-o face nimică."

Aceste zicând vodă purceasă
Lăsând pe ţigani porniţi în cale
De la Flămânda cătr' Inimoasa,
După porunca mării-sale.
Pănă-aici cartea Zănoaghei spune
Ce-în alte cronici nu să pune;

Iară cele ce de-acum urmează,
Într-un chip s-află-în cărţile toate,
Şi fieş'care poate să crează
Cestor întâmplări adevărate
Ce să vor spune de-acum nainte,
De nu cumva toată cartea minte.

cânt de Ion Budai-Deleanu din epopea Ţiganiada (1800)
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul a II

Ţiganii trimit la Vlad solie,
Să le scurte cale delungată.
Dar', întracea, cum pe dăscălie
Trebuieşte-a să-arma ş-a să bate
Sfătuiesc. Pe Romica răpeşte
Cel rău, iar Parpangel pribegeşte.

Grija ţiganilor cea mai mare
Acum răzăma toată-în bucate,
A rămânea-înapoi fieşcare
Să sâlea, lângă cele-încărcate
Carră cu mâncări, iar la-împărţală
Era multă sfadă şi cârteală.

Dar' ş-altă nevoie le sta-în cale,
Căci pe nemâncat nu putea merge,
Zâcând că l-e greaţă cu rânze goale
Să trapede-atâta şi s-alerge!...
Când era sătui, punea pricină
Că le-ar fi rău şi făcea hodină.

Aşa făcând, abea câte-o millă
Călătorea pe zi, păn' ce-odată
Bunul Drăghici chemă pe Ciurilă
(Era-într-o zi pe-hodină-aşezată):
"Pasă! (grăi) strigă să să-adune
Vóievozii şi feţele bătrâne,

Că bune lucruri eu am şi multe
De-a le zice-în puţine cuvinte,
Dacă-or voi doară să mă-asculte;
Şi m-or asculta, de au minte!..."
Ciurilă-îndată mearsă de-acia
Şi strigă-întru toată ţigănia:

"Tot omul s-audă şi să ştie!...
Că moşul Drăghici să strig mă mână,
Ca tot îns' la cortul lui să vie,
Din cei ce-s dă vârstă mai bătrână,
Căci premulte are să vă zică,
Dar' veniţi, curând, f... l în tică".

Cum s-auzi aceasta-în ţigănie,
La bătrânul Drăghici iaca vine
Şi să-adună murga boierie
Cu feţele cele mai bătrâne.
Iar' după ce toţi în giur stătură,
Întracesta chip moşneagul ură:

"Voi, bărbaţi buni! şi-oameni de-omenie!...
Dă mult am vrut să vă-aduc aminte
Dă hele ce-îmblă pân cuget mie.
Ori cum lucrurile să vă-alinte,
Totuş' pare că-ar hi mai cu trabă
Să călătorim noi mai dăgrabă...

Că dacă-ţi îmbla durmind pă cale
Cum voi aţi făcut-o păn' aice;
Nu-împliniţi voia mării-sale.
Dăci caută-a vă teme dă cerbice!
Şi vai noao! de cumva-ar înţălege
Vodă că voi durmiţi zile-întrege!"

Atunci Ghiolban căldărariu-începe
(Necăutând că Drăghici nu gătasă
Cu zisul): "Toţi carii vreu să crepe
Dă căldură, grăbească, nu-mi pasă;
Dar' eu n-oi merge dă-a năduşita,
De-ar mai hi Vlad Vodă pă atâta.

Dar, dă vreţi a face cum voi spune,
Să ştiţi că vom nimeri mai bine.
S-arătăm adecă în plecăciune
Domnii, ca să nu ne mai mâne
De-acum aşa departe şi iute,
Sau încai drumul să ne mai scurte.

Să trimeată vodă pe-un vechil
Care să-aşeze ca să nu hie
Pănă la Spăteni mai mult de-un mil;
Apoi să ne deie slobozie
Dă-a face trii hodini câte-odată!..."
Aici voroava lui fu curmată,

Căci Avèl striga din gura toată:
"Ahăsta m-i sfat, ahasta-i minte!..."
De-aci toată mulţimea-adunată
Lăudă sfat şi vorbele sfinte,
Şi cu toţii-împreună-aşezară
Solii să pornească pănă-în sară.

Lângă-acele ei mai hotărâră,
După-a lui Drăghici bună părere,
Întracea să meargă câte-o ţâră,
Dar', ca să poată mai cu plăcere
Călători ţiganele gloate,
Au pus în frunte să meargă bucate!

Socotind bătrânii-înţelepţeşte
Cumcă gloata sâlită de foame
Va căuta să meargă bărbăteşte,
Ca flămând pântece să-ş întrame.
Ce nu face-un sfat bun câteodată!...
Fereşte de rău o ţară toată!...

Îndată şi numita solie
Purceasă, ce fu din doao feţe
Cele mai harnice-în ţigănie,
La cuvinte şi gânduri isteţe:
Unul Gârdea, cel cu gura strâmbă.
Altul Găvan, cântăreţ în drâmbă.

Iară ceaialaltă bătrânime
Încă mai şezu la sfat, s-aleagă
Ce-ar fi mai bun pentru ţigănime
Şi-în ce chip trebile să-ş' direagă,
Că-acum îş băgasă-în cap să-ş facă
Tocmeală în ţigănia săracă.

Bălăban voievod acum de-odată,
Vrând şi el sfatul bun să-ş' arete,
Aşa grăi, şezând pe-o covată:
"Îmi pare că voi pre pe-îndelete
Şi făr' nice-o grijă faceţi drum,
Şi doară nice ştiţi de ce? şi cum?

Însă eu aşa gândii în mine,
Că pănă vom merge mai dăparte,
Aici să ne-armăm cum să cuvine,
Că nu să ştie dân care parte
Vrăjmaşul vine, ş-e dă-a să teme
Doară-apoi să nu ne-ajungă vreme.

Trăbuie dar ca toţi hăi călare
Naintea taberii să purceadă
Armaţi, căutând oare dân care
Lature turcii taie şi pradă;
Văzândău-îi apoi, cât pot dă tare
S-alerge dându-ne înştiinţare.

Noi atunci cu tabăra ha groasă,
Văzând că vin asupra dâncoace,
Să-apucăm fuga ha sănătoasă
Încolo şi să mérgem în pace
Pănă când ne vor purta picioare,
Numa să scăpăm de la strâmtoare."

Răzvan fierrariul încă să scoală
Şi-într-acest chip rostul său deschide:
"Bine să zice: la fala goală
Traista-i uşoară!... Zieu că-i de-a râde
Cum Bălăban a fugi ne-învaţă,
După ce ne armă cu gura-îndrăzneaţă.

Dar căz! dă n'avem chief dă bătaie
Dece să purtăm atâta pază
Ca doară turcii să nu ne taie?
La ce să-apucăm arma vitează,
Când făr' arme ca fără povară
Fuga este cu mult mai uşoară?...

Aici, Bălăbane,-altă putere
Nu este fără sau a te bate
Pentru ţară, copii şi muiere,
Cum şi pentru dragile bucate,
Sau aruncându-ţi arme necrunte
A fugi gol-golişor la munte."

Răzvan era să mai zică,
Dar' Vlaicu lingurariu începe
A râde şi glasul său rădică:
"Eu nice-într-un chip nu pociu precepe
Ce să-învârteşte voao pân minte,
Ca când aţi avea boală herbinte.

Nici veste-i doar' pe-aproape să hie
Turcii, şi iacă-unii că să gată
Dă fugă cu mare vitejie,
Iar' alţii să cocoresc îndată
Şi vor să taie-într'înşii ca-în clisă
Gândire-ai că şi-unii ş-alţii visă.

În ce chip am venit pănă-aice,
Aşa să mergem dar' şi dă-acie,
Iar' dă ni s-ar pune doar' în price
Cineva pă drum, cu vrăjmăşie,
Totdăuna-are să să păzască
Răgula noastră ţigănească,

Adecă fruntea hălui mai tare
Să plecăm cu multă rugăminte
(De-om vedea că-în fugă nu-i scăpare).
Iară când cu năvală herbinte
Ar da pă noi o mai slabă laie,
Atunci să stăm şi noi la bătaie.

Însă numa când n-ar hi cu putinţă
Dă-a scăpa ş-a să-împăca cu buna...
Căci, după-a mea dreaptă socotinţă,
Viaţa noastră-i numai una,
Care dă-o pierzi fără trabă-o dată,
Nu-o mai afli, dă-ai da lumea toată."

