Cântul II

Era-n amurg, şi-ntunecata zare
scăpa de truda sa pe tot ce-i viu
pe-acest pământ; eu singur fost-am care

făceam gătire ca-ntr-armat să fiu
şi grelei căi şi milei petrecute,
pe care-acum din minte le descriu.

Înaltul geniu, Muze,-aci mi-ajute:
şi-a ta nobleţe-aci să ţi s-arate,
tu, minte-a mea, ce-ai scris cele văzute!

Şi-am zis: – "Tu, cel ce mă conduci, poete,
să-mi vezi puterea de e-n stare-ori nu-i
să intre-n căi atâta de secrete.

Părintele lui Silviu-a mers, cum spui,
la cei nemuritori nu doar în minte,
ci el aievea, cu-ntreg trupul lui.

Dar dacă-i fu propice-al lumii Tată,
şi-l ai şi-efectul nalt din el aminte
şi ce şi cum avea să ias-odată,

nu e nedemn să creadă cel cuminte
ce-a fost ales, din cerul cel mai sus,
imperiului şi Romei ca părinte:

Iar ea şi el, şi-i drept să fie spus,
urzite-au fost cetăţii sfinte-a tale,
urmaşule-a lui Petru-ntâiul pus.

În mult de tine-a sa cântată cale
el lucruri auzi ce-au fost temei
şi-nvingerii şi mantiei papale.

Apoi, cătând dovezi credinţii-acei
din care-al mântuirii drum purcede,
s-a dus şi-Alesul Vas în cer la ei.

Dar eu? Eu cum să merg? Cine-mi concede?
Nici Paul, nici Enea nu-s: Pe mine
nici eu că-s demn, nici nimeni nu mă crede.

De-aceea dac-aş merge-acum cu tine,
mă tem c-ar fi nebun, un drum pierdut:
Eu zic, iar tu pricepi şi ştii mai bine."

Şi ca şi-acel ce nu mai vrea ce-a vrut,
schimbând prin noul gând pe cele-avute,
aşa că lasă totul ce-a-nceput,

aşa şi eu sub poala coastei mute
gândind îmi mistuii întreaga vrere
ce-ntâi, spre-a-ncepe,-atât mi-a fost de iute.

– "De-ţi prind din vorbe bine-a ta durere",
răspunse umbra cea mărinimoasă,
"ţi-e sufletul cuprins de-acea scădere,

ce-abate-ades de ţinta sa frumoasă
pe om, astfel oprind, ca năzărirea
nălucii lui pe-o bestie fricoasă.

Să-ţi spui, spre-a stinge-n tine deci orbirea,
de ce-am venit şi ce-auzii atunci
când mi-l avui de-ntâi că-ţi ştiu pierirea.

Eu stam la cei ce sufăr făr' de munci,
şi-o Doamnă mă chemă, frumoas-atare,
încât cerui chiar eu să-mi dea porunci.

Cu ochi lucind ca steaua, şi mai tare,
şi blând şi dulce-al gingaşei copile
angelic glas fu-n propria-i cuvântare:

– "Poete mantuan", a zis, "gentile
al cărui nume-n via lume-i viu
şi viu va fi-ntru toate-ale ei zile,

pe-al meu, dar nu şi-al sorţii-amic, îl ştiu
atât de-oprit pe coasta cea pustie,
că-ntors de groază orbecă în pustiu:

Şi teamă mi-e-ntr-atât pierdut să fie
că prea târziu în sprijin sunt venită,
din câte-n cer de el fui mărturie.

Dar du-te, şi cu vorba ta gătită
şi ce-i menit să-l mântuie de-aice
ajută-l, ca să nu mai fiu mâhnită.

Eu, care-ţi spun să mergi, sunt Beatrice
şi viu de unde să mă-ntorc mi-e sete:
m-a-mpins iubirea-ndemn şi-aceste-a-ţi zice.

Când voi fi iar la Domnul, îndelete
vorbi-te-voi de bine, suflet mare!"
Tăcu atunci şi-ncepui eu când stete:

– "O, Doamnă a virtuţii, tu prin care
întrece omul tot ce s-ar afla
în cerul ce mai strâmte cercuri are:

Mă bucură-ntr-atât porunca ta,
că orice grabă, s-o-mplinesc, mi-e-nceată,
şi n-ai de ce-mi mai spune şi-altceva.

Dar cum nu pregeţi, pricina mi-arată,
să te cobori în negrul nostru fund
din largul plai unde te vrei plecată?"

– "De ceri ce-i mai adânc să nu ţi-ascund
ţi-oi spune scurt, răspunse zisei mele,
cum nu mă tem aicea să pătrund.

Te teme doar de lucrurile-acele
ce pot să vatăme-n vrun fel pe-aproape:
de celelalte nu, că nu sunt rele.

Pe mine Domnu-aşa vru-n lut să sape,
că jalea voastră nu mă poate strânge,
nici foc din focul vostru a mă-ncape.

E-n cer o Doamnă bună ce se plânge
de piedica unde te mân cu teamă,
şi ea judeţul aspru-l poate frânge."

Pe Lucia cu-acest cuvânt o cheamă:
– "Nevoie are omu-ţi cu credinţă,
de ajutorul tău; ţi-l dau în seamă!"

Urând dar Lucia orice suferinţă,
veni unde ştia c-o să ne vadă,
pe mine şi-a Rahirei vechi fiinţă.

– "O, Beatrice,-a Domnului plămadă,
de ce n-ajuţi pe cine-atât de dragă
te-avu, încât se rupse de grămadă?

N-auzi cum geme jalea lui întreagă,
nu vezi cum moartea-l strânge mai cu zor
la râul care mării nu-i dă vlagă?"

N-au fost pe lume oameni mai cu dor
de-al lor folos, la păgubi mai cu pază,
ca mine la cuvântul mustrător.

Şi coborâi din jeţul meu de rază
încrezătoare-n vorba ta cuminte,
şi ţie vază şi la ceilalţi vază."

Şi după ce-mi pică acestea-n minte
întoarse ochii-aprinşi de plâns la mine,
ca mai grăbit să umblu înainte.

Şi-alerg atunci, cum a vrut ea, la tine,
te scap de fiar-aceea cu noroc,
ce-n drumul scurt spre dalba culme-ţi vine.

Dar ce-i? De ce, de ce rămâi pe loc?
de ce în piept atâta mişelie
şi nici o-ncredere şi nici un foc?

124 Atunci când trei femei prea sfinte, ţie
de grijă-ţi poartă sus la curte-n cer
şi vorba-mi de-atât bine-i chezăşie?"

Cum floricelele de-al nopţii ger
tânjind şi-nchise, dând de caldul soare,
se-ndreaptă toate-nvoalte pe luger,

Aşa şi eu cu voia temătoare
şi-atâta bărbăţie-n piept îmi puse
că începui ca o fiinţă tare:

– "O, buna, care ajutor mi-aduse,
şi tu, curtean, ce te-ai supus curând
adevăratelor ei vorbe spuse!

Îndupleci sufletu-mi aşa flămând
să vie, cu al graiului şivoi,
că iată-mă-s întors la-ntâiul gând.

