Un timp al negării...

Tu, neştiut şi Mare Creator,
cu ce te mai ocupi în zilele de lucru
când omenirea orbecăie prin labirintul
istoriilor, (vai! ce istorii...)
inventate cu sabia
şi moartea celor ce ţi-au scris un poem?

Mai trimiţi, ( ca de obicei), dimineţile
în calea visătorilor?
Mai dăruieşti câmpuri
minate,
( acoperite cu cele mai gingaşe flori),
pentru cei care n-au aflat că viaţa
este doar o simplă răzbunare,
pulverizare de lacrimi şi temple
în liniştea neiertătorelor
flăcări?

Slavă ţie,
cântăreţ al nopţilor fără hodină.
Ţi-am adunat cu sfinţenie,
nepăsările şi cuvintele pale
aruncate la întâmplare,
pe tabla de şah a memoriei.
Numai tu ştii, că orice mutare
echivalează cu decapitarea
gândului,
ce-a uitat ( doamne!) că victoria
e doar pentru zei!

Ce mai faci, tu, Mare Creator,
în zilele de Duminică
şi sărbătorile sfinţilor...
( ah! câtă toleranţă în tot acest infern
al păcătoşilor ce mint!)
... când cenuşa celor trecuţi în nefiinţă,
nu poartă niciun semn
al veşniciei şi bunăvoinţei tale?

Mai trimiţi tu, prorociri ( uneori),
către cei înveşmântaţi în nopţile
tale de nebunie,
respirând tot mai greu
în drumul spre lepădarea de sine
şi de cuvinte strecurate
ca o molimă,
în temniţa unde poeţii
au rămas cu ochii către cer,
căutându-ţi mormântul?

Ce dovadă poate fi mai grăitoare,
decât strigătul
corăbierilor
condamnaţi la un timp al negării,
în apele tulburi ale victoriei:
"cine seamănă furtună
se adună într-o singură tăcere
şi pietrele nu vor mai putea povesti..."

poezie de Valentina Becart (2 decembrie 2013)
Adăugat de Valentina Becart
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când trimiţi o telegramă unui prieten, nu îi trimiţi toate literele alfabetului în ordine şi apoi îl laşi pe el să alcătuiască mesajul de capul lui; şi nici nu iei cuvinte la întâmplare din dicţionar. Îi trimiţi o frază coerentă; una care să însemne ceva. La fel şi când vrei să imprimi dorinţele tale asupra Substanţei, ţine minte că acest lucru trebuie făcut într-o manieră coerentă; trebuie să ştii ceea vrei şi să fie clar. Nu poţi deveni niciodată bogat sau să pui în acţiune forţele creatoare trimiţându-le dorinţe vagi şi neconturate.

Wallace D. Wattles în Ştiinţa de a deveni bogat
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem în genunchi

am scris acest poem suav
ca un arabesc de ceară topită
ca un fado neverosimil de trist
acest poem rotund şi incandescent
ca o lavă primordială şi neiertătoare
mistuind în cale zilele nopţile
am scris această poezie inefabilă
precum o pasăre-liră strecurându-se
printre gratiile coliviei
ca să înfrunte graţioasă şi nedrept de naivă
văzduhul de alabastru şi fier
am scris acest poem ca un suspin
ca un icnet ca un urlet ce sparge
vitraliile catedralelor în care fecioara
plânge în locul oamenilor
care nu au curajul să plângă
am scris aceste versuri imaculate
ca dimineţile în care noi eram copii
şi tu copac viguros în care
noi eram tineri şi tu arborele înţelepciunii
în care noi eram părinţi şi ne rugam la icoane
să ne dea putere şi vouă timp
am scris acest poem în lacrimi
în umilinţă şi rugăciune
pentru tine şi numai pentru tine
drept pentru care ia-mă de mână şi hai
să ne plimbăm pe mosfilmovskaia
când e seară şi ninge
eu să privesc în sus către îngeri
în timp ce tu îmi promiţi
că nu vei muri niciodată
tată