"Să mă bată Dumnezieu, că bine
O nimerişi, Vlaice!... (barba sură
Ştergându-şi Gogu zise) Dar' cine
Este-aşa dă nebun fără măsură,
Să să bage-în foc dă viu, şi doară
Minte-întreagă-având ar vrea să moară!

Păntru-ahaia nebun e hăl care
Să scoală şi dă războiu să gată
Asupra hălor dă preste mare,
Pă cari n-au văzut niceodată,
Apoi pă-acei ucide şi strică
Cari lui nu i-au făcut nimică.

Dăci nice eu văd vreo pricină
Ca să ne batem noi întradins
Şi să ne-ucidem fără dă vină;
Dar', fiindcă-odată-armele-am prins,
Să le ţinem numa dă-o tâmplare,
Când doară-altă n-am avea scăpare,

Ca vrăjmaşului încài dă parte
Să ne putem născocorî-întrânse
Noi încă cevaş dă-a noastră parte.
Dar' să nu-întrăm la bătăi adinse,
Căci acolo n-ar hi mai mult şagă,
Şi-ar pieri doar ţigănia-întreagă.

Numa ş-altă-încă règulă bună
Ţigănească-am să vă-aduc aminte:
Ca să călătorim totdăună
Aproape dă păduri, că nu minte
Zisa vechie: "fuga-i ruşinoasă,
Dară-i dân toate mai sănătoasă!..."

Într-ahăsta chip, văzând noi dăparte
Că vrăjmaşul vine cu putere,
Apucând tufa, scăpăm dă moarte,
Iar' pă câmp (după a mea părere),
Ca un iepure fuga dă-ai întinde,
Totuşi iuţii gonaci te vor prinde."

Bratul aurariu şi el atunci
Ş-aduse-aminte de graiu şi zise:
"Dar cum?... Voi uitarăţi dă porunci
Şi dă hele ce Vlad Vodă scrise?...
Socotind c-eţi umbla cum vă place
Dă capu vostru-încolea şi-încoace?

Ce au fost, au trecut; acum cioare
Nu sunteţi mai mult, ci lăudată
Oastea lui Vlad, căci el dă mâncare
Vă dete şi v-armă dă-astă dată.
Dăci trebue-a ne lua sama bine
Ca să nu păţim cumva ruşine.

Iar' eu vă zic rupt, ales, în faţă,
Că-aşa fără nice-o rânduială
Nu putem nici pănă demineaţă
Rămânea. Ce duh pă voi vă-înşală!...
Cât e zioa gura nu vă tace,
Dar' a-închieia cèva nu vă place.

Dăci, dacă aţi luat armele-odată
Trăbuie-întrânsele-a vă dăprinde;
Căci arma nu este voao dată
Ca pă mălaiu doară să-o puteţi vinde
Sau să tăiaţi numa căpăţâne
Dă curechiu, ci capete păgâne."

Atunci sculându-să-în picioare
Tânăr Boroşmândru luă graiul
Şi zise: "Fraţilor! Mie-m' pare
Cumcă, dă n-ar avea ghimpuri scaiul,
N-ar împunge; ghimpul dară face
Firea lui cea dârză şi pungace.

Arma la om este ca ţăpuşa
La scaiu; dă-ahaia-armatul arată
Cu-îndrăzneală fiecărui uşa
Şi-e totdăuna dă război gata;
Iar' acum, ahăl tare să ţine
Care să sânte-înarmat mai bine.

Dăci dar' întâi dă-armătură bună
Să ne grijim cât mai dăgrabă.
Dă mult un cuget pân cap îmi sună:

Cum s-ar putea face mai cu trabă
Ca să ne-armăm cu vreo dăscălie?
Ş-aflu aşa c-ar putea să fie:

Ca fieşte care dintre noi
Să fie cu totul ferrecat,
Adecă-îmbrăcat în hierr la războiu,
Ca să n-aibă teamă dă tăiat
Sau puşcat, nici frică dă moarte,
Ci tot vitejeşte să să poarte.

Cu-adevărat hire-ar şi mai bine
Să ne putem face toţi legaţi,
Ca vitejii dân zile bătrâne,
Cari dă multe ori şi ne armaţi
Aflându-să-în mijloc dă războaie
Nici un feliu dă armă putea să-i taie.

Dar hiind că-ahastă legătură
În zioa dă-azi nu să poată face
Fără numa prin fermecătură,
Care-acum dă multă vreme-încoace
Nu s-au mai pomenit, pentru-ahastă
Vrând să ne apărăm la năpastă,

Nu e-alta-a face făr' a ne-ascunde
În hierr, dă la cap pân' în picioare.
Aşa, cu vrăjmaşul noi oriunde
Vom sta fără frică la strâmtoare,
Căci, păn' el taie-în hierrul vârtos,
Eu taiu în carnea lui ş-în os.

Oastea noastră aşa-purure-întreagă
Va rămânea şi nebiruită.
Aşa facă cui viaţa e dragă,
Şi va scăpa dă moartea urâtă.
Numai cât, lângă ahaia
Trebuie ş-alta-în zi dă bătaie.

Adecă să nu facem cum fac
Alţii războiul, numa cu-o mână
Lăsând alantră mână dă brac
Ci după-orânduială mai bună
Trăbuie cu amândoao dă-odată
Ţigănimea noastră să să bată.

Păntru-ahasta-dar', tot însul s-aibă
O sabie bună-în mâna dreaptă,
Iar' în stânga-o suliţă cu trabă,
Ca sosind cu vrăjmaşul la faptă,
Cu suliţa să-împungă, s-oboară,
Cu sabia să taie, s-omoară,

Apoi şi s-aibă fieşte care
Un laţ dă fune pe lângă sâne,
Ca, când s-ar ostăni foarte tare,
Să-l arunce-între-oştile străine,
Şi-apucând pe-unul să-l târnosască
Pănă la tabăra ţigănească.

Cum vă place dar a mea părere
Şi dă-aveţi ei împrotivă-a zice?..."
Dragomir atunci arătă vrere
De-a grăi doară ceva de price,
Şi să grăiască gura-şi deschisă,
Dar' apoi iară tăcu şi râsă.

Dar' iacă Dondul cu fruntea lată,
Dondul lingurariu, şi el zisă
(Barbă netezându-şi afumată):
"Boroşmândru taie-în turci ca-în clisă,
Ba târnosi pe unul ş-acasă
Cu armătura sa ha frumoasă!...

Fraţilor, sfatul ahăl şi toate
Ce vorbiţi voi n-ajung o zală.
Ce ni-s dă folos atâte înarmate!...
Eu ştiu o mai bună rânduială,
După care noi pă dăscălie
Putem să facem şi bătălie

Adecă,-împrejur dă ţigănie
Să ne săpăm neşte gropi afunde,
Ca venind turcii cu răpezie
Să cază-în iele şi să să-afunde
Unul după-alaltul, toţi grămadă,
Ca şi lupii ce merg după pradă.

Gropile să hie-acoperite
Cu frunzare, paie şi nuiele,
Numadăcât să cază-oborâte,
Când ar călca cineva pă ele.
Şi vă-încredinţăz, dă bună samă,
Că n'om avea-în ţigănie teamă."

Atuncea şi Tandaler să scoală
Grăind: "Ş-asta tu chiemi bătălie,
Dondule, când tu şezând în poală
La muiere, vrăjmaşul să-ţi vie
Orbiş', căzând în gropile tale?
Ce mai bulguiri! Ce mai tândale!"

Însă când era sfatul cel mai mare,
Iacă Zăgan ursariul aleargă
Într-un suflet la neagră-adunare,
Ce era pe o şèştină largă,
Şi sosând abea putu să zică:
"Vaileo! vaileo, că nu ştiţi nimica!"...

Obosit cu faţa spăimântată,
Abea răsuflând, gura căscasă
Să spuie tâmplarea-înfricoşată,
Dară-în gâtlej ş-atunci îi rămasă
Cuvânt, şi-abea cât zise: "Romica!...
Au, vaileo! că voi nu ştiţi nimica!"...

Întracea căutând gloata murgie
Sta cu gura de-o palmă căscată,
Neştiind ce feliu de mişelie
De-a le mai spune-ursariul să gată,
Păn' ce-în urmă-apucând răsuflare
Aşa spusă jelnica tâmplare:

"Oh! (strigă el) voi nu ştiţi nimica,
Ce tâmplare v-oi spune jeloasă!...
Váileò că vi s'au răpit Romica
Lui Goleman, Romica frumoasă!"
Asta-auzind, ca şi muţi stătură,
Spânzurând dintr' a lui Zăgan gură.