Poţi merge,-o vrere suntem amândoi,
tu călăuz, tu domn şi tu maestru."
Aşa-i grăii, şi când porni apoi,

intrai pe drumul aspru şi silvestru.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu ştiu

Eu nu ştiu cum să mă numesc,
Nici nu ştiu ce-i omenesc.
Nici lumea nu o recunosc,
Nici viaţa ce o trăiesc.

Eu nu ştiu uneori ce mai gândesc,
Nici ce-mi doresc, ce pot să iubesc.
Nici focul ce arde în mine,
Nici cine-l aprinde, cine-l întreţine.

Eu nu ştiu de unde tot vine
Atâta dor în zile senine.
Atâtea lacrimi transpuse în rime,
Atâta chemare de tine.

Eu nu ştiu cine mă cheamă,
Cine visele tot îmi destramă.
Cine îmi alungă liniştea în penumbră
Pe unde gândurile îmi tot zburdă.

Eu nu ştiu cine mai sunt,
Ce legământ am pe acest pământ.
Cu cine l-am făcut, cine la hotărât.
Cine înaintea mea a ştiut.

Eu nu ştiu ce-i început, când a-început
Cum toate se-nvârt într-un tot nesfârşit.
Nu ştiu unde am greşit, dacă am greşit,
În tot ce-am făcut, în tot ce-am iubit.

Eu nu ştiu când m-am pierdut atât de mult,
Prin atâtea cuvinte tăcute doar pentru tine.

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de tine

am învăţat să nu mă nasc, mai ales
când
mi-e dor de tine

ştiu, ştiu
o să-mi spui
răzând
cu ochii plini de stele:
viaţa pentru mine
esti tu
nimeni altcineva!

mai târziu am învăţat să nu mă nasc
nici când
mă iubeşti
nici când mă urăşti
atunci
pentru tine
eu doar nu sunt

nu ţi-am cerut
să mori
nici când te-am urât cel mai mult
nici când te-am iubit
doar că
de la o vreme
am învăţat
cum să dorm cu tâmpla zdrobită

gândul acesta că te-as iubi nu e făcut
pentru minte
ci pentru o tăcere stingheră,
înfiptă adânc
în amândoi

si in el, iubito,
îmi aud rănile zvâcnind
sau...
poate că nu

poate că
ele mă aud pe mine.

poezie de Nicolae Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu dori

Nici vântul ce-nvolbură marea,
nici luna cu razele-i reci,
nu vor să-mi asculte cântarea
atunci când prin gânduri îmi treci.

Ai fost, printre vânturi, mai tare,
le-ai dat, pentru mine, porunci,
să-mi facă amarul mai mare,
să nu pot cânta, de atunci?

Ai fost, pentru Lună, un soare,
i-ai fost, tu, iubit sau stăpân,
şi-acum ţi-a promis, ca-mpăcare,
s-ascundă cuvântul ce-l spun?

Încerc să te caut prin minte,
privesc fără noimă-mprejur,
aş vrea să te chem dar cuvinte
nu am, şi atunci te conjur:

Îngăduie vântului jalea
şi iartă-i suspinul din cânt,
arată-i lumina şi calea
deasupra de negrul pământ.

Hai, vino!-s aici pentru tine,
te-aştept, cu speranţă, în zori,
ascultă-mi şi cântul! - ştii bine
că-mi eşti prea departe... şi dori.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu dori

Nici vântul ce-nvolbură marea,
nici Luna cu razele-i reci,
nu vor să-mi asculte cântarea
atunci când prin gânduri îmi treci.

Ai fost, printre vânturi, mai tare,
le-ai dat, pentru mine, porunci,
să-mi facă amarul mai mare,
să nu pot cânta, de atunci?

Ai fost, pentru Lună, un soare,
i-ai fost, tu, iubit sau stăpân,
şi-acum ţi-a promis, ca-mpăcare,
s-ascundă cuvântul ce-l spun?

Încerc să te caut prin minte,
privesc fără noimă-mprejur,
aş vrea să te chem dar cuvinte
nu am şi atunci te conjur:

Îngăduie vântului jalea
şi iartă-i suspinul din cânt,
arată-i lumina şi calea
deasupra de negrul pământ.

Hai, vino!-s aici pentru tine,
te-aştept, cu speranţă, în zori,
ascultă-mi şi cântul! - ştii bine
că-mi eşti prea departe... şi dori.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este tot ce nu las pe pământ!

Am trecut printr-o lume de dor
Unde taina iubirii s-a stins.
Este totul doar grabă si zor
Spre un ţel... niciodată atins!

Nu mă dor amintiri că le ştiu,
Nici iubiri nu mă dor, că le-am strâns.
N-am sădit, printre zile, pustiu,
Când necazuri au fost, nu m-am plâns.

N-am avut nici prea mult, nici puţin.
Tot ce Domnul mi-a dat, mi-a ajuns.
Călăuză... doar harul divin,
Pe cărări mult prea greu de pătruns.

Doar iubire-am furat cât am vrut.
Pentru mine e tot ce-i mai sfânt,
E esenţa plimbării prin lut,
Este tot ce nu las pe pământ.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia

Şi uneori mă-întreb de ce nu-ţi scriu,
Că ştiu a scrie-n orişicare clipă
Ori despre lume, ori despre pustiu
Şi orice gând în mintea-mi se-nfiripă.

M-am întrebat ce eşti şi ce-i cu mine,
Ce ai zidit şi ce-am dărâmat eu,
Ce n-ai făcut şi ce tu faci prea bine
Ca eu să stric şi tu refaci mereu.

Când m-am uitat în urma mea, pe tine
Nu te-am văzut că-n faţă tu erai.
Cu faptele-mi stângace, tu în bine
Drumul din faţă drept mi-l construiai.

Şi tot nu ştiu de ce cu-nviorare
Azi nu mai scriu şi nici un semn nu dau,
Dar ştiu prea bine că o îmbrăţişare
De suflete un tu şi-un eu tânjeau.

M-am întrebat ce-s eu pe lângă tine
Şi ce-am făcut de m-ai ales atunci,
Cum de Pământul pe-amândoi ne ţine
Şi cum s-or întâlni odată două stânci.

Nu scriu de frică, poate dintr-o dată
Am să-ţi arăt ce moale sunt făcut ;
Te-am protejat de mine, dragă fată
Dar m-am legat de tine, renăscut.

Te-am cercetat şi m-am găsit pe mine
Nu-întreg, ci-mprăştiat în mii de părţi,
Că de-aş avea o lacrimă ca tine
Tot n-aş cuprinde-o-n orişicâte cărţi.

Nu am mai scris de mult nici despre soare,
Nici despre dragoste nu am cuvinte,
Ori despre inimă sau despre-o floare...
Dar despre tine-am scris mereu în minte.