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dialoguri ale înţelepciunii

iubito, drumul spre înţelepciune
este drumul spre libertatea din noi înşine
drumul spre centrul fiinţei noastre
tu ştii că cea mai preţioasă călătorie
este aceea către sufletul nostru,
către noi înşine, către nu se ştie unde
călătorie ce o facem în singurătate şi apoi în moarte
iubito, o singură îndoială, o singură greşeală
în dragoste, surpă totul în nebunie şi extaz.
eu în viaţă am dorit fără măsură, fără răgaz
am îndrăznit fără măsură, am iubit fără măsură.
în primul anotimp am descoperit lumea,
în cel de-al doilea-vezi bine- m-am îndrăgostit de tine
în al treilea anotimp am reflectat la lucrurile toate
în al patrulea am plecat într-o călătorie fără bagaje
spre care dintre visele mele adunate, iubito?
m-am îndreptat spre ceea ce nu am trăit la timp,
şi nu vom mai trăi niciodată nicicând
noi suntem ca un cântec etern
cântat cu fiinţa toată,
un cântec ce nu se poate cânta niciodată
de la sfârşit spre început, un cântec iubit
pe care trebuie să-l cânţi totdeauna la infinit
iubito, se poate muri din iubire
în deşert se duc doar îndrăgostiţii
şi nebunii frumoşi la fire
răstigniţi între viaţă şi moarte, doar nisipul
singurătăţii absolute le este mângâiere
în marea lor singurătate
noi am trăit viaţa pe apucate, iubito
am iubit până la demenţă nopţile şi rătăcirile
prin mahalalele întunecate ale fiinţei,
eu am iubit suflul cosmic în tine
suflul spiritului tău, jocurile firii nebunatice
abandonarea în întunericul nefiinţei,
în adâncurile telurice,
ori matricea tuturor virtualităţilor tale
am avut revelaţia unirii desăvărşite în sărut
nu vreau să aflu că pentru tine am murit demult
cum te-aş putea eu pierde pe tine,
când tu eşti soarele meu frumos şi nebun
când razele tale mă încălzesc pe acest drum
cum să uit eu soarele şi dincolo de moarte?

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Convingere

pe drumul gândului către convingere
se întâmplă tot felul de căutări
ţi se pare ca ai rămas singur
în propriile tale deziluzii

învăţând de la alţii că totul se poate
am dat cu piciorul în tot ce ştiam
şi m-am lovit de suspiciunea unora
ca mă leg la cap unde nu ma doare

am pornit mai departe cu aer în piept
sa leg întâmplarile de nopţile frumoase
şi m-am trezit călcat în picioare
de toate zilele pierdute din vedere

spune-mi cu cine să leg cuvintele
daca totul se scurge la vale vârtej
cui să-i pun mâna pe umăr
să nu simtă că se apleacă degeaba

doar într-o dimineaţă s-a întâmplat minunea
când cafeaua era în ceaşcă fierbinte
soneria îşi ieşise din minţi
la poarta erai tu veselă
venită cu altă convingere.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (31 decembrie 2009)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce oamenii pe care mânia îi face să roşească sunt mai puţin de temut decât pe cei pe care-i face să pălească. Astfel, vedem că unele persoane pălesc sau tremură când se mânie, după cum vedem altele care roşesc şi uneori chiar plâng la mânie. Se crede îndeobşte că mânia celor care pălesc este mai de temut decât a celor care roşesc. Explicaţia este că atunci când un om nu poate sau nu vrea să se răzbune astfel decât prin mimică şi prin cuvinte, el pune în acţiune întreaga sa căldură şi întreaga sa forţă încă din primele clipe ale emoţiei, din care pricină se înroşeşte, pe lângă că uneori regretul şi mila pe care le simte omul pentru sine însuşi, pentru că nu poate să se răzbune îl fac să plângă. Şi dimpotrivă, cei care se abţin şi se decid pentru o răzbunare mai mare devin trişti, socotind că fapta care i-a mâniat îi obligă să se răzbune. Dar când trec apoi la făptuirea răzbunării se încălzesc cu atât mai mult, cu cât au fost mai reci la început, la fel cum febrele care încep cu frig sunt de obicei cele mai violente.

citat clasic din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În numele mamei

eu ştiu că tu ai învăţat cuvintele să meargă.
eu ştiu că tu învârţi zilele cu cheiţa, că seară de seară pui soarele în piept, la încălzit şi-mi trimiţi visele la joacă.
eu ştiu că tu coşi cerul de pământ, cu lacrimi pentru cei care ne aşteaptă.
eu ştiu că tu ai inventat ciocolata, pisicile şi vara. că îţi place să vorbeşti cu păpuşile mele, când plouă. că tu ai pus fluturii la borcan, peste iarnă. că tu ai înrudit gutuia şi scorţişoara.
eu ştiu că tu îmi frămânţi sufletul înfrigurată, să fie crescut şi plăcut sfinţilor, să le ţină de foame, când îmi vor bate la poartă.

