După doi ani m-am întors acasă, ş-am început să fac singur iconiţe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi aşterneam hainuţa jos, îmi întindeam marfa pe ea şi-mi aşteptam muşterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la ţară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu... şi cumparau, bieţii oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la un copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă dupa cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveţi şi când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine şi m-a întrebat îngrijată de unde-s, că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea.

citat celebru din Nicolae Grigorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama era o femeie simplă şi foarte modestă, însă o fiinţă extraordinară, fascinată de cultură în general. În Rusia postbelică, unde apele erau încă tulburi, acest om minunat era deschis faţă de orice tip de artă. O interesa să vadă o sută de oameni cântând pe plajă sau orice spectacol de teatru, chiar dacă era în limba letonă, şi mă lua şi pe mine cu ea, pentru că nu putea să mă lase singur acasă. Iar eu o rugam să-mi explice ce se întâmplă pe scenă, vorbeam prea tare în sala de teatru, ruşii se uitau la mine şi eu nu înţelegeam de ce! Mă ducea la operă, la concerte ale Filarmonicii şi într-o zi am ajuns la balet. Nu era un simplu spectacol, era un spectacol în care dansau copii alături de adulţi, pe scenă, în decor... A fost ca un cutremur pentru mine. A fost o experienţă extraordinară să văd cum toate artele se combină într-o clipă. Şi i-am zis mamei că vreau să fiu şi eu ca ei. Iar la grădiniţă dansam. Făceam dansuri populare şi îmi plăcea la nebunie. Am aflat apoi că există şcoli speciale la care trebuie să mergi ca să ajungi profesionist. Fără să ştie mama şi tata, m-am dus la o audiţie. Apoi m-am întors acasă şi i-am anunţat că eu o să merg la o şcoală de balet şi coregrafie. Acesta a fost începutul carierei mele de dansator.

Mikhail Baryshnikov în ziarul Metropolis, interviu (13 iunie 2017)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucas: Oricum... Băieţii mă tot tachinau, cum că tatăl lui Nathan e şi tatăl meu. Aşa că am întrebat-o pe mama, care mi-a spus că nu e adevărat. Dar apoi mă-ntorceam acasă şi o auzeam pe mama, plângând în camera ei. Ştiam că e adevărat, că Nathan era tatăl meu. Aşa că nu m-am mai întors niciodată. I-am spus mamei că era din cauză că nu mai vroiam să fiu nevoit să-i văd faţa. Dar de fapt nu mai vroiam ca ea să fie obligată să facă asta.
Peyton: Şi ce-mi spui mie? Nici măcar nu ne cunoaştem.
Lucas: Poate ăsta-i motivul.

replici din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soţie bolnavă

A fost bolnavă ani şi ani;
Într-o zi m-a chemat să-mi spună ceva.
Nu putea vorbi limpede,
Iar lacrimile-i curgeau râuri pe obraz.
"Te împovărez cu nişte copii,
Cu copiii noştri, în curând orfani.

Nu-i lăsa flămânzi sau în frig;
Dacă greşesc nu-i lovi.
Când îl vei lua în braţe pe cel mic,
Legănă-l şi cântă-i de nani-nani.
Nu uita să faci asta."

Înainte de a muri a mai spus,
"Când i-am luat in braţe prima oară n-aveau îmbrăcăminte,
Iar acum hainele lor n-au căptuşeală."

Am închis uşile şi ferestrele,
Am părăsit copiii rămaşi fără mamă.
Când mi-am întâlnit prietenii, am plâns.
M-am aşezat jos, neputând să-i însoţesc.
I-am rugat să cumpere nişte dulciuri copiilor mei.
Am plâns în faţa lor.
Am încercat să nu mă vait, dar durerea era prea mare.

Am dat prietenilor banii trebuincioşi.
Când m-am întors acasă copiii
m-au întrebat de ce mama lor nu-i mai ia în braţe...
Am umblat încolo şi încoace
Prin camera aceea goală.

Apoi am ieşit afară şi am jurat,
"Voi uita şi nu voi mai vorbi despre ea niciodată."

poezie de Autor necunoscut,sec. I î.e.n - China, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet rătăcit

M-am întors acasă pe un drum de ţară
şi-am stat de vorbă cu pădurea
mi-a spus cum cucul cântă în fiecare vară
de când eu am plecat aiurea

Am croit cărare prin boabe de rouă
şi m-au copleşit aducerile-aminte
razele de soare au spart pădurea în două
şi mi-am spus atunci: totu-i ca-nainte!