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri mature

Un vânticel călduţ de primăvară
Mi-a mângâiat uşor obrazul
Şi mi-a şoptit că ar fi cazul
Ca să iubesc a nuştiu câta oară...
I-am spus că nu mai sunt o tinerea
Că mintea mea este acum mai coaptă
C-ar fi nevoie mai mult decât o şoaptă
Ce-i spusă la ureche cuiva.
Mai anevoie şi mai complicat i-acum
Când ai ajuns la jumăta' de drum
Să îţi oferi iar sufletul pe tavă,
Când ştii c-a fost stropit cu atâta lavă;
Şi-a suferit destul şi pe nedrept
Lăsând urme adânci în al tău piept.
Nici singur nu-i mai bine şi nici nu-i mai uşor
Când vezi cum trece vremea şi oasele te dor,
Dar decât suferinţă, cu lacrimi şi cu chin,
Mai bine e tot singur să-ţi vezi de-al tău destin.

poezie de Mariana Simionescu (20 martie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai vreau

Nu mai vreau din viaţa asta nici măcar o clipă!
Nici un glas să-l mai aud, Eu mă duc, mă duc!
Şi nu ştiu unde, unde voi ajunge fără Tine!
Nu mai cer sfinţilor milă, nici versurilor rimă!

Dumnezeilor absenţi nu le mai cer un cent!
Nici o zi acum să-mi cumpăr nu mai vreau!
Dintr-un univers prea mare unde Eu am rătăcit!
Nici cuvântului glas.... când Eu încă nu mor!

Nu mai cer nopţilor somn, nici somnului vis!
Nu mai vreau să-mi mai atingi inima prin care-mi curgi!
Nici cerului infinit unde Eu tot m-am pierdut!
Nu-ţi mai cer acum nimic din tot ce Eu n-am avut!

Nu mai cer soarelui zi senină, nici iubiri milă!
Nu mai vreau vedere într-o lume de durere!
Nici auz când Tu n-ai glas şi nici cuvinte!
Nu mai vreau vorba ce minte, nici icoane sfinte!

Nu mai vreau cruci între drumuri!
Nici paşi rătăciţi în lume fără Tine,
Când te caut în nu ştiu ce unghere!
Nu mai vreau gânduri ce mă dărâmă!

Nu mai vreau aşteptarea care doare!
Nici ziua în care visul încă nu moare!
Nici noaptea fără stele, fără Lună, fără...
Fără Tine lipasa viselor mele stinghere!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIX

– "O, Simon Mage,-o, bieţii tăi ciraci!
Voi sfinte bunuri ce se cad unite
cu sufletele bune, voi rapaci

le vindeţi, pe-aur şi pe-arginţi votrite!
De voi acum trompeta mea să sune,
fiindc-al treilea sac pe voi vă-nghite!"

Acu-n vecinul loc de-amărăciune
urcaţi eram pe-a stâncii acea parte
ce-i punctul cel mai nalt peste genune.

Supremă minte! O, câte-arăţi tu arte
şi-n cer şi pe pământ şi-aici afund
şi cât de drept a ta putere-mparte!

Văzui c-avea şi-n coaste şi pe fund
murdara stâncă găuri, pe-o măsură
la fel de largi şi-având gârlici rotund.

Mai largi sau strâmte nu mi se părură
decum în mândrul San Giovanni-al meu
ca locuri de botez căldări făcură,

din cari, nu-i mult de-atunci şi-o spun că vreu
să-nlătur zvonul fals văzând că moare
un prunc în ea, am rupt pe una eu.

Din orice groap-un rău scotea picioare
mai până-n şold pe gura văgăunii,
dar trupu-nfipt îi sta-n ascunzătoare.

Şi toţi cu arse tălpi cum sunt tăciunii,
aşa-şi zgârceau tot trupu-aceşti mişei
încât să rupă orice sfori şi funii.

Precum pe-obiectul uns cu vrun ulei
vezi flacăra de-a lungul lui cum fuge,
aşa zbura un foc pe tălpi la ei.

– "Ce duh, maestre, este-acel ce muge
mai rău decât al văii-ntreg popor,
şi-o mult mai roşie flacără-l şi suge?"

Răspunse el: – "De vrei să te scobor
pe coastă-n vale, unde-acela zace,
vei şti din gură-i crima lui şi-a lor."

Iar eu: – "Mi-e bine tot ce ţie-ţi place,
tu domn îmi eşti şi ştii că nu m-abat
din vrerea ta şi ştii şi ce se tace."

Deci sus pe-a patra coamă ne-am urcat
şi-ntorşi ne-am scoborât pe mâna stângă
spre fundu-acel şi-ngust şi-nscorburat.

Nici nu-ncetă pe şoldu-i să mă strângă
maestrul meu pân-a sosit la cel
ce-avea din tălpi aşa de-amar să plângă.

– "Oricine-ai fi, tu suflet trist ce-astfel
ca paru-nfipt, te zbuciumi din călcâie,
vorbeşte-mi dacă poţi", strigai spre el.

Şi-am stat ca şi-un duhovnic ce mângâie
pe-un ucigaş perfid, ce-n groapă-i stând,
îl cheamă iar, ca moartea s-o mai mâie.

Iar el strigă: – "Soseşti aşa curând?
Soseşti tu, Bonifaciu? Aşadară
minţi scrisoarea-n ani, mai mult spunând!

Eşti şi sătul de-averi ce te-ndemnară
să nu te temi prin fraud-a fi-nsurat
cu mândra doamnă ca s-o faci de-ocară?"

Şi-atunci, cum stă şi-acel ce-i ruşinat
că n-a-nţeles ce i s-a spus şi care
nu ştie ce răspunde,-astfel am stat.

Dar domnul meu: – "Să-i spui făr-amânare:
nu-s eu, nu eu pe care-l crezi că vine",
şi-am spus precum ceru şi mult mai tare,

strâmbându-şi toate-ale lui arse vine
oftat-a duhul din adâncul lui
şi-a zis plângând: – "Ce vrei atunci cu mine?

De-ţi e dorinţa ta să ştii ce fui
şi numai ea pe-aceste râpi te-alungă,
să ştii că marea mantie-o avui

şi-aieve-al Ursei pui, o mână lungă
şi-aşa de-avid să-mi văd ursoii graşi
că banii strânşi m-au strâns aici în pungă.

Sub capul meu prin crăpături sunt traşi
câţi, papi fiind, făcut-au simonie,
şi-adânc căzuţi acolo sunt rămaşi.

Cădea-voi jos şi eu când o să vie
acel ce tu-mi păruşi, când iute-acel
cuvânt, dac-ai sosit, ţi-l spusei ţie.

Dar stau de timp mai mult arzând astfel
şi-nfipt cu susu-n jos, decât în ţapă
va sta cu tălpi roşii acolea el,

că-n urmă-i vine din Apus un papă,
mai plin de crime-n loc fără de lege,
şi-n locul meu şi-al lui el s-o încapă,

un nou Iason, căci banii-l vor alege,
şi cum cu-acela moale domnu-i fu,
aşa va fi cu el al Franţei rege."

De-a fost prea aspru-al meu răspuns acu
nu pot să ştiu, dar ştiu c-atare-mi fuse:
– "Ia spune mie, ce comori ceru

al nostru domn lui Petru când îi puse
în mână cheile spre-a-i da domnia?
«Urmează-mă!» şi-altce nimic nu-i spuse.

Iar Petru şi-alţii, dând apostolia
în locul celui ce-n Cocit azi zace,
ce bani cerură ei de la Mathia?

Rămâi deci unde eşti, că bine-ţi face!
iar banii pungăşiţi păstrează-i bine,
căci ei făceau să nu laşi Franţa-n pace.