noi ştim că fierbem în aceeaşi oală. dar nu vorbim despre asta, niciodată. eu nu îţi spun că în burta mea se zbate amintirea facerii. noi zâmbim cu subînţeles şi îl bârfim pe doamne iartă, amatorul care a pus prea multă carne în oameni. eu ştiu că doar sarmalele tale mai pot salva lumea.

poezie de Diana Dumitraciuc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Memoria marelui cântec

Motto: "Natura a făcut două
lucruri mari: amorul şi moartea."
(G. Ibrăileanu, Adela)

Câtă fericire poate încăpea
în inima unui om
mai multă decât toate
nefericirile la un loc
decât toate nopţile
şi toată uitarea lui DUMNEZEU

fericirea te înghite
îţi sfâşie anii în bucăţi
se revarsă prin toate luncile sufletului
va dura o mie de ani
viaţa dinlăuntrul tău
trupul se transformă în piatră de soare
ochii primăverii scriu pe zidurile tale
povestea fericirii fără margini
şi fără de-nţeles

înaltul inimii
nimeni nu-l poate ajunge
poate doar
MEMORIA MARELUI CÂNTEC
simţit, pipăit, căutat
prin toate zilele
şi prin toate nopţile fericirii
nu poţi iubi decât cu ceasul strivit
de prea multă viaţă
cu dorul mai mare decât toate cuvintele
şi toate depărtările

un animal eşti
cu funiile tăiate
rătăcind prin ploi senine
hăituit de aripa vieţii

cineva arde în noapte
mă amestec cu cenuşa
cu arborii nesfârşiţi
ce-mi cresc în palme
te-am atins
DUMNEZEIREA tace în dormitorul albastru
A IUBI E FERICIREA CE-ADUCE MOARTEA

poezie de Alina Beatrice Chesca (24 aprilie 2007)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

În taina nopţilor de vară

În taina nopţilor târzii de vară
aştepţi să-ţi curgă viaţa înainte
şi te strecori, tăcut, printre cuvinte,
când gândurile ţi-au rămas afară.

Poveri şi griji în braţe te luară
şi-abia-ţi mai aminteşti de cele sfinte
şi n-ai pe nimeni care să îţi cânte
când gândurile ţi-au rămas afară.

Doar dragostea uitată te-nfioară,
ţi-e inima precum un boţ de humă,
iar Sfinxul vieţii nu te mai adună
când gândurile ţi-au rămas afară.

E, oare, viaţa dulce şi mai clară
în taina nopţilor târzii de vară?

poezie de Liliana Mihaela Zaharia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul ţărm

negrul se cernea peste alb
căutam o rază în bezna totală

m-am oprit din mers
îmi căutam ochii
să desenez istorii în vers
cu sufletul răstignit pe ţărm

timpul era nesfârşit
mă pierdeam în depărtare
de unde vin, mă duc, mă duc
sunt poate un semn de întrebare
uitat pe un pergament în zare

urmăresc cu privirea un gând
e bine sau rupt
de lume, de viaţa asta bolnavă
uneori veghez stelele să nu fugă

e lungă noaptea şi târzie
eu ard în clipa unei căutări
trăiesc sau mor
poate m-am regăsit
păşind prin moarte către nesfârşit

firesc e pasul în nefirescul lumii
mai cer o clipă doar pentru iubire
nu, nu sunt nebun
dar cine cere oare
la ceas târziu
mereu un ţărm de mare...

am săpat tranşee între mine şi cer
un volum erodat de istorii
căutam o planetă pentru zbor ireal

învăţând a fi om, m-am oprit din visat
între o mare de lucruri
rătăceam pe ţărm pentru ultimul zbor

de ce mă chemi mamă, acasă
ce lung este drumul către nicăieri
căsuţa este goală
în poartă dor pustiul bate în toartă

e frig afară şi e rece
pe aripi plouă cu tăceri
şi nu am ce să pun pe rană
clepsidra lumii e crăpată
se şterge timpul în eter

surâsul însă mi-a rămas pe chip
azi sunt ideea ce aici a început
zâmbesc firesc, fiindcă iubesc,
pământul, lacrima şi viaţa

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima

Lacrima!...
Ce-i Lacrima?