Cei mai mulţi după-acea să sculară
Şi-adunarea era să să spargă,
Când sumeţul Tandaler în poară
Să puse zicând: "Lăsaţi să meargă
Pă hăi căror dă dânsa le pasă,
Ce-avem noi cu Romica frumoasă?

Fugit-a hi, doar cine ştie
Cu ce feliu dă flecău, păntru care
Dor va fi sâmţind şi libovie,
Dar noao pentru-o fată fugare
Nu să cade-a lăsa lucru-n doao,
Aşa grăieşte Tandaler voao!..."

"Ba latră Tandaler ca ş-un câne"
(Tânăr Parpangel atunce zisă).
"Un fleac ş-om dă nimic el rămâne
Pănă va dovedi cele zise."
Aceste zicând, cu buzduganul
Ameninţă mănios ţiganul.

Iară mândrul aurariu mult stete
În cumpănă, ce-ar avea să facă:
Ori să-i răspunză, sau să-i arete
Cu fapta, decât prin vorbă sacă,
Zlătariului, că n-are dreptate,
Însă-îl apucă Bratul de spate.

Acesta cu mulţi alţii l-opriră
De nu putu la cela pătrunde,
Dar' nice lui Parpangel slăbiră
Coardele văzând că nu-i răspunde
Vrăjmaşul, ci spre dânsul aleargă
Chibzuind tocma capul să-i spargă.

Ş-îi făcea capul tot bucăţele
Cu greu buzduganul său de-aramă,
De nu-l sprijineai tu, Viorele,
Care bine băgaseşi de samă
Că Parpangel să gată să deie
Şi-l opriş ţinându-l de minteie.

Apoi mai mulţi de-o parte ş-alaltă
Mestecându-să-abea-i despărţiră,
Că, de nu, doară sângele baltă
Curgea ş-unul pe-alt făcea tot ţirră,
Însă măcar că-osăbiţi stătură,
A sudui nu-înceta din gură.

"Aşteaptă, tâlhariule dă câine,
Aşa n-ei scăpa tu totdăună."
Strigă Tandaler, pe care ţine
Bratul, Danciul şi mai mulţi împreună;
Dar cela-încă-i strigă: "Vino-ncoace,
Cioroiule, dacă moartea-ţi place!"

Aşa, dintr-o micşoară scânteie,
O mare să scornea bobătaie;
Pentru-o tânără mândră femeie
Era doi viteji mai să să taie!
Însă zlătariu-ş adusă-aminte
De-a lui Zăgan groaznice cuvinte,

Adecă, pe draga sa Romică
Precum ar fi dus cineva-în silă;
Deci, nezicând nimărui nimică,
Gândi să meargă după copilă,
Apoi aflând-o să-întoarcă iară
Şi să facă pe-aurariu de ocară.

Dar Ganafir cu Păpară iată
S-apucasă acum şi de piică,
Pentru-a lui Goleman mândră fată.
Cesta zicea că buna Romică
Este-a lui, cela-a lui. După-îndată
Lor, apoi s-au prins de-a depărta.

După ce destul să dăpărară,
Neputând unul pe-alt să supună
Sau la pământ oarecum s-oboară,
Dederă-a să prici depreună
Care-întii (de voie, nu de frică!)
Trebuie să-şi ia mâna din piică...

"Lasă-mă dă păr" (striga Păpară).
"Lasă tu-întii", zicea Ganafir,
Cela "ba tu", cesta "ba tu", iară
Zâcând tot îş smugea câte-un fir.
Păn' ce după lungă dăpărată
Amândoi să lăsară deodată.

Era (cum s-au zis) Romică fată
În toată tabăra mai frumoasă,
Fată-în păr şi-încă nemăritată,
Parpangel în taină-o încredinţasă,
Şi cât mai curund cununie,
Şi fără de popă era să fie.

Nu departe de Cetatea Neagră
Era vestit din zile bătrâne
Un codru (precum să zicea prin sate)
Lăcuit numa de mândre zâne,
Ce să zic măestre şi frumoase,
Cele tari, ba şi cele vântoase,

Adecă cele ce, de cu sară
Pănă târziu cătră miazănoapte;
Prin văzduh cântând joacă şi zboară
Şi-osăbite pricinuiesc fapte,
De puţini văzute sau de nime,
Precum s-au pomenit din vechime.

Mulţi povestea c-acolo s-arată
Năluci, ce spárie şi-înfioară
Pe-oameni, iar' care-în el întră-o dată,
Ori că nu mai nemereşte-afară,
Ori, deşi esse, totuş' or'câtă
Vreme-i rămâne mintea schimosită.

Aici era curtea nălucită
Ce Sătana de curând zidisă,
Cu gândul ca să bage-în ispită
Pre toţi vitejii creştineşti şi să
Facă ca,-întru dezmierdări ş-ospeţe
Petrecând, de-arme să să dezveţe,

Iar' a lui Vlad să frângă putere
Şi să-l deie turcilor pe mână,
Căci, după-a lui gubávă părere
Era turceasca lege păgână
Din ce din ce mai mare să crească
Şi să să stângă cea creştinească.

Acolo dar', în cea curte-aleasă,
Prin osăbite tâmplări ciudate
Cei mai viteji voinici s-adunasă;
Uitându-şi de sine şi de toate,
O desmierdată ducea viaţă
Fără grijă, supărări şi greaţă.

Inima ce le poftea, de toate
Avea ei în cea curte măiastră:
Tot feliu de beuturi şi bucate,
Văşmânturi cu pòrfiră şi lastră,
Casele domneşte împodobite
Ş'ori ce poate-ochi omeneşti s-învite.

Tinere şi frumuşele-argate
După gust: oachieşe, nierioare,
În urşinìc şi mătasă-îmbrăcate
Era voinicilor slujitoare,
Ibovnice şi dragi soţioare,
Fără pismă, sfadă şi mustrare.

Ici vedeai o părechie voioasă,
Dănţuind la cântare de laută;
Iar' coleà, pe divan de mătasă,
Alta zăreai şezând ce nu caută
La cei alalţi, numa între sine
Cântă-a lui Amòr patime line.

Icea râd şi şuguiesc o parte,
Colea sărutând să strâng în braţă,
Iar' alţii caută şi mai departe
Şi, ca când n-ar fi nime de faţă,
Fără de nunu mare fac nuntă
Ş-aduc lui Amor jârtvă necruntă.

Mai la mulţi tineri ţigani plăcusă,
Deci învălind'o-într-o neagră ceaţă,
O răpi din tabără ş-o dusă
Tocma-întracea curte-a lui vrăjită,
Din afară cu totul aurită.

Acest lucru pre gloata murgie
Umplusă de jele şi de frică.
Dar', o tinăr Parpangele, ţie
Nu-ţi mai tihneşte-în lume nimică
Şi te mistuieşti cu jele ascunsă
De când Romica ta să răpusă.

După ce prin tabără ş-afară
Pe lunci, prin văi, prin cele dumbrave,
Bietu-ş' căută pierduta fecioară,
Slăbindu-i picioarele cimpave,
În urmă, de dor şi jele mare,
Să trânti gios şi vru să să-omoare.

"Ai! ursită neagră şi păgână!
(Strigă cu lacrime şi duroare!)
Cum de-mi răpiş' tu iubita zână!
Ah! cum întunecaşi al mieu soare!
Iar', dă-mi iai a traiului dulceaţă,
Pentru ce- mi cruţi ahastă viaţă?

O! mie ca sufletul Romică,
Dragă, neasămănată copilă!
Dă mursa proaspătă mai dulcică,
Decât o turturea mai cu milă,
Decât o mieluşică mai blândă,
Mai netedă şi mai dă oglindă,

Mai lină decât umbra de vară,
Mai dragă decât vremea sărină,
Mai lúcedă dă steaua dă sară!
Deh! vină-m o, drag suflete! Vină,
Dulce Romică, şi bunişoară,
Nu lăsa pe Parpangel să moară!".

Doară-atunci săracu-ş' făcea moarte
Să fie-avut un cuţit la sine,
Însă tabăra era departe,
Şi-în pregiur nu era nici un spine
Să să-împungă, nici apă sau groapă,
Sărind întrânsa să să potoapă.