Şi dacă n-aş purta şi-aici în mine
respect de-acele chei pe cari Prea Sfântul
a vrut să i le porţi trăind, cu tine

mi-ar fi acum cu mult mai crud cuvântul!
Căci voi, de-avari, daţi crimei privilegii
strivind pe buni şi-umplând de răi pământul.

Pe voi, pe papi, vă vede-n cartea legii
Ioan în chipu-acelei mari mişele
ce sta pe ape şi curvea cu regii,

şi-avea şi şapte capete, şi-n ele
şi-n zece coarne vlaga înnăscută,
cât timp al ei bărbat fugea de rele.

Din bani Dumnezeirea vi-e făcută!
Şi ce-i un biet păgân? Nimic, vezi bine,
căci el ador-un zeu, dar voi pe-o sută!

A câtui rău izvor fu, Constantine,
nu-ncreştinarea ta, ci darul care
făcu bogat pe-un prim păstor prin tine!"

Şi-n timp ce-i recitam atari tropare,
mustrare-a fost, ştiu eu, ori furia lui,
din labe el zbătea cumplit de tare.

Cu-aceste vorbe cred că eu plăcui
maestrului, căci el zâmbind îmi prinse
mustrarea-n care-aşa de sincer fui.

De-aceea el în braţe mă cuprinse
şi, sus când fui povară mâinii sale,
sui pe drumul pe-unde-ntâi descinse.

Şi netrudit de-a mă ţinea pe cale
la piept, încet pe arc-apoi m-a scos
pe drumu-acestei văi spre-a cincea vale.

Blând puse-acolea sarcina sa jos
pe rupte şi-aspre stânci, pe unde cale
nici caprele n-ar face-o bucuros.

De-aici apoi văzui într-altă vale.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul X

Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid şi focul făr' de fine,
maestrul meu şi eu, în urma lui.

– "O, nalte geniu ce mă porţi cu tine
prin văile impii, cum ţie-ţi place,
vorbeşte,-am zis, şi-alină doru-n mine.

Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
şi toate-şi au deschise-a lor capace."

– "Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.

De-această parte-un cimitir separă
pe toţi, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac să piară.

Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca şi dorinţii-acelei ce mi-o taci."

– "Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuţi tu ai vrut să mă dispui,
şi nu demult, puţine vorbe-a spune."

– "Tu cel ce-aşa-de-oneste vorbe spui
şi treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas să pui,

căci eşti născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."

La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieşi dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puţin mai mult de domnul meu.

Dar el: – "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"

Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeţ cu capul şi cu pieptul
părând că Iadu-ntru nimic îl are.

M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoşii,
zicându-mi scurt: – "Vorbeşte ca-nţeleptul."

Când fui sub poala groapei sale roşii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puţin: – "Ce neam ţi-au fost strămoşii?"

Eu vrând să-i spun de toate-n amănunte,
nimic nu i-am ascuns şi i-am vorbit.
Şi-atunci el a-ncreţit puţin din frunte.

Şi-a zis: – "Cu mine-ai tăi părinţi cumplit
ca şi cu-ai mei cu toţii se purtară,
de-aceea-n două dăţi i-am şi gonit!"

– "Deşi goniţi, cu toţii se-nturnară",
răspunsei eu, "şi-ntâiul şi-al doilea rând,
dar arta ast-ai tăi nu ţi-o-nvăţară."

Văzui până-n bărbie-atunci scoţând
o umbră capu-n groapa cea aprinsă
şi cred că ea-n genunchi era şezând,

şi-n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c-ar fi şi-altcineva cu mine,
dar când speranţa-ntreagă-n ea fu stinsă,

plângând mi-a zis: – "Ingeniul tău de vine
de sine-adus prin neagra-ne-nchisoare,
de ce nu e şi Guid-al meu cu tine?"

Răspunsei eu: – "Nu vin cu-a mea valoare.
M-aduce-acest ce-aşteapt-aici, şi cui
al vostru Guido nu prea-i dete-onoare."

Şi-al său cuvânt şi felul caznei lui
mi-au spus de-ajuns pe cine-l am în faţă
de-aceea-n vorbe-aşa de plin eu fui.

Atunci sărind în sus: – "El nu-i în viaţă?
«Nu-i dete»-ai zis; deci Guido mi-a murit
şi-n dulce soare nu se mai răsfaţă?"

Iar când apoi văzu că m-am oprit
şi-un preget scurt amân-a mea vorbire,
căzu-ndărăt şi nu s-a mai ivit.

Dar celălalt măreţ, el care-oprire
mi-a pus în mers, nici coastă n-a mişcat,
nici cap el nu, nimic nici în privire.

– "Că ei", vorbi-ntregind de-unde-a-ncetat,
"nu-nvaţ-al vostru chip de-ntors acasă,
mai mare-amar îmi e decât ăst pat.

Dar Doamna cea de-aici nici n-o să iasă
de cinci ori zece dăţi din cuibul ei,
şi-i şti ce greu această art-apasă!

Ci-aşa cum iară-n lume sus te vrei,
să-mi spui de ce-i cumplit ne-ndurătorul
popor în orice lege-a sa cu-ai mei?"

– "Măcelul face"-am zis atunci", şi-omorul
ce roş făcu al Arbiei râu, prin tine,
s-aducă-n temple-asemeni legi poporul!"

Iar el, clătindu-şi capul, cu suspine:
– "Nu singur fui, şi cu-alţii de m-am dus
nu făr-o cauz-am mers cu ei, vezi bine!

Dar singur eu, când ceilalţi au propus
că trebuie Florenţa dărâmată,
fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!"

– "Găseasc-a ta sămânţă pace-odată",
răspunsei eu, şi rogu-te, din minte
să-mi rupi un nor ce-o ţine-ntunecată.

Voi parc-aţi prevedea de mai nainte
ce timpu-n viitor cu sine-aduce,
dar altfel parc-ar fi cu ce-i prezinte?"

– "Vedem cât poate şi-un miop s-apuce,
vedem ce vouă-n viitor vă pare,
atât ne-a mai lăsat supremul Duce.

Dar când s-apropie-ori sunt, ni-e oarb-oricare
ştiinţă-ncât străini de nu ne-ar spune,
n-am şti nimic de-umana voastră stare.

Deci poţi vedea că-ntreg ne va apune
şi daru-acesta-n clipa când zăvor
pe poarta vieţii secolii vor pune."

Atunci, ca şi străpuns de-al culpei zor:
– "Celui căzut să-i spui acum, fă bine,
că fiul lui e viu la cei ce mor.

Şi preget la răspuns de-avui în mine
să-i spui c-am fost gândind cu dubiu-acel
de-a cui eroare-s alb acum, prin tine."

Maestrul m-a chemat atunci la el.
Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie
ce soţ mai are-arzând în acest fel.

– "Cu mine-acolea zac mai mulţi de-o mie,
aici e şi-Ubaldin, şi Frideric
al doilea", zise, şi de-ajuns să-ţi fie."

S-ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic
poet mă-ntoarsei, frământând în minte
cuvântul lui, părându-mi inimic.