Cine ar putea să-mi spună
cum că este o minciună,
cine, lacrimi, n-a vărsat
chiar de-a fost sărac, bogat
şi-ai cui ochi, poate, n-au plâns
când în braţe el a strâns
pui de om sau pui de cuc,
pui de greier, guguştiuc,
flori de mai şi flori de soc,
trandafiri cu un boboc,
chip de îngeri, heruvimi,
un sărut trimis de mimi,
cine, lacrimi, n-a trimis
celor care vin în vis
şi aduc spre dimineaţă
stropi de rai, stropi de verdeaţă
de-acolo de unde somnul
li-i vegheat numai de Domnul,
unde suflete nu îngheaţă
dacă au fugit din viaţă
de la cei ce, pe pământ,
le-au trădat şi le-au înfrânt,
cine, lacrimi, n-a picat
dacă a primit un sfat
de la pruncii nenăscuţi
când, pentru doi-trei bănuţi,
au ucis vise străine
crezând că le-ar aparţine
şi când pruncii înţelepţi
au trimis prin doi profeţi
veste mare, veste bună,
cum că moartea-i doar... minciună!

Lacrima!...
Ce-i Lacrima?

E secretul, patima...

Lacrima e nemurirea
celor care-şi lasă firea
şi se duc grăbiţi la ceruri
unde nu simt iarnă, geruri,
unde nu se naşte ură
şi nici hoţi care te fură,
unde nu sunt vrăji, blesteme
ori pedepse, anateme,
unde nu e bucurie,
nici durere pe vecie,
unde-i linişte şi pace,
nimeni ca să te provoace...

Lacrima e infinitul
celui ce-a atins zenitul
şi-a ajuns până la zeu...
Sufletul?... În Elizeu!

poezie de Emma Hartt
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O singură întâmplare

Rătăcesc uneori
prin labirintul amintirilor
zăresc cărări neumblate
acoperite de flori,
ecoul chemării
peste firele timpului...
mă înconjoară
aripi nevăzute
din zborul fluturilor de mătase
ochii îmi zâmbesc
la întâlnirea soarelui
parfumul teiului înflorit
se revarsă în apa de izvor
cuvintele au rămas
umbre mereu tinere
păstrate în memoria
singurătăţii
mă simt îndrăgostită
sub cel mai înalt cer
o singură-ntâmplare
a destinului
la poarta descătuşării tale.

poezie de Maria Ciobotariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reuben Pantier

Well, Emily Sparks, rugăciunile tale n-au fost irosite,
Iubirea ta n-a fost chiar în zadar.
Datorez tot ce am fost în viaţă
Speranţei tale care nu a încetat niciodată,
Iubirii tale care mă vedea încă bun.
Dragă Emily Sparks, lasa-mă să-ţi spun povestea.
Voi trece peste ceea ce se datorează mamei şi tatei.
Am avut necazuri cu fata confecţionerei de pălării
Şi am plecat în lume,
Unde am trecut prin toate pericolele posibile
Ale vinului şi ale femeilor şi ale plăcerilor vieţii.
Într-o noapte, beam cu o cocotă cu ochi negri
Într-o camera de pe Rue de Rivoli
Şi lacrimile au ţâşnit în ochii mei.
Ea a crezut că sunt lacrimi de dragoste şi a zâmbit
La gândul că mă cucerise.
Dar sufletul meu era la trei mii de mile distanţă,
În zilele când mă învaţai, în Spoon River.
Şi asta doar pentru că nu mai puteai să mă iubeşti,
Nici să te rogi pentru mine, nici să-mi trimiţi scrisori;
Tăcerea ta fără sfârşit a vorbit însă pentru tine,
Iar cocota cu ochi negri a crezut că lacrimile curg pentru ea,
La fel ca şi săruturile mincinoase pe care i le-am dat.
Cumva, din acea oră, am avut o revelaţie nouă,
Dragă Emily Sparks!