Am trecut tăcută pe sub merii-n floare
ce mi-au nins cărarea semn de bun venit
ziua-ntreagă, parcă, era o-ntrebare:
ai venit acasă suflet rătăcit?

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Confesiunea zeului zburător

Înainte nu a fost absolut nimic
Deodata nimicul a adormit
si a început sa viseze.
Astfel s-a nascut cifra zero.
Nimicul a visat cifra zero.
Cifra a adormit si a visat:
cifra unu.
Cifra unu a adormit si a visat
iarba si capre.
Iarba visând visul caprei
a nascut un copil, doi copii,
trei copii, patru copii...
copii au mâncat iarba
si au crescut
Dupa aceea au mâncat si capra
si s-au facut mari.

Dupa aceea primul copil mare
l-a mâncat pe al doilea
al treilea copil mare
l-a mâncat pe al patrulea.
Dupa aceea primul copil mare
l-a mâncat pe al treilea copil mare.
Apoi
primul copil mare a ramas singur.
El a zis:

Al treilea copil mare
l-a mâncat pe al patrulea
Dupa aceea primul copil mare
l-a mâncat pe al treilea copil mare
Apoi,
primul copil mare a ramas singur
El a zis:
"eu ma trag din nimic
din nimicul cel care a adormit,
cel care a adormit si a visat
cifra zero"
Zicând acestea
a început sa se închine cifrei zero.
Apoi, dupa un timp,
de foame si-a mâncat
un picior.
Apoi si-a mâncat celalalt picior.
Dupa un timp si-a mâncat
mâna dreapta
apoi si-a mâncat mâna stânga.
La urma si-a mâncat
propria limba.

Dupa acestea nu a mai fost absolut nimic.
- De unde stii legenda asta
ma întreaba îngerul,
de unde o stii daca dupa aceea
nu a mai fost absolut nimic?
- Nici n-o stiu, i-am raspuns
nici macar n-o stiu
- Daca n-o stii, îmi zise îngerul
atunci, atunci de ce o spui?
- Nici n-o spus, i-am spus,
nici macar n-o spun.

poezie clasică de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am călătorit mult în ultima vreme şi a început să se vadă. Alaltăieri m-a dus mama cu maşina până acasă, iar când am coborât, i-am aruncat o bancnotă de zece euro şi i-am spus: "Păstrează restul!".

citat din Olaf Tyaransen
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea

M-am dus în faţa Lui şi am zis..
"Doamne... Tu eşti?"
Iar El mi-a zis
"Du-te înapoi!"
Şi m-am dus!
Apoi a venit El şi mi-a zis
"Doamne.. Tu eşti?"
şi eu i-am zis
"Nu Doamne... Nu!"
Şi El mi-a zis
"Păi vezi!
Dacă spuneai du-te înapoi
Mă duceam...
Mă duceam!"
Şi nu m-am mai dus!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptând

Pe străduţa de la moară,
din deal, în vale coboară
o femeie cu năframă
şi-am crezut că eşti tu, mamă.
Când s-a mai apropiat
sufletul mi s-a-întristat.
Nu era cum aşteptam,
măicuţa mea din Bărăgan.
Dar... fiind femeie bună
m-a luat atunci de mână
şi mergând pe drumul drept,
m-a întrebat pe cine-aştept.
I-am spus că mi-e dor de mama.
Apoi ea mi-a spus cu milă:
Aşteaptă, că o să vină.
Am mai aşteptat un an.
Tu, mama mea din Bărăgan,
de-acolo, din ţări străine,
oare, mai gândeşti la mine?
Mamă,
ştiu că ai un suflet bun.
Nu vreau să mai stau pe drum,
să fiu copil al nimănui,
să îndur cearta orişicui.
De tine dorul mă apasă:
Te rog mamă, vno acasă!

poezie de Dumitru Delcă (8 ianuarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul berzelor

S-au întors berzele acasă
Din drumuri lungi, istovitoare,
În greaua lor cale întoarsă
Le-a mângâiat puţinul soare.

Îndură frigul, nu le pasă
Că vremea-i rece, schimbătoare,
S-au întors berzele acasă
Din drumuri lungi, istovitoare.

Crenguţe mici şi beţişoare
Le-adună şi le ţes în plasă,
Căldură în culcuş se lasă,
Comori ascund sub aripioare,
S-au întors berzele acasă.