Porni Virgil şi-n mers aşa nainte
mi-a zis: – "Ce ai c-aşa te-abate gândul?"
Iar când i-am spus acele tari cuvinte:

– "Păstrează-n minte tot ce-auzi de-a rândul
în contra ta, şi-ascult-acum aci,
mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:

În faţa dulcei raze când vei fi
ai cărei ochi văd tot, al vieţii tale
întregul drum prin ea tu ţi-l vei şti."

Spre stânga-ntoarse iar a noastră cale,
lăsând în urmă zidul, şi ne-am dus
spre centru-apoi pe-un drum ce da-ntr-o vale

ce pân-aci-şi zvârlea putoarea-n sus.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

De am să vin

De am să vin cumva la tine
Aş vrea să-mi spui unde-am să dorm
Să ştiu de-i bine sau nu-i bine
De mă încearcă vreun nesomn

Să ştiu de patul îţi e liber
Pe partea unde nu te-ntinzi
Căci am un frig pătruns în mine
Cu-a ta căldură să-l cuprinzi

Să nu întrebi nici cum mă cheamă
E mult mai bine să nu ştii
Am să te caut cu a mea teamă
Ne vom iubi fară-a iubi

Când s-or uita zorii-n fereastră
Treziţi din somn de un cocoş
Am să mă furişez în stradă
Dispar pe căile din dos

Când ochii-ţi obosiţi încearcă
S-alunge negrul după colţ
Săltându-ţi grelele perdele
Să-ţi spui zâmbind..,, ce-a fost a fost"

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ce se hrăneşte omul cel nou

(După câteva gânduri de T.C. Upham)

Să nu aştepţi să vezi putere sfântă în viaţa-n care "eu" şi "mine" mai trăiesc,
Unde-i iubire numai pentru sine, dar ca să sufere sau ca să moară se feresc.
Aşa după cum nu aştepţi să vezi rodire de la un grâu ce nu l-ai semănat,
Să nu aştepţi nici roadă vieţii de sfinţire, unde viaţa veche nu ai îngropat.

Zoreşte deci şi dă-o-n grabă morţii, prin pironirea eului pe cruce
Şi vei găsi comori nebănuite, numai atunci când tu le-ai socotit pierdute.
Căci viaţa-n care eul şi firea lui cea veche n-au fost înjunghiate şi puse în mormânt,
Sămânţa învierii nu va avea de unde să încolţească, dacă nu-i mortul în pământ.

Să ştii: orice durere şi-amaruri înghiţite nu sunt decât putoarea fiinţei tale vechi,
E mortu-mbălsămat ce-l strângi cu drag la piept, în loc să-l laşi acolo, în groapa lui de veci.
Căci firea ta cea veche şi eul tău cel vechi sunt cuiul lui Pepelea, pe care vechiul şarpe,
Când ţi-e mai dragă lumea, atunci el îşi atârnă produsul lui ce-mparte miros şi iz de moarte.

Şi vrei să ştii concret ce-i "eu" şi "fire veche"? E timpul tău cel liber pe care-i cheltuieşti
Cu lucruri nelegate de cer şi de Isus; sunt banii tăi ce-i dai pentru plăceri lumeşti.
Şi este de asemeni şi ceea ce nu faci pentru nevoia celor din juru-ţi şi din lume,
E tot ce faci sau nu faci, pe care Dumnezeu ştii bine că n-ar pune însemn cu sfântu-I Nume.

Să nu uiţi deci că vine în inocente haine, ba chiar îţi va apare că e binevenit.
Dar întrebarea nu e cum este-n aparenţă, ci: care-i obârşia? De unde a sosit?
Iată deci cheia vieţii şi-a fericirii tale: viaţa nouă creşte din moartea celeilalte.
Grăbeşte deci de-ngraşă pământul vieţii noi, dând voia ta cea dârză, mereu, mereu la moarte.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VII

"Osanna, sanctus Deus sabaòth,
superillustrans tua claritate
felices ignes horum malacòth!"

Aşa şi-ntoarsă-ntr-ale ei surate
văzui cântând din nou acea făptură
deasupra cui un dublu foc s-abate,

şi ea şi toate danţu-l re-ncepură,
şi,-asemeni unor foarte iuţi scântei,
departe-ascunse-n clipă-mi dispărură.

Eu mă-ndoiam şi "Zi-i, ziceam, ce vrei
să-i zici, o, zi-i stăpânei şi-i vorbeşte
s-astâmpere-al tău dor cu vorba ei."

Ci-acel respect ce-ntreg mă stăpâneşte,
chiar numai şi gândind la Be şi ice,
făcu să fiu ca omul ce-aţipeşte.

Puţin rabdă acestea Beatrice
şi-aşa-ncepu c-un zâmbet cald şi-atare
Încât şi-n foc să fac-un om ferice:

— "Acum, pe cât cu siguranţă-mi pare,
te-ncurc-acest un gând: cum poate fi
bătută just o justă răzbunare?

Dar mintea ta curând o voi albi,
şi,-atent de vei avea la vorbe gândul,
sentinţa mare-acu-ţi vor dărui.

Al vrerii frâu, spre propriul bine-avându-l,
nevrând să-l rabde omul nenăscut,
perdutu-s-a, tot neamul său pierzându-l.

De-aici bolnav mulţi secoli a zăcut
umanul gen, în mare rătăcire,
şi,-n trup când Verbul să scoboare-a vrut,

uni-n persoana sa umana fire,
cea tot mai mult de el îndepărtată,
prin simpl-un act de vecinică iubire.

Acum la argument atent tu cată:
umana fire cu-al ei domn unită
fu, ca-n creaţie, bună şi curată,

dar ea prin propria culpă fu gonită
din rai, căci altă cale-a vrut s-apuce,
nu cea ce-i viaţă şi-adevăr numită.

Acu-n cântar pedeapsa de pe cruce
cu firea cea primită dac-o pui,
mai justă vezi că nu se poate-aduce;

dar nici mai mult injustă alta nu-i,
când vezi persoana care-o suferise
şi-a vrut să ia natura care-o spui.

Un act născu diverse stări: dorise
aceeaşi moarte-n cer şi la iudei,
pământu-a plâns, iar cerul se deschise.

Nu-ţi pară deci potrivnice idei
când eu afirm că răzbunarea dreaptă
găsi-ntr-un jude drept pedeapsa ei.

Dar mintea ta ţi-o văd cum iar s-aiaptă
din gând în gând spre-un nod, pe care-acum
cu mare dor să ţi-l dezleg aşteaptă.

Tu zici: "Ce-ai spus pricep de ce şi cum,
dar nu de ce, spre-a noastră mântuinţă,
alese cerul tocmai acest drum."

Ascunsă-i, frate,-această grea sentinţă
de ochii-oricui, al cărui bun îndemn
nu-l face-adult prin multa sa credinţă.

Fiindcă însă mulţi acest un semn
îl judecă, dar rar cine-l loveşte,
să-ţi spui de ce-i din toate cel mai demn.

Divina milă ce din ea goneşte
orice invidii,-arzând, scânteie-n sine
şi-eterne frumuseţi din ea stârneşte.

Nemijlocit din ea orice ne vine
perpetuu e, căci, după ce-l pătrunde
sigiliul ei, etern tiparu-l ţine.

Din ea nemijlocit ce curge-n unde
e liber absolut, că-n veci nu zace
supus puterii cauzelor secunde.