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

O singură întâmplare

Rătăcesc uneori
prin labirintul amintirilor
zăresc cărări neumblate
acoperite de flori,
ecoul chemării
peste firele timpului...
mă înconjoară
aripi nevăzute
din zborul fluturilor de mătase
ochii îmi zâmbesc
la întâlnirea soarelui
parfumul teiului înflorit
se revarsă în apa de izvor
cuvintele au rămas
umbre mereu tinere
păstrate în memoria
singurătăţii
mă simt îndrăgostită
sub cel mai înalt cer
o singură-ntâmplare
a destinului
la poarta descătuşării tale.

poezie de Maria Ciobotariu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locuirea

la început locuieşti în pântec
şi
eşti liber
între braţe
într-un ideal
în cuibul unei iubiri
într-o carte sau fabrică sau sediu sau
ceva în care faci un bine sau un frumos
locuieşti în citit în scris în tot felul de oameni care îţi aţin calea
în panoramele care te ispitesc
numai în tine nu
şi
nu apuci să cunoşti pereţii proprii
unde se adună inconştient griji temeri
şi alte simţăminte la modă
nici să afli cine eşti
încotro te îndrepţi
de ce se hrănesc unii cu sufletul tău
iată-te sfâşiat în propriul sânge
oblojindu-te cu degetele
fără să gândeşti că
fâşie cu fâşie aşezi versuri pentru toată viaţa
versuri care picură monoton tristeţi virale
nu-ţi dai seama când începe coborârea
când dezbraci ceea ce ai reuşit să aduni pe drumul hazardului
când te trezeşti
deja este un alt orizont mai estompat şi mai frigid
locuieşti un spital o neputinţă o demenţă
într-o uitare
nu mai ştii cine eşti
de unde vii
sau când
te-ai născut
alţi oameni îţi petrec zilele
la sfârşit
moartea e o încăpere îngustă
nu mai poţi să te ridici să faci ordine
să stingi lumina

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a scris...

S-a scris în cer, cu gură de blesteme,
Să plece iar la infinit, poeţi
Şi ne-a lăsat azi, Demiurgul, semne...
Rămân, trăind prin noi, atâtea vieţii.

Nici n-a plouat. E secetă de lacrimi
Şi parcă-i pandemie peste vieţi...
De-un timp au prins poeţii noştri aripi
Şi s-au retras în infinit, asceţi.

A plâns cuvântul... Jale şi tăcere,
Căci moartea ca o boare a venit.
Poetul-nepereche, printre stele,
Ca o cometă-a vieţii a pierit.

Au curs din noi metafore şi verbe,
Am tot cinstit în scris poeţi-amnar,
Dar zborul către îngeri, vis, ni-i pierde...
Rămâd decât în mediul virtual.

Şi îngerii în Ceruri au pedeapsă -
Să-i ia cu ei pe cei de pe pământ
Când s-a sfârşit povestea lor, acasă,
Să-i poarte-n tihnă către Cerul Sfânt.

Poate că şi acolo sunt tablete,
Îngeri-poeţi şi îngeri-scriitori,
Ce spun în loc de bună dimineaţa,
Poeme de lumină şi ninsori.

Să-mparţi din Ceruri harul tău, poete!
Să ne lumine dragostea de neam,
Aici suntem doar biete amulete,
Cu gânduri prinse în al morţii ham.

Nu este timpu-a plânge de pieire,
Căci ca un vis tu vei trăi prin noi.
De azi te vom numi nemărginire
Dar vom rămâne-n suflete mai goi.

Să-mparţi din Ceruri, harul tău, în pulberi,
Peste poeţii ce-au rămas aici
Şi tolerant, dezastrele să spulberi,
Căci noi suntem prea simpli şi prea mici.

Tu, un Luceafăr uns cu modestie,
Ne luminează calea spre Înalt.
Prin tine să urcăm spre veşnicie,
Poeţi-opaiţ ce-n cupa vremii ard...

dedic acest poem, cu lacrimi în suflet, celui ce a fost Constantin Trita, rugând odihnă veşnică. Domnul să îl odihnească!
Vei rămâne o stea în sufletele tuturor celor ce te-au cunoscut...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa e uneori ca un dans pe acoperişul lumii

fără mască de oxigen
niciodată supus viscolului
mai tot timpul luptând împotriva mea
deşi din vârf ar părea o sinucidere
iar dinspre poale o simplă nebunie
nu ştiu ce mă împinge spre locul din care
mulţi cred că lumea ar părea mică
nu ştiu de unde găsesc crăpăturile de care mă agăţ
defectele de creştere ale muntelui nu se ascund
din când în când o floare un pin ori un vultur pleşuv
îşi clădesc cuib cicatrizându-le
pe când eu visez că dansez cu norii
călăresc cometele
apoi mă arunc prin găurile negre
spre ceva ce ar putea fi
poate doar cu puterea gândului
sau dintr-un obicei străvechi
de a căuta dincolo de realitate
un rost pentru moarte

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Degetele tale fac flori timpurii

Degetele tale fac flori timpurii din
orişice lucru
părul tău mai ales îl iubesc ceasurile;
linişte blândă care
cântă spunând
(chiar dacă iubirea-i doar pentru o zi)
să nu te temi, noi ieşim în împrimăvărare.