Dar ce-mi şopteşti, musă, în urechie!...
Cântecul doară să-m fârşesc? Însă
Nu vezi tu cum Pegazul îmi strechie!...
Cum căpăstru şi zebele frânsă,
Niceî vra de poposit să ştie,
Nici s-abată-în d-alba ţigănie?

Apoi şti cum Parpangel rămasă
Sângur-sângurel în cea pădure,
Plângându-şi pe Romica frumoasă,
De piatră-ar fi care să să-îndure
A-l lăsa de jaf sau a nu spune
De-au ajuns el încă zile bune!...

După ce el mult geli şi plânsă,
În zădar moartea chiemând amară,
Dorul de-a trăi-în urmă-l învinsă
Şi să sculă la drumul său iară.
Şi cu lăuta de-a susuoară
Mearsă toată zioa pănă-în sară.

Dar' în zădar merge el şi cată,
Căci în drum pe nime nu tâlneşte;
Şi măcar poposind câteodată,
În toate laturile priveşte,
Totuş' nu vede-omenească viţă,
Ba nice vită, câne sau mâţă.

Iară el tot trapădă nainte
Pă drumul care-întii apucasă,
Păn' ce-are clisă-în traista cu ţinte,
Dar, când merindea fârşi de-acasă,
Atunci întii băgă el de samă
Că e greu a trăi fără zamă

Şi cumcă măcar ce viteaz mare
Cu foamea nu poate să să bată.
De unde scoasă-o dovadă tare,
Că nu oastea cea mai bine-armată,
Însă mai vârtos hrana cea bună
Bate pre nepreten totdeună.

Dar' este-un feliu de lucru nemare,
Cui latinii zic casus fortitus,
Iar pre limba noastră-oarbă tâmplare
Şi nu să ştie, de zios au de sus
Ivindu-să-aòrea-într-o minută,
Oamenilor la nevoi ajută.

Aceasta şi zlătariului nost,
Neaşteptată-ajutorinţă dede;
Căci acum i să-urâsă cu post
Şi iaca nimeri, cine-ar crede!
La o curte-în mijloc de pădure,
Tocma su poalele-unii măgúre.

Adecă la curtea cea frumoasă
Şi de călători amegitoare;
El gândea că merge drept pe-aleasă
Cărare şi pe-a sale picioare,
Dar' a iadului năluci îl poartă
Şi-l pun tocma supt a curţii poartă.

Ştiind el că cântăreţul bun
Pretutindene-e primit în ţară,
Mearsă drept la poartă (precum spun)
Şi dede portarului bună sară,
Iar' cela văzând că e lăutaş,
Grăi: "Bine-ai venit ţigănaş!...

Tocma ne lipseşte-unul ca tine,
Ian' pasă numa sus în polată
Şi să ştii că vei fi primit bine!"
Iar' el n-aşteptă multă-îmbiată;
Ci-în grabă drept acolo să duse,
Unde cela-i arătă şi-i spusă.

"Ei! bre, bre! bine-ai venit ţigane!..."
"Bine-am găsit, coconaşilor!..."
Aşa răsunară-îmbele strane.
"De mult de un lăutariu aveam dor",
Adausără coconaşii care
Acolo făcea chief ş-ospătare.

Ţiganul văzând mesele pline
Cu mâncări îşi linge buze-ades
Ş-ochii-înfipţi tot la bucate ţine.
În urmă le spune pe-înţeles
Cumcă de ieri sară n-au mâncat
Şi limba-în gură i s-au uscat.

Deci îndată făcură să-i deie
De mâncat şi de beut, cât va cere.
Sărac Parpangel!... -era să pieie
Cu tine şi cea sfântă putere
Cântăreaţă ce aveai tu rară,
De n-ai fi cântat întracea sară.

cânt de Ion Budai-Deleanu din epopea Ţiganiada (1800)
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toţi şi toate

Toţi îşi dau părerea despre toate, dar
Niciunul nu te întreabă ce mai faci,
Toţi îţi sunt prieteni pe faţă,
Iar când nu eşti de faţă, duşmani.
Toată lumea îşi dă cu presupusul,
În loc să afle de la tine răspunsul.
Toţi sau toate găsesc motiv de bârfă,
Îi răsfoiesc pe unii şi pe alţii,
Mai ceva, ca pe o revistă.
Toţi şi toate au etichetă pentru fiecare,
Dar ei gândesc ca un oarecare.
Toţi se alătură mulţimii toate,
Toate răstălmăcesc vorbe aruncate.
Dacă toţi ar face reuniune cu toate,
Ar echivala cu totalitate,
Drepturi în egalitate,
Frăţie şi unitate.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sermonem meum [Cuvântul meu]

De-aş fi un mândru împărat,
La hoţ i-aş lua atunci averea
Şi-apoi ar fi executat...
Aşa-i corect, aşa mi-e vrerea.

De-aş fi un mândru împărat,
Voi aţi simţii a mea domnie,
Aş fi cinstit cu-adevărat
Şi-n ţară n-ar fi sărăcie.

Pe cei ce dorm în parlament,
I-aş duce pe un câmp c-o sapă,
Eu nu aş fi deloc clement
Şi hoţii atunci o să priceapă.

Că nu e altă cale o spun,
Ca mândra ţară să-nflorească
Şi eu nu pot să fiu mai bun
Cu cel ce vrea s-o jefuiască.

Azi din senat pe toţi i-aş strânge
Şi nu ar fi o întâmplare
Şi sigur nimeni nu va plânge
Dacă-i ascund pe toţi de soare.

De-aş fi un mândru împărat,
Aş fi răzbunătorul vostru
Şi vânzătorul cercetat,
Ar spune iute "Tatăl nostru".

De-aş fi un mândru împărat
Noi am avea atunci oştire
Şi nu armată de-nchiriat
Străinilor fără simţire.

De-aş fi un mândru împărat
Spitale aş face nu castele,
Românul ar fi vindecat
De boli şi toate cele rele.

De-aş fi un mândru împărat,
Noi am paşii cu mare fală
Şi Europa ar fi aflat
Că tare mult se mai înşeală.

Nu-s numai hoţi în astă ţară,
Românul tare greu munceşte
Şi eu aş fi precum o fiară
Cu acela care-l umileşte.

De-aş fi un mândru împărat
Nu aţi uita strămoşii mostri,
Ce-ntreaga lume au călcat
Şi nu ne-am purta ca proştii.

De-aş fi un mândru împărat,
Vă dau la toţi cuvântul meu,
Românul nu ar fi argat
Şi nici nu ar mai duce-o greu.

Mai bine mort decât sclav viu
În ţara asta chinuită,
Că împărat nu vreau să fiu,
Peste o ţară umilită.

poezie de Dumitru-Cristian Ştefănescu (1 ianuarie 2016)
Adăugat de Dumitru-Cristian Ştefănescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare,
Au ieşit cu un amic sara la câmp spre primblare
Şi au început a spune cu fală şi cu mândrie
Multe minciuni mari şi mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârşit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viaţă,
Mai ales în ţara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îţi îngheaţă;
Alteori soarele piere, alteori arde şi frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraţilor, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Şi cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârşit, n-am ce mai zice,
Decât îţi spun că nici ştii acolo când este noapte,
Şi anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuinţă nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat şi coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îţi pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum şi eu înadins
Îţi voi arăta acum o minune mai ciudată,
Şi cred că un aşa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podeţul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în ţara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Şi podul s-au prăbuşit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Şi în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Şi cât casa nu se poate,
Însă orişicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ţie nicidecum pe mincinoşi,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoşi:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierţi, frăţioare, dar, zău, tu nu ştii ce zici,
Căci tu nu ştii că la Roma casele sunt aşa mici,
Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Şi eu mă unesc cu tine,
Să trecem prin vad mai bine..."