Ce-i este mai conform mai mult îi place,
căci focul sfânt ce-n toate radiază
în ce-i e mai egal e mai vivace.

De toate-aceste stări s-avantagiază
umanul gen, dar, una de-i lipseşte,
nobleţă lui fireşte că-ncetează.

Păcatu-i singur cel ce-l aserveşte
şi-egalul său cu primul i-l suprimă,
căci prea puţin din focul lui primeşte,

şi nu se-ntoarce-n demnitatea primă,
decât umplând, prin tari pedepse date
pornirii rele,-un gol făcut de crimă.

Prin omul prim căzând deci în păcate,
a voastră fire,-n genu-ntreg, şi rai
pierdu atunci şi mult din demnitate

şi n-a putut, ai minţii ochi de-i ai
atenţi aici, nicicum la loc să-şi vie
decât din două străbătând un plai:

ori Domnu-n multa sa mărinimie
să ierte tot, sau omul să repare
prin sine însuşi propria sa prostie.

Fă-ţi ochii tăi acu,-n abisu-n care
stă sfatul cel etern, să s-adâncească,
urmând, cât poţi, şi-a mea argumentare.

N-avu puteri, în marginea-i firească,
s-o facă omul neputând acu
prin ascultare-atât să s-umilească

precât vru-ntâi a se nalţa prin nu.
De-aceea deci a se nalţa prin sine
orice putinţă-n oameni stinsă fu.

Şi-avu să-i scoată Dumnezeu, în fine,
pe-un drum al său, la viaţă lămurită;
eu zic pe-un drum, sau pe-ambele, mai bine.

Precum o faptă însă-i mai dorită
de-al ei făptaş, pe cât ea mi-l-arată
mai mult-a celei de-unde e pornită,

divina milă cea prin toate-ntrată
pe toate-ale ei căi cu drag voi
să nalţe-a voastră fire scăpătată;

şi n-a fost faptă, din întâia zi
şi până-n noaptea ultimă, mai mare,
pe-oricare drum, ca ea, nici nu va fi.

Punând putinţă-n om să se repare,
mai bun fu domnul că s-a dat pe sine
decât că vinei i-ar fi dat iertare,

şi-orice-alte drumuri n-ar fi fost depline
dreptăţii lui, de nu s-ar fi smerit
divinu-i fiu să moară-ntru ruşine.

Şi-acum, spre-a-ţi fi tot dorul împlinit,
mă-ntorc puţin ca să-ţi explic şi-alt loc,
să-l vezi şi tu ca mine lămurit.

Tu zici: "Văd aer, şi pământ, şi foc,
şi apă văd, şi tot ce-amestec pate
cum toate pier şi-al morţii sunt un joc,

deşi acestea toate-au fost create;
deci, dacă-i adevăr al tău cuvânt,
de moarte-ar fi şi ele-asigurate."

De îngeri, frate, şi de locul sfânt
pe care stai, poţi spune că-s zidite
în toată-a lor totime-aşa cum sunt,

ci-acestea patru ce mi-au fost numite
şi-orice lucrări ce din stihii constau
dintr-alt izvor creat vă sunt pornite.

Creat-a fost substanţa care-o au,
creat-a fost şi-a formelor virtute
în stelele ce-n jur ocol le dau.

În plante-s vieţile şi-n orice brute
prin raza şi prin cursul ăstui roi
de roţi de-aici, prin potenţări, făcute;

dar sufletul direct vi-l suflă-n voi
supremul bun şi-i dă spre el plăcere
atât încât îl tot doreşte-apoi.

De-aici, cum vezi, şi-a voastră înviere
prea lesne-o dovedeşti, când ne gândim
cum fu creat umanul trup, ce piere,

în prima mam-atunci şi-n omul prim."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Greşeli, schimbări şi ajutor

Fac asta din dorinţă,
O fac din neputinţă,
Căci sunt o simplă fiinţă
Ce simte suferinţă.

Fac asta cu folos,
O fac cât mai frumos,
Dar simt că merg în jos,
Şi-o fac mai dureros.

Încerc s-o fac mai bine,
Gândindu-mă la tine,
Dar lacrimi cad puţine
Şi frica nu mai vine.

Şi aud că vrei să-mi ceri
Să încerc din răsputeri,
Să renunţ la zeci poveri,
Să n-am parte de dureri.

Dar n-am vrut să fie-aşa,
N-am vrut să uit de ea,
Iar atunci când ea pleca,
N-am vrut a mă schimba.

Cu gându-n stele m-am trezit,
Asta nu-i ce mi-am dorit,
Am uitat tot ce-am iubit,
Am uitat tot ce-am simţit.

Am greşit, am realizat,
M-ai ajutat, nu mi-a păsat,
Dar când pe uşă ai plecat
Nimic frumos n-a mai durat.

Şi-acum când ştiu unde greşesc,
Acum când ştiu ce îmi doresc,
Încerc din nou să-mi amintesc,
Încerc mereu să te găsesc.

Am uitat tot ce-a durut,
Nu mai am ce am avut,
Şi-ncep să simt ca la-nceput,
Dar prea târziu, te-am pierdut.

Am fost mereu un gânditor,
Am fost mereu un visător,
Am fost mereu un luptător,
Dar acum cer ajutor.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine

Mi e dor de tine
S-aprinde in mine
Când nu m-aştept
E delicios
Si dureros
Si arde in piept.
Nu mai gândesc
Doar te doresc
E tot ce vreau.

......
Cu pasiune
Îmi prinzi privirea
Cu mângâieri
Mi-aprinzi simţirea
Când ne vedem
Ma mistui toata
Când mă săruţi
Mă pierd pe data.
.......
Apoi mă uiţi
Când nu mai sunt
Nu suni nu spui
Nici un cuvânt
Nu sun nici eu
De ce as suna?
Sa ti spun de pasiunea mea?

Ce faci in timpul asta oare?
Retoric spun si eu amar
Dar ştiu ca n-ai simţit nimic
Din focul ce in suflet-l car

E un foc greu apăsător
E sufocant, mistuitor
Dar e si inuman de bine
Când ma topesc în gând cu tine.

Aşa ca nu ştiu cine pierde
Eu care zbor de fericire
Când te zăresc venind spre mine
Chiar daca este amăgire

Sau tu c- ai cucerit reduta
Când mi ai zâmbit cu ochii sclipind
Dar n-ai simţit ce-i paradisul
Îmbrăţişării tremurând.

Nu te desprinzi, nu mă desprind
Si mor de dor... nu ti este dor
Te amăgeşti, trăieşti minţind
Mă mint si eu... tu suflet gol.

poezie de Evelina Dobre
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leucemia... în domeniul spiritual

(După ce fetiţa mea a fost vindecată de leucemie în 1989 prin bunătatea lui Dumnezeu, am găsit această adaptare spirituală a încercării.)

Multe trece omu-n viaţă - şi mai rele, şi mai bune,
După cum i-e scris de Domnul când este trimis pe lume.