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vacanţă la volan

Eu, mâine, merg la munte,
Plec singur... la volan,
Iar cine să se-ncrunte,
Stă-n dreapta, ca mai an

Când am mai mers prin ţară,
Da' n-am ajuns, că ea
Mi-a zis şi-a suta oară
"Stai, stai, nu te băga!"

Adică eu, cu suta
Şi vreo cincizeci, nu mult,
Să stau, să fac bătuta,
Pe ea să o ascult?

Că dai de câte unu'
Ce merge prea încet:
Cu suta minus unu,
De zici că e un biet.

Păi, cum să rabd? "Acasă!"
Am zis şi m-am întors,
Dar, anul ăsta... lasă,
Bag aer mult în tors,

Mai scap ceva-n surdină,
Pe-acolo, printre dinţi,
Gândesc la vreo bovină
Şi-mi caut, printre minţi,

Pe aia de pe urmă,
M-abţin eu - n-o fi foc! –
Şi merg cu alţii-n turmă,
De-o fi. De nu, noroc!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei

Când am avut întâlnirea de 25 de ani
de la terminarea liceului
m-am dus acasă
în oraşul în care m-am născut
nu ştiam ce rochie să mă îmbrac
ca să fiu cât mai frumoasă
şi atunci mama mi-a spus
"Ce-ar fi, Medi, să îţi iei sarafanul
cu care te duceai la şcoală?
l-am pus bine după ce ai fugit
de acasă
ca să iei viaţa în piept
l-am pus printre lucrurile frumoase
la care mă mai uit când şi când
ca să îmi reamintesc de acele vremuri
în care eram tânără
şi mă iubea taică-tău
ca pe o femeie frumoasă
ce-ar fi să-ţi pui sarafanul
acela pe tine?
Eu cred că te încape
şi acum"
Apoi a deschis uşile dulapului
şi a scos un geamantan vechi
pe care l-a desfăcut cu mare grijă
de parcă ar fi fost un seif
şi a scos uniforma pe care o purtam
la şcoală
avea chiar şi emblema
prinsă în piept
dacă mai e cineva
care să ştie ce e aia o emblemă
Uite şi banderola, mi-a spus
şi mi-a întins cordeluţa albă
pe care o împletise cu mâinile ei
atunci când era tânără şi frumoasă
şi tata îi trimitea scrisori
pe Strada Florilor
iar ea visa că va avea o fată
care se va numi
ca şi mine
Medeea,
iar eu am luat-o
şi mi-am prins-o în păr
sarafanul îmi venea de minune
parcă nici nu trecuseră
atâţia ani
eram din nou şcolăriţă
şi când m-am dus la liceu
toţi colegii au rămas încremeniţi
aproape nu le venea să creadă
că este adevărat
Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei,
se minunau care mai de care,
S-a întors la fel de tânără
ca atunci când a plecat
putem să ne pozăm şi noi cu tine?
Puteţi, bineînţeles că puteţi, doar am fost
colegi
am împărţit aceleaşi vise
cât încă mai visam
bineînţeles că puteţi!
Odată ajunsă în clasă
inclusiv domnii profesori
au vrut să ne pozăm împreună
parcă întineriseră deodată
erau numai zâmbet
domnii profesori
de la liceu,
apoi ne-am aşezat fiecare în banca lui
aşa cum stăteam înainte
şi domnul diriginte a început să strige
catalogul
fiecare aştepta cuminte la rând
striga prezent
după care îşi etala realizările
aveam chiar şi un secretar de stat
printre noi
vorbea foarte rar şi apăsat
conform rangului
pătruns până la lacrimi
de importanţa lui,
după el am urmat eu
nici că se putea moment
mai potrivit
şi dirigintele m-a întrebat
zâmbindu-mi cu subînţeles
ca unei şcolăriţe timide,
Ia spune, Medi, ce ai făcut tu
în tot acest timp
erai unul dintre cei mai buni copii
pe care i-am avut
ia spune,
unde ai ajuns?
La Voluntari, domnule diriginte,
i-am răspuns,
iar el s-a mirat, apoi mi-a zis,
Nu am auzit niciodată până acum
de Voluntari,
e un oraş mare? Unde-i
localizat?
Aş, i-am răspuns, este un orăşel prăfuit
de lângă Bucureşti, capitala
scumpei noastre patrii,
aproape cât o comună
dacă nu şi mai mic,
acolo
sunt profesoară
de copii invizibili
Cum adică invizibili? s-a mirat el
şi mai mult
Care nu se văd, i-am răspuns,
pentru că nu-i doreşte nimeni
şi atunci au devenit străvezii
ca o gelatină
asta am vrut să spun,
iar cea mai mare realizare a mea
este că pot încăpea şi acum
în acest sarafan,
Bineînţeles că
toţi au început să râdă
chiar şi domnul diriginte
dar apoi n-a mai râs
şi m-a întrebat,
Cum de a ajuns la Voluntari
o fată aşa deşteaptă ca tine?
Auzisem că ai terminat
Facultatea de Horticultură
şi faci grădini
pentru oameni bogaţi
care plătesc bine
nicidecum că eşti profesoară
tocmai la capătul pământului,
Tot grădini fac şi acum, i-am răspuns,
dacă înţelegeţi ce vreau să spun
iar dumneavoastră sunteţi primul
care ar trebui să înţeleagă
întrucât lucraţi cu copiii,
doar câ grădinile pe care le fac
de data asta
sunt mult mai frumoase
decât cele dinainte
au în ele
ceva sălbatic
şi viu
pentru că s-au născut din pământ arid
şi se luptă ca să supravieţuiască,
Foarte frumos, Medi, mi-a răspuns el
foarte frumos ai vorbit
şi profund
acum înţeleg de ce ai venit
îmbrăcată în uniforma
de liceancă
tu ai rămas la fel de copil
ca atunci când ai plecat
în timp ce noi am îmbătrânit
odată cu visele noastre,
Când m-am întors acasă
mama m-a rugat să-i dau sarafanul
ca să-l pună la loc
dar nu m-am mai putut dezlipi de el
m-am gândit să le fac o surpriză
elevilor mei
şi m-am dus aşa îmbrăcată
eram curioasă dacă mă vor recunoaşte
primul care m-a observat a fost Alex,
Ia uitaţi-vă, copiii, a zus el,
ne-a venit o nouă colegă,
sper că va sta cu mine în bancă,
Fugi de-aici, i-a răspuns Apostolea,
sigur va fi colega mea,
prima care s-a prins a fost Valentina
cum şi era de aşteptat,
Doamne, a zis ea, dar dumneavoastră sunteţi
doamna Medeea
credeam că ne-a venit o nouă colegă
şi când colo eraţi chiar dumneavoastră
cât pe ce să ne păcăliţi
Dar chiar aşa şi este, i-am răspuns,
eu sunt noua voastră
colegă
mă primiţi şi pe mine printre voi?
nici nu vă închipuiţi ce drum lung şi anevoios
am străbătut
ca să ajung aici