Judecaţi câtă ruşine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
Să vorbim puţin şi bine?

fabulă de I.A. Krîlov, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi se făcu gătire de nuntă pentru feciorul de împărat cel viteaz cu fata cea frumoasă ca o zână. Şi gătindu-se, şi ziua de mult sosind, porniră cu toţii la biserică. Lumea după lume se luaseră după dânşii să-i petreacă la biserică. Împăratul şi împărăteasa, mirii şi rudele lor erau în căruţe ferecate numai în aur. Când fură aproape şi mai aveau numai câţiva paşi să facă până la biserică odată se auzi o vâjiitură groaznică, şi numai iată că zmeul d-al şaptelea dă năvală peste dânşii. Odată plesni dintr-un bici, şi toate căruţele se făcură stane de piatră, fără numai împăratul şi mirii scăpară. Pe mireasă o înhăţă zmeul de mijloc, o răpeşte dintre ai săi, se înălţă şi se făcu nevăzut cu fată cu tot. Toţi rămaseră buimăciţi de spaimă. Iară ginerele se supără mai cu asupra decât toţi. Îşi muşca mâinile de supărare cum de n-a putut el să puie mâna şi pe acest blestemat de zmeu să-l omoare, căci iată acum ce neajuns îi făcu.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reporterul: Ce mai faci, Ioane, cum o mai duci?
Ion: Mulţămesc, bine! Fur... Adica, noa, mă privatizez şi eu, ca să nu ramâi de prost. Să nu-mi zâcă copiii când or fi mari: "Mă, tată, toată lumea s-o privatizat, numa' tu, ca fraieru', nu!"
Reporterul: Fii mai clar, Ioane, fă-ne să-nţelegem!
Ion: Mă rog frumos. Eu credeam că a-nţăles toată lumea, că nu-i aşa greu, noa.
Reporterul: Nu ideea cu furatul. Pe aia cu privatizarea, cum te privatizezi...
Ion: Păi, da, pă aia. Că până acum... adică până la răscoala din decembrie, ştii matale, ni se zâcea că toţi suntem propritari. Acum se zâce că fiecare este propritar. Şi atunci, ce fac io? Păi, duc acasă toate lucrurile pe care eram propritari toţi.
Reporterul: Cum ştii tu cât anume îţi revine ţie?
Ion: Cum ştiu? Ehe, mintea ţăranului, tinere, mintea ţăranului, că isteţ ca ţăranu', ehe... Păi io calculez simplu. De pildă, să zicem că dacă văd o roată. Acu io-mi închipui că dacă am fost propritari toţi... apoi nu-i toată a mea. De aia nu fur toată roata... dar iau şi eu acolo de-o spiţă. Azi o spiţă, mâine o spiţă.... şi p-ormă-mi fac un SRL....

replici din Unda veselă, sceneta "Interviu cu Ion" de Corneliu Sofronie
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soţia (Prov. 31:10-31)

"Cum e soţia, aşa-i şi gospodăria."
Cănakya

Cine poate a găsi
Femeie cinstită a fi?
Mai de preţ ea mi se pare
Ca orice mărgăritare.

De venit lipsă nu duce
De multe ea dă s-a apuce
Bine face, rău nu vrea
Nici o zi din viaţa sa.

De in, lână rost ea face
Harnic lucră-n multe ace
Ea-i corabie de negoţ
Aduce pâinea la toţi.

De cu noapte scoală sus
Mâncare la toţi a pus
Ea este chibzuitoare
Lucru dă la slujitoare.

La ogor ea dă gândit
Şi-l cumpără negreşit
S-apoi alta să se ştie
Din muncă-şi sădeşte vie.

Mijloc cu putere-i este
Braţele îşi oţeleşte
Ea vede ea de la sine
Că munca îi merge bine.

Noaptea toată lumina
Nu se stinge de la ea
Pe furcă ea mâini a pus
Degetele-i sunt pe fus.

Ea dacă a auzit
Ajută nenorocit
Braţul său nu e ferit
Ea ajută cel lipsit.

De zăpada frică n-are
Casă îmbrăcată are
Ea învelitori îşi face
De în şi de care-i place.

Bărbat bine-i e văzut
La porţi de are şezut
Cingători care se închinge
Cămăşi face ea şi vinde.

Cu tărie-i şi cu slavă
Îmbrăcată-i ea suavă
Nu-i frică de ce-o veni
Râs pe faţă-i va ieşi.

Ea deschide gura sa
În ea e înţelepciunea
Plăcută învăţătură
Are pe limbă şi gură.

Ce în casă se petrece
Toate prin mine-i vor trece
Are o iubire adâncă
Lenevia n-o mănâncă.

Fii ei o fac iubită
Ea numită-i fericită
Bărbatul când dă-n sculat
Îi aduce lăudat.

"Multe fete, multe tare
Au cinstită ca purtare
Dar din toate chiar şi zeci
Tu pe toate le întreci".

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată într-o ţară un balaur mare, nevoie de cap. El avea şapte capete, trăia într-o groapă, şi se hrănea numai cu oameni. Când ieşea el la mâncare, toată lumea fugea, se închidea în case şi sta ascunsă până ce-şi potolea foamea cu vreun drumeţ pe care îl trăgea aţa la moarte. Toţi oamenii locului se tânguiau de răutatea şi de frica balaurului. Rugăciuni şi câte în lună şi în soare se făcuseră, ca să scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesăţios balaur, dară în deşert. Fel de fel de fermecători fuseră aduşi, însă rămaseră ruşinaţi cu vrajele lor cu tot. În cele din urmă, daca văzu împăratul că toate sunt în deşert, hotărî ca să dea pe fiica lui de soţie şi jumătate împărăţia sa acelui voinic, care va scăpa ţara de această urgie, şi dete în ştire la toată lumea hotărârea sa.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toţi sfetnicii şi fiii de împărat erau de faţă când a zis împăratul vorbele acestea. Ileana Simziana, dacă văzu că i se împlini şi astă voinţă, se hotărî să-şi răzbune asupra împăratului, pentru că trimise tot pe Fătul ei Frumos la toate slujbele cele grele, cari puteau să-l răpună; căci ea credea că însuşi împăratul se va duce să-i aducă vasul cu botez, fiindcă el putea mai lesne s-o facă, de vreme ce toţi se supuneau la porunca lui. Ea porunci să încălzească baia şi împreună cu împăratul să se îmbăieze în laptele iepelor ei. După ce intră în baie, porunci să-i aducă armăsarul ca să sufle aer răcoros. Şi dacă veni, armăsarul suflă cu o nară înspre dânsa răcoare, iară cu altă nară înspre împăratul aer înfocat, încât fierse şi maţele dintr-însul, şi rămase mort pe loc. Mare vâlvă se făcu în împărăţie când se auzi de moartea împăratului celui mare şi tare; toţi din toate părţile se adunară şi-i făcură o înmormântare d-ale împărăteştile.

Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume minunată

Scrie multe sfaturi, pentru cei dragi ţie!
Să le scrii de toate şi nu doar ca să fie!
De dragul vostru sunt, acum, cu voi la masă!
Şi vă iubesc pe toţi, vă iau la mine acasă!

Ochiul nu mă înşală, eu vă simt privirea!
Nici inima nu-mi minte, ea simte bucuria!
Cu puterea mea, puţină, prea puţină
Aş vrea să vă mai scot cuvinte din rugină!

Să fiţi atât de veseli, şi plini de bucurie!
De fericirea voastră, nimeni să nu ştie!
Doar sufletul să vadă cum se uneşte cerul,
Cerul cu pământul, căldura cu gerul.

Fumul lumânării ce frumos se stinge!
Şi stratul de zăpadă, când afară ninge
Minunate-s toate şi toate sunt frumoase!
Şi iarna bradu-n case ce frumos miroase!

Totu e perfect şi totul merge bine!
Niciun lucru rău la oameni nu mai vine!
O lume minunată, făcută chiar din rouă!
O stare aşa de caldă şi o viaţă atât de nouă!

Ce frumos e totul, în culori aprinse!
Cu flori de argint, pictate, pe pajiştile întinse
Nu are vreme timpul acum să le măsoare
Bucuria toată, neîncăpătoare.

Sunt stele mari şi albe ce frumos lucesc!
Sunt fluturi care zboară şi flori ce înfloresc
Ce repede se înalţă, soarele pe cer!
În depărtări albastre, cu raze de oţel.

Pătrunde-n astă lume, ce nu a mai pătruns!
S-arată cerul tot, tot ce-a fost ascuns
Şi ni se spune totul, tot ce-am vrut să ştim!
Fără de întrebări, ce am putea să fim?