Picioarele tale cele mai albe rătăcesc.
Mereu
ochii tăi limpezi se joacă de-a săruturile
a căror ciudăţenie mult
spune; cântând
(chiar dacă iubirea-i doar pentru o zi)
pentru ce fată vii flori aducând?

Să fii buzele tale e lucru mult dulce
şi mic.
Moarte, spun că eşti bogată mai mult
decât ţi-ai dori, dacă prinzi asta,
orice altceva pierzând
(chiar dacă iubirea-i doar pentru o zi
şi viaţa nu e nimic, sărutul mai dăinuie)

poezie de E.E. Cummings, traducere de Mircea Ivănescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Basarabiei

În memoria lui Grigore Vieru
Basarabie,
rapsozii tăi ţi-au ales
cele mai deplasate – pidosnice – rime:
rabie,
scabie,
tabie,
pe când tu
ai o singură şi
cea mai conformă
în lumea poetică rimă:
sabie,
pe care a ridicat-o
contra duşmanilor neamului său,
sus şi tare,
un mare poet
din cohorta talentelor tale:
Ştéfan cel Mare.
În faţa rimei tale perfecte
şi astăzi tremură
scursurile de pe toate coclaurile,
zoile tale de-acasă infecte.
Ca să nu mai rimezi
cu niscaiva spade din spanii sau ţărmi japonezi,
ţi-au schimbat numele tău în "Moldova",
confundând
apa vie cu apa nova,
tavlegul cu negul,
partea cu întregul.
De unde să ştie ei
că sabia ta se poate făuri
nu numai în fierăriile din Toledo sau în oţelăriile nipone,
ci şi
la focul inimii unui haiduc
din preajma Sorocii
sau codrii Tigheciului?
Fruntea sus, Basarabie,
lamă de sabie!
Câtă vreme există duşmani
înăuntru şi la hotare,
câtă vreme-asasinii morali ne doboară stegarii,
muzele nu tac,
poeţi ştefáni.
Sus rima oşteanului
Ştéfan cel Mare!

poezie de Nicolae Mătcaş din Din cartea "Vernale ploi" (2009)
Adăugat de Maria Hadârcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Istoria

Vom mai vorbi de-această întâmplare
când vor mai trece către sud cocorii,
lăsând pe cerul toamnelor barbare
poveştile ce mor, nescrise în istorii.

Dar noi, fără să vrem, vom ţine minte
cum ne-au distrus măreţele speranţe,
cu tot ce am crezut mai înainte,
lăsând în loc doar false circumstanţe.

Vom povesti, cu sufletul la gură,
tot ce-am trăit cândva într-o mansardă,
doar cu durere, însă nu cu ură,
din tot ce-a fost, nimic să nu se piardă.

Veţi înţelege ce nu ştiţi din şcoală,
nu poţi aşterne viaţa pe hârtie,
tot ce s-a scris în cărţi e vorbă goală –
metafore orfane..., într-o poezie!...

poezie de Corneliu Neagu din Timp şi destin, Ed. MATRIXROM, Bucureşti, 2018
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cineva de sus totuşi te urmăreşte

O umbră străpunsă cu o mie de raze
şi un stejar fulgerat într-o furtună sălbatică
poartă în piept îndemnul de răzbunare
pentru orice încercare de pătrundere în subiect
de către cei fără niciun ideal colectiv
ce se împăunează degeaba cu rigoare
pentru că n-au habar cum se păstrează
şi se urmăreşte drumul ideii prin întuneric.

Prin urmare caută unde nu trebuie
răspunsuri la întrebări nepuse niciodată
şi se apropie de prăpastia
peste care trec numai păsările
iar oamenii cad în propriul gol
în care s-au ascuns până mai ieri.

Cineva de sus totuşi te urmăreşte
cum te statorniceşti în calendarul din veac,
îţi arată calea posibilă de urmat
ca să-ţi îndepărteze teama de moarte,
îţi toarnă-n memorie uitarea
de poruncile date şi de cuvântul ales
şi tot aşa până la păcat
pe care-l îmbrăţişezi cu toată dragostea
patimilor la care te supui orbeşte
pentru a fi iertat cândva.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!