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei care nu vor dansa

O fată invalidă a spus:
"Cum voi mai dansa?"
Dansează cu inima,
i-am spus noi.

Apoi defileul fluviului a spus:
"Cum voi mai cânta?"
Cântă cu inima ta,
i-am spus noi.

Apoi, sărăcuţul ciuline mort a spus:
"Cum voi mai dansa?"
Lasă vântul să-ţi înalţe inima,
i-am spus noi.

Apoi Dumnezeu a vorbit din slavă:
"Cum să cobor la voi din azur?"
Dansează pentru noi în lumină,
I-am spus noi.

Vâlceaua dansează rotindu-se
în cerc sub soare,
iar inimile celor care nu intră-n horă
s-au întors deja în ţărână.

poezie clasică de Gabriela Mistral, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

30.09.1996

Seară.
Nu voi mai vorbi despre neguri.
Voi nota doar că am meditat şi azi
dacă să-i spun sau nu,
că m-a înţepat de câteva ori,
aş putea spune că m-a întărâtat,
dar nu i-am răspuns,
nu i-am spus că-mi aminteşte de cineva
ştiut de zece ani.
În octombrie se vor împlini.
Mă dusesem pe întâi, secretara
m-a chemat peste o săptămână,
când am venit şi am fost acceptat.
Deci pe 9 octombrie, probabil, mi-am
început, îmi începusem cursurile
în clasa a unsprezecea.
Oi fi văzut-o din prima zi?
Se pare că nu, oricum în următoarele,
foarte repede...
Nu-mi propun nimic deosebit,
dar versurile astea chiar nu-s versuri
vreau să fac versuri sau jurnal
sau să-mi notez ceva indiferent ce
cum să continui
la aparat cântă,
mâncarea aşteaptă să fie făcută,
dar trebuie să continui.
Încerc să-l citesc pe Mircea Ivănescu.
Desigur, fiecare are locul său în lume,
modul său de expresie, dar
ce este arta
încă n-am aflat.
Dacă nu am ceva de spus...
Lumii m-am arătat,
dar lumii nu-i pasă de mine,
dar ce-i pasă lumii de mine.
Oh, când voi fi mulţumit de mine
mi-am tras la sorţ cine-mi
va fi nevastă, pe cine trebuie
să mă concentrez; din trei.
a rămas cea mai veche
pe care-o ştiu de zece ani.