De bucurie mare, ar fi chiar mulţi surprinşi
Ar fi chiar sărbătoare, ar fi de nedesprinşi
Să ştii ce vrei e una, să ştii chiar toate, toate!
Cred că-n astă lume, şi moartea are moarte!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puiul

Trist
şi singur în găoace,
puiul galben-auriu
a simţit într-un târziu
că-i stingher,
că n-are pace.
A simţit că lumea lui
tot mai strâmbă
nu ştiu cum,
se face...
"Ce-o fi asta?"
se gândi.
"Cum de m-a ajuns năpasta
să trăiesc într-o mărgică,
într-o casă
tot mai strâmbă,
tot mai mică?...
Să nu pot să-mi aflu loc
nici pe faţă,
nici pe spate.
Şi să-mi crească,
după toate,
uite
ce nătâng de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciudă
eu cu ciocul,
ca un prost...
Însă ciocul ce s-audă?
Cade-n stânga,
bate-n dreapta
şi-mi atârnă
ca o bârnă
fără rost.
Mi-ai ieşit şi doi ochi mici.
Ce să fac cu ei aici?
Mi-au crescut şi aripi grele.
Ce să fac aici cu ele?
Iar sub pântec,
la picioare,
se făcură nişte ghiare...
lungi... cu vârfu-ncovoiat...
Simt că toate-n pântec mi-au intrat!
Doamne,
pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt povară?..."

Şi,
lăsat pe partea stângă,
a-nceput uşor să plângă
puiul
pentru-ntâia oară...

*

Dar deodată,
în găoc,
bate cineva de-afară...
Cioc!
Cioc, cioc!
Inima în pui se zbate,
se-nfioară.
Cine...
oare cine bate?...

Cu un tremur ca de-o vrajă,
a bătut şi puiu-n coajă.
Uite!
Sub ciocănituri solide
se deschide
o fereastră!
Doamne,
ce privelişte măiastră!
Apoi uite-acum cât loc...
unde poate să alerge
să se joace,
să se culce...
Iar un glas atât de dulce,
glas de mamă...
andantino,
iată,
îi vorbeşte:
Vino...
Şi sări degrabă puiul
din bârlogul vieţii vechi.
O, acum cât e de bine
să ai ochi,
să ai urechi!...
Ce frumoasă e lumina!...
Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.
Asta ce-i?
Un fir de iarbă...
Iar acolo?
E grădina...
Şi-nălţând privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a bătut din aripioare
şi-a făcut întâiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipită,
a zărit într-un arbust
o grăunţă rumenită.
Mm!
Da´ bună e la gust!
Iar colea, o gâză mică
pe un fir de busuioc.
Doamne,
ciocuşorul totuşi
nu e...
nu e rău de loc!
Dar aici în noua ţară,
ce s-ar fi făcut el oare
fără aripi, fără ghiare,
fără vechea lui povară
din căsuţa cea sihastră?
Bietul pui...

*

Fraţii mei,
povestea lui
nu-i decât povestea noastră...

Cinste,
curăţie,
milă,
jertfă,
inimă umilă,
lacrimi grele,
bunătate,
şi suspine după stele,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci aici cu ele?
Să fii mut ca oaia-n strungă,
cu răbdare (îndelungă!),
să nu fugi după avere,
după nume,
să iubeşti pe cel ce-i gata,
de-ar putea,
să te sugrume,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare are preţ
numai zâmbetul isteţ,
numai vorba îndrăzneaţă,
numai paşii rari şi grei,
numai mâna cu mănuşă
care trage la cenuşă
de la toţi
pe turta ei;

da,
când viaţa e-o berbuncă
unde toţi străbat răscrucea
şi în calea ta aruncă
spini şi cioburi
fără număr,
tu,
să-ţi iei în taină crucea
şi s-o duci umil pe umăr...
suspinând discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocară...
O, Părinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri
care sunt povară?

*

Pentru ce?
Nu ştii?
Aşteaptă...
Vine-o clipă,
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate...
Cioc!...
Cioc, cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.

Şi-atunci,
frate,
cât va fi de bine
să ai pieptul cu suspine,
să ai umerii cu cruce,
să ai tâmplele cu spini,
să ai faţa toată plină
de a lacrimilor salbe!
Căci acestea toate, toate,
se vor face... aripi albe
şi tunică de lumină
şi cunună de rubini
şi toiag de-mpărăţie,
care ştie lumi să-nfrunte
(după cum Ioan ne-a spus!)
când ne va sclipi pe frunte
numele etern,
ISUS!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa de bine îi şedea gătită, de părea că este o zână. Sclipea diamantele de pe dânsa de luau ochii celor ce se uitau la dânsa. Fiul împăratului era mândru nevoie mare! fiindcă zâna numai cu dânsul jucă cât ţinu hora. Şi unde se rotea pe lângă dânsa şi se îngâmfa ca un curcan. Iară când fu a da înde seară, găinăreasa pieri iarăşi ca o nălucă. Când văzu fiul împăratului că zâna lipseşte, atâta îi fu. Căzu la grea boală. Pasămite prinsese lipici. Se aduseră toţi vracii, toate babele şi toţi cititorii de stele; rămaseră însă ruşinaţi, căci n-avură ce-i face. Atunci fiul împăratului spuse mă-sii că până n-or găsi pe fata la care se va potrivi inelul ce-i dete el, nu se va face bine.

Petre Ispirescu în Găinăreasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui
Joace unul şi pe patru
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş
Ce e val, ca valul trece.

Ca un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1883)
Adăugat de maryana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea să tac

Aş vrea să tac

Aş vrea să tac,
Dar nu se poate.
C- am tot tăcut.
Şi suntem toti tăcuti,
Si- njunghiaţi toţi pe la spate.

Si nu- ntrebaţi
Nici cine sunt,
Nici ce- am facut,
Caci ştiu:
Se merita sa mor cu ei de gat.

Dar vă întreb acum, pe toţi:
De ce- am tăcut?
De ce ne-am bucurat la hoţi?
De ce nu am făcut nimic atunci?
De ce- am abandonat in ţară bieţii prunci?
De ce bătrânii noştri- au trebuit sa- i crească,
Cand noi cerşeam o pâine mai domnesscă?

Se umflă maruntaiele in mine,
Sa urlu-atât cât pot, acum imi vine.
Şi vă întreb din nou, de la- nceput:
De ce cu tinereţea am plătit tribut?

Prietenii ne-au fost ucişi in plină iarnă,
Şi n-au mai prins nici ' ăl Craciun,
Nici altă toamnă.
Dar ne-au murit justificat?!
Noi ce- am facut pe urma?
Doar am stat.

Şi ne- am uitat ca la prăpăd...
Ne bucuram ca liberi suntem peste pod.
Dar podul nici acum nu e cu noi,
Şi este plin după ataţia ani,
Şi de o parte si de alta cu noroi.

Şi vin si te condamn pe tine, ţară!
Cum ai putut sa ne suporţi,
Când am vândut şi ale tale porţi?
Cât ai putut să suferi, să te doară,
Când te- am facut de trei' j de ani, doar de ocară?

De ce nu ne -ai luat de gulere, de gât?
De ce ne-ai suportat atât?
De ce nu ne - ai oprit din exaltare
Când ai vazut că-i chinul cel mai mare?

Am stat cu toţii- n tinereţe...
Ştiam de- acum să dăm poveţe.
Am stat ca proştii-n batatura,
Ne bucuram că ţara ei ne-o fura.

Ne vin copiii blanzi din spate...
I- am invăţat sa- şi spună şi ei "nu se poate"
I - am învăţat ce e patriotismul,
Fără sa ştim că-l confundăm cu autismul.

Ne- a luat credinţa - n Dumnezeu pe sus.
Credeam că El ne duce singur spre apus,
Credeam că dacă ne schimbăm şi imnul,
Vom fi si noi de-acum,
Ca cei ce ne-au cerut să facem schimbul.

Şi-acum, ce mai strigăm prin pieţe?
Suntem convinşi ca nu suntem paieţe?
Pe cine vrem de - acum să mai înece?
Că boala e din nord in sud,
Din est in vest,
Din Dunare in Prut.

Ne-au cocoşat cu legi tembele.
Copiii nostri s-or lovi de ele,
Căci legile- astea pe noi ne doboară.
Maicuţa ţară, fă ceva, că ne omoară!

Şi de acum nu mai avem nici codrii seculari
Să ne îngroape sub ai lor stejari.
Şi de la prunci nu merităm niciun chibrit
Să ni - l aprindă in ţarână, c- am minţit.
Că i- am minţit că vor avea de toate,
Dar n- am facut nimic, când ţara ne-au prădat-o de bucate.

Când ne- au furat pământul de sub noi,
De ce- am uitat ţăranii noştri,
Cum ochii le scoteau,
Când se apropiau de boi?