Se făcu în scursul vremii să îmi poposească-n casă
Musafirul care este peste tot la el acasă,
Şi-mi aduse paşaportul fiicei mele de 3 ani,
Care mi-o dăduse Domnul, după cei trei băietani.
Boala când în om pătrunde, nu vorbeşte un cuvânt,
Ci se luptă să-1 coboare cât mai grabnic în pământ.
Zdruncinat profund de vestea bolii de leucemie,
L-am rugat atunci pe doctor să-mi explice-un pic şi mie.
Când spunea că boala asta nu-i microb neapărat,
Ci-s celule bune care se-nmulţesc necontrolat.
Am strigat cu-o scânteiere de speranţă în privire:
"Dacă sunt celule bune, ce e rău într-o-nmulţire?"
El mi-a spus: "Problema nu e că sunt bune sau sunt rele,
Ci de unde-şi iau comanda: de la trup sau de la ele.
Ele negreşit sunt bune; dar atunci când se-nmulţesc
Fără să mai ţină seama de comanda ce primesc,
Vor împiedica procesul ciclic de oxigenare,
Prin modificarea ratei înmulţirii celulare.
Nu-i nici pe departe vorba de microbi sau c-ar fi rele,
Ci n-ascultă organismul căruia aparţin ele".

Medicul tăcu o clipă. Şi atunci l-am întrebat:
"Spune-mi, doctore, nu este nici o şansă de scăpat?"
"O, ba da - răspunse dânsul - e un procedeu prin care
Omorâm pe răzvrătite, adică pe-acelea care
S-au înstrăinat de sursa de-unde viaţa le parvine,
Şi se înmulţesc de-a valma, fiecare cum le vine."
"Doctore, i-am zis eu iară, cum se poate-aşa ceva,
Să omori celulă vie, fără nici un rău în ea?"
Mă privi atent maestrul, şi-n răspunsul ce mi-a dat
Am găsit o-nvăţătură foarte demnă de-ascultat.
Mi-arăta el că celula care-ascultă de-a ei voie,
Ignorând să se supună la a trupului nevoie,
Nu mai are viaţă-n sine, căci când îşi dispreţuieşte
Voia trupului din care seva vieţii îşi primeşte,
Singură se sinucide, căci când trupu-şi neglijează,
Trupul moare, iar cu el şi celula încetează.
"De aceea - îmi spunea doctoru-n continuare,
Orişicât de plină este o celulă de vigoare,
Dacă nu ascultă trupul ce-i dă viaţă şi putere,
O omor, căci moartă este când trăieşte propria-i vrere."

Medicu-şi luă dosarul ca să meargă mai departe.
Eu-am rămas purtat de gânduri, la Ioan din Sfânta Carte,
Unde zice-Nvăţătorul: "În Mine de nu rodiţi,
Sunteţi scoşi, tăiaţi afară, şi apoi de foc topiţi".

*

Vai, noi cel mai mult în viaţă ne gândim la rău şi bine
Însă-aproape niciodată la sursa din care vine.
Zic că dacă nu fac rele, adică nici un păcat,
Pot să-nu satisfac în voie orice voie, orice plac.
Astăzi aflu cu mirare că-ntrebarea nu se pune
Dacă-n ce fac e vreun bine sau este vreun rău anume;
Nici în slujba pentru Domnul nu se pune întrebare
Dacă este rău sau bine, ci atât: e-n ascultare?
Nu ne spune chiar Scriptura că în vremea cea din urmă
Vor veni unii la Domnul, pretinzând că sunt din turmă
Şi vor zice: "Doamne, Doamne, noi am predicat Cuvântul
Şi-am făcut minuni şi semne, de-am uimit întreg pământul!"
Dar ce le răspunde Domnul? El le spune: "Blestemaţi!
Niciodată-n viaţa voastră nu v-am cunoscut. Plecaţi!"
Vai, dar cum? E rău să predici Cuvântul lui Dumnezeu
Şi să faci minuni şi semne, ba chiar în Numele Său?
Da, chiar cea mai sfântă slujbă, dacă nu-i din ascultare,
Te transformă în celulă de cancer aducătoare.
Doamne, vreau ca de acuma să nu mă mai liniştesc
Sprijinindu-mă pe fapte, ci la Tine să privesc.
Căci şi Tu ca om aicea, când trăiai jos pe pământ,
Nu făceai decât atâta - ce vedeai pe Tatăl Sfânt.
Când Te-ai dezbrăcat de slavă, ca să Te îmbraci cu mine,
N-a fost temerea de rău care Te-a mânat pe Tine,
Ci nesăţioasa foame, ce Te-a stăpânit mereu,
Să-mplineşti voinţa sfântă a Tatălui Dumnezeu.
Doamne, viaţa ce-mi rămâne nu mai vreau să o trăiesc
Doar punându-mi întrebarea cum să nu păcătuiesc.
Ci vreau fiecare clipă s-o trăiesc direct din Tine,
Şi atunci cu siguranţă că tot ce-am să fac e bine.
Nu vreau să-mi mai cheltui banii nici pe rău, dar nici pe bine,
Ci doar în ce-Ţi place Ţie. Nu-i am oare de la Tine?
Şi de-acuma înainte vreau ca-n tot ce cheltuiesc
Să nu mă intereseze doar să nu păcătuiesc.
Căci şi Tu, din ceruri încă, pe când Tatăl Te-a rugat
Să vii jos să mă răscumperi din pierzare şi păcat,
Nu Ţi-ai făcut socoteala dacă este rău sau bine,
Ci-ai zis: "Tată, Mă voi duce, căci Eu te iubesc pe Tine".
De aceea, sănătate, timp, avere, tot ce sunt
Vreau să fie cheltuite numai după-al Tău Cuvânt.
Nu vreau să mai fac de-acuma nici un lucrul mic, nici mare,
Decât ce-i venit din Tine şi de Tine-n ascultare.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

In memoriam Lucian Bulătan

Cu un potop de lacrimi venit-am azi la tine,
Şi-un trandafir de gheaţă aştern pe-al tău mormânt
Privindu-ţi crucea rece mă-ntreb dacă eşti bine,
Dar bunul meu prieten, nu scoţi nici un cuvânt?
Nu poţi să-mi spui de îngeri în casa lor minune
Te-au găzduit sau poate ai fost chemat mai sus?
Dac-ai putea, ştiu sigur, că totul tu mi-ai spune,
Dar ştiu că eşti aproape, aproape de Isus.

Te-ai dus să faci portrete şi-n cer la serafimi
Să bucuri şi acolo, la fel ca pe pământ,
Prietenii de-acuma, duioşii heruvimi,
Dar bunul meu prieten, nu spui nici un cuvânt?

Ştiu că-ţi lipseşte mama, la fel de mult şi sora
Şi fiica şi nepotul, aşa-i normal să fie,
Ţi-e dor şi de băiat, ai vrea să-ţi vezi şi nora,
Dar cel mai mult, desigur, ţi-e gândul la soţie.

Ai vrea la ei s-alergi, la fel ca altădată
Pe cerul înstelat să scrii cât îi iubeşti,
Ai vrea şi te-nţeleg, măcar, măcar o dată
Să-i strângi la piept cu dor şi iar să le vorbeşti.

Dar vezi că lumea asta, cu bune şi cu rele
E doar o amintire în cartea vieţii tale;
Şi atunci, preabun prieten, de-acolo, dintre stele
În vis, din când în când, să ne mai ieşi în cale.