poezie de Marius Irimia (1996)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amalgam

vin de la spital
mama a fost operată dimineaţă
îmi tremură picioarele
îmi vine să vărs

în faţa ochilor
doar tărgi şi seringi
aparate complicate şi oameni incompleţi

mama e mai uşoară cu câteva pietre

când m-a văzut în uşă
mi s-a părut
că mă năştea din nou

pe chipul ei
durerea şi toată lumina vieţii

se chinuia să râdă
un domn – şi el incomplet – i-a spus că e frumoasă

cum să nu fie frumoasă mama mea?

înainte să plec
am strâns-o de-un deget
vei fi bine, căprioaro, i-am zis, ai să vezi!

Zâna a râs puţin

pe coridor
mi se părea că plutesc
şi-mi spuneam în gând
Doamne, cât îţi mulţumesc pentru zâmbetul ei!

în faţa următorului salon de reanimare
am dat cu ochii de tanti Todosica
vindea demult cele mai bune prăjituri
la cofetăria din colţ
plângea şi-şi zgâria obrazul drept
soţul ei nu rezistase

un preot se bâlbâia
rudele scrâşneau din dinţi
de ce nu l-ai împărtăşit?
cum e sufletul, părinte?
sufletul lui? dar al tău?

restul cuvintelor nu le-am mai auzit

nu mai pluteam
se lipise parcă tot plumbul pământului de picioarele mele
m-am chinuit să urc de la 3 la 8

la pediatrie mă aştepta o tânără
n-o cunosc
ştiu doar că se numeşte Claudia
şi că e prietena din facultate a prietenei surorii mele
fetiţa ei de abia o lună e bolnavă
nu are cine veni la ele

a ieşit pe hol
i-am dat sacoşa cu mâncare şi fructe
printre uşi, peste mâna asistentei,
Claudia mi-a dat o iconiţă cu Maica Domnului de la Mănăstirea Cămârzani

mi-au dat lacrimile
sufletul omului este atât de imprevizibil
o străină m-a făcut să plutesc din nou
nici nu ştiu când am ajuns în faţa spitalului

ştiu doar
că m-a sunat fiica să mă întrebe când ajung acasă
şi că am ridicat ochii spre cer
vorbind cu Dumnezeu
nu-i aşa că mama vine acasă?...

poezie de Dana Logigan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amalgam

vin de la spital
mama a fost operată dimineaţă
îmi tremură picioarele
îmi vine să vărs

în faţa ochilor
doar tărgi şi seringi
aparate complicate şi oameni incompleţi

mama e mai uşoară cu câteva pietre

când m-a văzut în uşă
mi s-a părut
că mă năştea din nou

pe chipul ei
durerea şi toată lumina vieţii

se chinuia să râdă
un domn – şi el incomplet – i-a spus că e frumoasă

cum să nu fie frumoasă mama mea?

înainte să plec
am strâns-o de-un deget
vei fi bine, căprioaro, i-am zis, ai să vezi!

Zâna a râs puţin

pe coridor
mi se părea că plutesc
şi-mi spuneam în gând
Doamne, cât îţi mulţumesc pentru zâmbetul ei!

în faţa următorului salon de reanimare
am dat cu ochii de tanti Todosica
vindea demult cele mai bune prăjituri
la cofetăria din colţ
plângea şi-şi zgâria obrazul drept
soţul ei nu rezistase

un preot se bâlbâia
rudele scrâşneau din dinţi
de ce nu l-ai împărtăşit?
cum e sufletul, părinte?
sufletul lui? dar al tău?

restul cuvintelor nu le-am mai auzit

nu mai pluteam
se lipise parcă tot plumbul pământului de picioarele mele
m-am chinuit să urc de la 3 la 8

la pediatrie mă aştepta o tânără
n-o cunosc
ştiu doar că se numeşte Claudia
şi că e prietena din facultate a prietenei surorii mele
fetiţa ei de abia o lună e bolnavă
nu are cine veni la ele

a ieşit pe hol
i-am dat sacoşa cu mâncare şi fructe
printre uşi, peste mâna asistentei,
Claudia mi-a dat o iconiţă cu Maica Domnului de la Mănăstirea Cămârzani

mi-au dat lacrimile
sufletul omului este atât de imprevizibil
o străină m-a făcut să plutesc din nou
nici nu ştiu când am ajuns în faţa spitalului