Măicuţa dragă, ţară sfântă!
Ia tineretul tot şi îl încânta.
Sa fie ei uniti in a ta vatra,
Sa faca ei, ce n- am facut noi, viata toata.

Şi roaga- te la Dumnezeu,
Să nu te vândă pe un leu.
Să urle vena lupilor in tine.
Măcar acum, să ai respect cum se cuvine.

poezie de Simona Moise (ianuarie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima neamului

aveam aici, odată, o ţară minunată
străini acum în propria casă
casa nu mai este casă şi masa nu e masă
plâng la noi copiii în vatră
ne fug oameni de prin sate
plânge codru, latră câinii
nu e nimeni, doar jupânii
plâng oraşele pustii
aici lacrima iar plânge
suferinţă e în toate
plâng şi sufletele moarte din morminte despuiate
am ajuns neam uitat în pribegie
cine ştie, de mai ştie
vino Doamne să ne vezi
suntem morţi, mai suntem trezi
plânge azi pământul tău
că'i e dor de neamul său
ţipă în zadar Carpaţii
marea e azi lacrimă nestinsă
curg şi gânduri şi păcate
se revarsă peste toate
secole la rând am rezistat
în tăcere adâncă şi durere multă
crede omule în tine
nu în vise inutile şi sterile
dă-mi Doamne puterea
să păşesc la sânul tău
viaţa asta eu o dau la Dumnezeu
ţara mea, unde este, mai este
asta întreb în drumul meu
drum croit în miii de ani
de oameni dârji, puternici cu credinţa sfântă în suflet
oameni mari ce au clădit odată
ţara asta minunată
limba noastră'i o cetate
cerul mai albastru pare
vatra noastră este goală
pleacă copiii de la şcoală
unde'i mama, unde'i tata
unde eşti tu, Românie
este plâns acum în ţară
toţi ne fac azi de ocară
plâng şi oasele'n morminte
latră lupii în codrii iară
au ieşit iar la vânare
plânge Oltul, ţipă Mureşul a jale
Dunărea se pierde în mare
de la Prut, Siret sau Tisa
este plânsul neamului dumnezeiesc
se adună strop de apă într-o lacrimă de sânge
vom avea şi noi o zi
poate azi sau niciodată
când vom învia în toate

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă pentru ziua Schimbării la Faţă

Doamne!...
Lasă-mă să stau de vorbă cu Tine,
Nu fi Tată vitreg cu copilul Tău,
Care n-a făcut în viaţă decât bine
Şi n-a fost plătit în schimb decât cu rău...

Lasă-mă să-Ţi spun că nu se poate
Să rămâi mereu aşa cum eşti,
Când puterea Ta se-ntinde peste toate
Şi când toate sunt aşa precum voieşti...

Lasă-mă să-Ţi spun c-alcătuirea
Celor ce le crezi fără prihană
A-nceput să răzvrătească omenirea,
Dornică de-o viaţă mai umană...

Fă să fie-aşa precum se spune
C-ai fi vrut să fii cu lumea toată -
Rău cu cele rele,
Bun cu cele bune -
Fii măcar acum ce n-ai fost niciodată...

Fă să fie bine pentru bine
Şi, la fel, frumos pentru frumos
Şi să fim şi noi la fel cu Tine -
Cel de Sus la fel cu cei de jos.

rugăciune de Ion Minulescu din Gândirea, VII, nr. 9 (septembrie 1927)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan şi Radul

I

Ştefan cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
Duce o ceată
Moldovenească
În loc de plată
Să-şi dobândească
Pradă bogată
Şi voinicească.

Radu cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
I-a pus în cale,
Păzind moşia,
În deal şi-n vale,
Câtu-i câmpia,
Cetele sale
Din Muntenia.

Mare-i şi-i mare
Din ei orcare
Şi samăn n-are
Sub sfântul soare;
Dar din păcate,
Doi fii d-un tată,
Meniţi a bate,
Lifta spurcată,
Frate cu frate
Stau să se bată...

II

Ştefan-Vodă pleacă-n zbor
Pe cea iarbă de mohor
Denaintea oştilor,
Pân' ce iată că-ntâlneşte
Întâlneşte şi chiteşte,
Şi chiteşte vitejeşte,
C-un stejar de buzdugan
Pe cel Radu, domn muntean;
Şi-l chiteşte, mări, drept
Lângă inimă în piept:
Parcă fulgeră şi tună,
Sună greu şi greu răsună!

Radul stă nevătămat,
Căci la sân mi-i înfăşat
Cu pieptarul fermecat;
Buzduganul sare-n vânt,
Apoi cade la pământ,
Iar pe locul ce cădea,
Pământul se deschidea,
Şi-n gâtleju-i destupat,
Cu năvală au intrat,
Supt o negură de prav,
Buzduganul cel grozav!

Radu-Vodă, mânios,
Îşi aduce mâna jos,
Şi când o rădică sus
Cea măciucă s-a şi dus,
Despărţindu-se de mână
Ca un trunchi din rădăcină;
Dar nu merge butuceşte,
Ci străbate vultureşte,
Pân' ce iată c-a găsit
Pe cel Ştefan, domn vestit,
Fără teamă, fără frică,
Fără grijă de nimică,
Numai de Tatăl Cel Sfânt
Ce-i în cer şi pe pământ!

Ştefan-Vodă, cum vedea,
Iute paloşul scotea,
Şi de feru-i oţelit,
Pe unde-i mai ascuţit,
Măciuca s-a poticnit;
Ş-apoi iată
Că dodată
Dintr-o singură bucată
Două ţăndări se făcea,
Una-n dreapta se ducea,
Alta-n stânga rătăcea,
Şi pe locul ce cădea
Toate-n ţărnă le trântea
Şi-n pământ se mistuia!
Vezi că cine-i pui de zmeu,
Fie greul cât de greu
Mi-l ajută Dumnezeu;
Şi când doi români se bat,
Nu-i nici unul mai bărbat!

III

Pe cel pisc perdut în nor,
Stă un şoim nemuritor,
Care-şi aducea aminte
Multe zile denainte,
Căci trei veacuri au trecut
De când mă-sa l-a făcut
Şi de-atunci
Pe munţi şi-n lunci
Fost-au iarnă, fost-au vară,
Dar el tot trăia în ţară,
Fost-au vânturi, fost-au ploi,
Dar el tot şedea la noi.

Agerul şoiman bătrân,
Frate neamului român,
Se uita de sus cu jale
La cei doi voinici din vale,
Şi-şi grăia în graiul său:
"Când eram mai tânăr eu,
Moldovenii
Şi Muntenii,
Ardeleni
Şi bănăţeni
Încă nu erau pe lume,
Toţi purtând un singur nume...
Dare-ar Domnul să mai dea
Iar aşa să-i poci vedea!

Ştefan-Vodă năzdrăvan
Auzea pe cel şoiman:
Auzea frate pe frate;
Şi dând arma după spate,
Zice: "Radule fărtate,
Nu-i cu cale a ne bate!
A ne bate nu-i cu cale,
Că şoimanii plâng de jale!
Arz-o focul duşmănie,
Să rămâi tu la domnie
Şi-mi dă fiica-ţi de soţie:
Cu domnia-ţi n-am ce face,
Dar domniţa mult îmi place!"

— Taci, Ştefane, barbarie,
Pe Măria n-o dau ţie!

— Nu fi câne, Radule,
Radule fărtatule!
Ţi-am mai zis o dată, măi,
Tu-n domnie să-ţi rămâi:
Decât ţară de la tine,
Iau mai bine
Ţări vecine
De la limbile străine,
Dar nevastă vreau de-o viţă:
Porumbel şi porumbiţă!
Dă-mi-o dară să mi-o dai,
Că de nu, amar şi vai:
Şoimii plâng, corbii vor râde
Între noi de ne-om ucide!

— Taci, Ştefane barbarie!
De-ar mai fi ore să fie,
Pe Măria n-o dau ţie;
Iar de-ţi trebui pământeancă,
Ia-ţi muiere moldoveancă!

— Lasă gluma, Radule,
Radule, turbatule!
Până-i treaba la cuvânt,
Zicu-ţi eu cuvântul sfânt:
Să rămâi tu la domnie
Şi-mi dă fiica-ţi de soţie,
Căci simţesc un aprig dor,
Dor de falnic viitor,
Ca să-mi facă ea fecior,
Fecior mie,
Nepot ţie.
La doi domni o seminţie,
Bun la sfat şi bun la mână,
Fire neaoşă română,
Din vulturul muntenesc
Cu zimbrul moldovenesc;
Şi de-i vrea tu, de nu-i vrea,
Eu mă jur c-o fi a mea!...