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet

Drumul vieţii cu vorbe goale l-am pietruit şi cu desculţe palme şi-n spini
mi-am răstignit un gând
De cer mi-am legat un nod din minte ce-n el am pus o arcă, gândind că
nimic nu–i fără de sfârşit
La captul unei zile am pus o dimineaţă fără nici un răsărit şi-am pus
nelinişti cu cerul unui apus
Acum îmi beau otrava din paharul unei clipe care nu mai este, decât
o răvăşire vărsată în inima momentului, de mult trecut
Acolo, da, ai fost, o rază din nesfârşitul unui alt început şi clipa când tu mi-ai spus
nu trece dincolo de tine că te pierzi

Am răsucit căderile unui timp şi-am întors ceasul unei singure clipe, şi-atunci
s-au deschis toate cerurile dispre sfârşit
Din colţul unui ochi a căzut o lacrimă pe masa tăcerii unde împărţirea
a fost neegală şi totul s-a întors
Am întrebat o lume, şi o alta, si o alta, care demult au tot trecut şi ele au strigat
nimeni nu poate fi din nou, decăt ce-a fost
Atunci am cerut ca sufletul să-mi fie răstignit, pe-o ramură de spini

poezie de Viorel Muha (iunie 2015)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul I

Lăsând în urm-o mare-aşa grozavă,
de-acum, spre-a trece ape mult mai bune,
vântrele-ntinde-a duhului meu navă

şi-ncep de-al doilea regn acum a spune,
în care, spre-a fi demn de cerul sfânt,
umanul spirit scoarţa şi-o depune.

O, muze sfinte, căci al vostru sunt,
aci-mi renaşteţi moarta mea cântare
şi-aici puţin ridice-mi al meu cânt

Calliope-ajutând cu glasu-i care
izbi-n Pieride-aşa ca să nu poată
etern spera, sărmanele-o iertare.

Coloarea dulce de safir, ce toată
senina zare-a cerului curat
umplea văzduhul până-n prima roată,

un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat,
când fui ieşit la larg din moarta boare
ce şi-al meu suflet şi-ochii mi-a-ntristat.

Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare
făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte
slăbind a Mrenei, ce-o-nsoţea, lucoare.

Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte
alt pol, văzui un grup de patru stele,
cel nevăzut decât de-ntâia ginte.

Părea şi ceru-nveselit de ele;
sărac e nordu-n văduvia lui,
că-n veci nu vede-asemeni flăcărele!

Sătul de-a lor privire-apoi când fui
şi-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care
perise Caru-acum, un moş văzui,

stând singur lângă mine, şi de-atare
respect prin toate-i demn, cum unui tată
nicicând nu-i datoreşte-un fiu mai mare.

Avea o barbă lungă şi-nspicată
cu alb, asemeni pletelor, şi-avea
pe piept o dublă viţ-a lor scăpată,

iar faţa-i de lumină i-o umplea
din patru stele sfinte-a lor lucoare,
părând că soarele stă-n faţa mea.

— "Voi ce sunteţi? Din vecinica-nchisoare
de ce fugiţi pe negrul râu în sus?"
a zis mişcând a feţii-onestă floare.

"Ce facl-avurăţi? Cine v-a condus
ieşind din hăul nopţii-ntunecate
ce-n veci pe-a morţii văi osând-a pus?

Astfel sunt legile din iad călcate,
ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne
să-mi intre-n peşteri duhuri condamnate?"

Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne
smerit şi-n faţă şi-n genunchi să fiu
şi-mi da prin ochi, prin mâni şi vorbe semne.

Răspunse-apoi: — "Eu nu de sine-mi viu.
Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă
rugarea ca-nsoţind, s-ajut pe-un viu.

Aceasta este starea-ne. Dar, dacă
voinţa-ţi e să ştii mai multe tu,
nimic nu poate-a mea, negând, să-ţi tacă.

El ultima sa noapte n-o văzu,
ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul,
încât s-o vadă foarte-aproape-i fu.

Deci fui, şi numai adevărul spunu-l,
trimis să-l scap, ca nu de tot să cază,
şi-alt drum n-avui decât acesta unul.

Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază
şi vreau să vadă şi poporul pus,
ce-aici se curăţă sub sfânta-ţi pază.

Ar fi prea lung să-ţi spui cum l-am condus
de-a te vedea şi-a te-auzi pe tine;
puterea asta dată-mi e de sus.

Să-ţi placă deci a te-nvoi că vine.
El caută libertatea, scumpul dar,
cum cel ce-i moare ei o ştie bine

şi-o ştii, căci pentru ea nu-ţi fuse-amar
murind s-arunci în Utica vestmântul
ce-n marea zi luci-va-n multu-i har.

Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul
etern, nici eu, căci nu sunt în căznire,
ci-n limbul sunt din care-ţi roagă sfântul

tău spirit Marcia, plină de-umilire
în ochii-oneşti şi-acum de-a ta s-o ţii;
te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire,

să-ţi trec a tale şapte-mpărăţii,
şi am să-i duc a ta recunoştinţă,
de crezi că-i demn prin iad numit să fii."

— "Fu Marcia, cât timp avui fiinţă,
vederii mele drag-aşa, fireşte,
încât îi împlineam orice dorinţă.

Ci-acum, că peste râul rău trăieşte,
nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris,
când scos eu fui, o lege ce m-opreşte.

Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis,
cum zici, n-aştept ochi dulci să mă convingă,
destul îmi e să spui că ea mi-a zis.

Deci mergi şi fă-l pe-acesta să se-ncingă
cu neted janc şi spală-i faţa bine
ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă,

căci nici c-un fel de nor nu se cuvine,
în ochii săi, să-ntâmpine pe solul
ce-i primul serv al cetelor divine.

Acestui munte-un şes îi face-ocolul,
pe jos, pe unde marea-l înălbeşte,
şi mult trestiş produce-n el nămolul.

Căci nici o plant-acolo nu trăieşte
din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi,
căci nu se-ndoaie-n valul ce-o loveşte.

Dar nu-mi veniţi din nou pe-aici, apoi.
Iar soarele ce iese-o să vă-nspire
ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi."

Şi-apoi peri. Eu, gata de pornire,
nimic zicând, lângă poet mersei
şi-n ochii lui fixai a mea privire.

Iar el: — "Urmează, fiule, paşii mei!
De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină
câmpia-n jos spre marginile ei."

Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
părea fugind, aşa că-n depărtare
vedeam şi marea cea de tremur plină.

Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care,
cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i
ajuns la el, degeaba drumu-i pare.

Când fúrăm şi-ntr-un loc, în umbra cui
cu soarele se luptă multa rouă,
căci prea puţin o scade-arşiţa lui,

uşor îşi puse palmele-amândouă
Virgil pe iarba fragedă; eu, însă
ştiind ce vrea lucrarea lui cea nouă,

spre dânsu-ntinsei faţa mea cea plânsă
şi-atunci îmi apăru coloarea vie
ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă.

Venim apoi la marea cea pustie,
ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu
vrun om ce-apoi şi-ntoarcerea s-o ştie.

Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu,
şi, ce minune!,-ndată ce-şi culese
umila plantă, ea din nou crescu

deodată-n locul de-unde mi-o rupsese.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!