IV

Lumea-i lume; vremea trece,
Iat-o lună, iată zece,
Iată c-a trecut un an.

La Suceava-i bucurie
C-a făcut doamna Mărie,
A făcut un băietan.

Crească mândru cât e bradul,
Ca-i nepot lui vodă Radu
Şi-i fecior al lui Ştefan!

poezie celebră de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grijă mare la votare!

În ţara noastră, frăţioare
Iată-i rostul de schimbare!
Poporul fiind batjocorit
Mulţi în stradă au ieşit
Şi-au strigat în gura mare
Asta nu e guvernare,
Vrem schimbare!

Tineri mulţi şi-au pierdut viaţa
Supărarea umplând piaţa
Că-i guvernul prea corupt
Şi paharul s-a umplut.
Pe fond de haos evident,
Iar apare un accident
Jos guvernul incompetent!

Durerea fiind aşa de mare
Schimbarea-i cu justificare
Dar să vezi de-acuma vere
Toţi avem câte o părere.
Fiind lipsuri se tot cere
Câte-n lună şi în stele
Opoziţia se vrea... la putere!

Mulţi doresc câte-un ciolan
Şi de-ar fi cât mai băban
Pentru asta dau din coate
Lupta-i pe viaţă şi moarte
Detractorii-s puşi pe treabă
Să vezi cum se dau în stambă
Vrem puterea în mare grabă!

Ciolanul de-i greu de prins
Şi-un oscior este de ajuns,
Funcţionar pe nu ştiu unde
În sistem de va pătrunde.
Ăsta-i vis de parvenire
Demnitar în devenire
De asta vor mulţi primenire!

Dacă mergi acum în piaţă
Poţi să iei şi-un pumn în faţă!
Să n-atragi o mare ură
Ai grijă ce spui din gură
Şi pe cine vei susţine
Sau mai bine te-ai abţine
Dacă-l vor pe.... nu ştiu cine!

Lumea strigă acolo în stradă
Şi pe net e mare sfadă
Nu mai e pic de răbdare
Şi-i o mare încordare
Guvernu-i vinovat de toate
E prea multă nedreptate
Şi aşa nu se mai poate!

În stradă nevoile-s multe
N-are cine să le asculte
Când e criză şi durere,
Se ascund cei de la putere
Însă apar de nu ştiu unde
Mulţi cu interese oculte
Jos partidele corupte!

Unii îl vor pe nu ştiu cine
Dar la UE nu dă bine
Alţii vor pe nu ştiu care
Însă e pătat cam tare
Toţi am vrea prosperitate
Ni se dă... austeritate
Jos corupţii, vrem dreptate!

Vreau să spun că nu e bine
Să mă cert eu şi cu tine
De la puterea ce vine.
Cine vine-i pentru sine!
Dacă ar fi cinstiţi măi frate
Şi-ar avea şi demnitate
N-ar dori imunitate!

Doamne, vezi de tineret
Că-s folosiţi, nu-i un secret
Calea lor le luminează
Şi să-i ai mereu în pază.
De-i nevoie de schimbare
S-avem bună guvernare
Dă-ne minte la votare!

poezie de Ionel Popa (12 noiembrie 2015)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsaţi cercetarea speculativă, sterilă şi veţi fi gradat eliberaţi de toate neliniştile. Deosebirea dintre "desigur" şi "poate că" este destul de mică. Dar între o faptă bună şi una rea deosebirea este foarte mare. Vai! Greu e să nu-ţi fie frică de ceea ce se tem oamenii. Suntem într-un pustiu fără iubire, sterp şi aparent fără de sfârşit; totuşi oamenii se zoresc bucuroşi - ca şi cum s-ar urca primăvara pe culmi! Numai eu sunt sfios. Dorinţele mele n-au încolţit încă. Sunt ca un copilaş care n-a zâmbit încă mamei sale. Rătăcesc la întâmplare, ca un pripăşit care nu ştie încotro s-o apuce. Toţi ceilalţi au prisos, eu singur sunt despuiat de toate. Sunt o minte simplă şi ştiu doar că nu ştiu nimic. Oamenii sunt luminaţi, numai eu trăiesc în beznă; ei sunt toţi isteţi, numai eu sunt spiritul greoi. Sunt agitat ca oceanul, umblu fără oprire. Fiecare are un lucru; eu singur sunt incapabil să mai posed ceva. Sunt deosebit de toţi ceilalţi oameni prin modul meu de a fi. Da, dar mă odihnesc în preajma preaslăvitei Maicii Mele şi a Universului.

Lao Tse în Tao Te King, 20
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pohod la şosea

De mult se vorbea,
Se tot auzea
Că are să fie
Mare bătălie
Şi că-n Bucureşti,
Au de gând să vie
Oştile ruseşti,
Căci de-aici se poate
Laolaltă toate
Lesne să păşească
În ţara turcească.

Vreme a trecut,
Şi nu s-a văzut
Un muscal măcar;

Toţi îi aşteptau
Însă în zadar:
Ruşii nu soseau.
Trecu ce trecu
Şi cam începu
A se arăta
Pe ici pe colea,
Câte-un ofiţer
Singur şi stingher —
Când se pomeni
Lumea într-o zi
(Mai alaltăieri)
Că sosesc aci
Mii de ofiţeri:
Să calci unde vrei
Te-mpiedici de ei.
Tot muscali de soi
Gata de război,
Care toţi fireşte
Vorbesc muscăleşte,
Şi care au vestit
Cum că negreşit
Peste prea puţin
Toţi muscalii vin.

Vestea zboară iute,
În zece minute
S-a dat sfoară-n ţară,
Că va să sosească
La şosea afară
Oastea muscălească...
Şi iată-n sfârşit
Că a şi sosit!

La zi-ntâi de Mai
A pornit alai,
Gloată peste gloată
Merge lumea toată,
Claie pe grămadă,
Pe muscali să vadă.

Astăzi, ştiu că are
Tramvaiul cătare.
Dinjos de Teatru
Urcă şi coboară,
De par-că-i la moară,
Câte trei şi patru
Ba şi cinci vagoane
Pline de cocoane,
Umflate, gătite
Şi sulemenite.
Iar pe tramvai sus
Grămadă s-au pus
Sumă de monşeri
Amploiţi, becheri,
Tot galant gătiţi,
După cum îi ştiţi.

Mahalale-ntregi
— Zdraveni şi betegi —
Tineri şi bătrâni,
Calfe şi stăpâni
Cu-ai lor ucenici,
Cu toţi mari şi mici;
Slujnici, jupânese
Şi negustorese;
Apoi mărginaşii
Şi meseriaşii,
Târgoveţi mulţime
Şi mitocănime
— Toţi din Capitală,
Dau cu socoteală —
Cu-ale lor femei
Încet după ei,
Au pornit cu toţi
— Să-i numeri nu poţi —
Cu prăsila lor:
Toţi să vadă vor
Oştile ruseşti
Lângă Bucureşti.

Sub cer călduros
Merg încet pe jos,
De zăduf şi soare
Sunt plini de sudoare.
Cam pe la nămiez
Or s-ajungă, crez.
Toţi din mahalale
Duc în mâini basmale
Cu fel de mâncări,
Şi pe urma lor,
Urma tuturor,
Pe două cărări
Vine-un popă beat,
Frânt şi asudat
De mult ce-a umblat
Şi pe gât a dat...

Iar pe urma lui,
Un copil mucos
— Nu se ştie-al cui —
Tare obosit
De-ai lui rătăcit,
Plânge obidos,
Şi pe nas, pe bot,
E mânjit de tot.

Toţi cu toţii dară,
La şosea afară,
S-au dus să privească
Oastea muscălească.
Căţei şi purcei
Merseră şi ei,
După cum scris este
La orice poveste.

Numa-ntr-o chilie,
Singură, pustie,
O babă rămase,
Care de ani şase
Ologită sta
În chilia sa.
Numai ea rămasă
Singură acasă
Şi în mahala
Biata se văita
Şi se tânguia:
— "Oameni buni! (striga)
Mi-aduceţi şi mie
Pomană să fie!
Măcar un cazac...
Nu de altceva
Ci numai de leac!"

poezie celebră de Ion Luca Caragiale
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!