ştiu doar
că m-a sunat fiica să mă întrebe când ajung acasă
şi că am ridicat ochii spre cer
vorbind cu Dumnezeu
nu-i aşa că mama vine acasă?...

poezie de Dana Logigan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O fiară desăvârşită

I-am scris o mie de poeme, zece mii
De scrisori; i-am spus că e o felină desăvârşită,
Cu părul ei auriu şi picioarele de doi metri lungime,
Am stat în genunchi în faţa ei, am pus-o să guste
Din inima mea tăiată în bucăţi, adusă pe tipsie,
I-am dat să bea apă din ţeasta mea, cu gust de nucă de cocos,
I-am dăruit sufletul meu cel mai ascuns, din cămara cea mai îndepărtată,
I-am săpat numele pe zidul de piatră,
Mi-am făcut din ea chip cioplit şi i-am adus jertfe
Părăsind credinţa strămoşească,
Am rânjit în faţa păsării Arheopterix
Şi în faţa crucifixului, şi mi-am făcut din ea altar
Unde mă rugam noaptea. I-am întins covor roşu,
Umbră de catifea, noapte de ambră,
I-am vorbit în toate limbile Pământului,
M-am smerit, m-am umilit, m-am tăvălit prin smoală şi cenuşă,
Dar ea m-a privit în tăcere cu ochi ficşi,
N-a făcut niciun semn şi s-a pierdut în mulţime.

poezie de Mircea Florin Şandru din Caut un loc curat (2016)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sinuciderea

am să-mi las sinuciderea goală
albă ca un cearşaf
peste ochii tăi întorşi acasă
să te apere de vinovăţiile
ce-ţi caută nebune pocăinţa
sinuciderea mea e o tipă bi
am cunoscut-o la grădi
când tovarăşa mergea cu mine
la toaleta de la marginea copilăriei
ultima oară numai eu m-am întors
pe tovarăşa a urcat-o sinuciderea
la cel bun mi-a spus mama
şi nu m-a mai lăsat să învăţ să număr
de atunci domnişoara sinucidere
a urcat la cel bun multe femei şi bărbaţi
pe care le-a şi i-a iubit
în locuri neaşteptate
când am mai crescut s-a mutat la mine
mă ţinea de inimă şi făcea striptiease
dar nopţile mă lăsa singur
să admir perseidele
după ce m-am îndrăgostit de tine
n-am mai ştiut despre ea nimic
aproape o uitasem iubito
fără sa ştiu că şi ea
s-a îndrăgostit de tine
şi te-a urcat tot la cel bun...

am să-mi las sinuciderea goală
în ochii tăi
să te apere de vinovăţii imaginare
poate se va îndrăgosti şi de mine
dacă o rog...

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Turist american

Într-un oraş făcut din ierburi de mare
noi dansăm pe acoperiş,
mâinile mele sub sânii ei. Extrăgând
o zi din altă zi, adaug gleznele acestei
femei zilelor mele de ispăşire, buza ei de jos,
oasele feţei ferme.
Facem dragoste întreaga seară –

I-am spus poveşti,
ritualul ploilor din aceste poveşti: da, fericirea
poate fi cumpărată cu bani, dar numai cu monede mici.

Ea mi-a cerut să mă rog, să fac plecăciuni
către Ierusalim. Ne-am întors spre stânga-n reverenţă,
am văzut două brutării, un magazin de pantofi; miros de fân,
miros de cai şi de fân. Când Moise
a despicat cele zece tăbliţe pe Sinai, cei bogaţi
au ales tăbliţele pe care era tăiat în piatră:
"adulter" şi "omor", şi " furt",
cei săraci s-au ales doar cu "Nu" "Nu" "Nu".
I-am sărutat ceafa, un cot,
acestei femei a cărei uitare e un complot împotriva uitării,
goală-n şoşoni ea valsa,
pisica ei valsa de-asemenea.

A spus: "Toată muzică din noi este memorie" –
dar eu nu ştiam limba engleză, eu dansam
stând jos, ea se îndrepta
şi se apleca şi se îndrepta, un tremur muzical,
un tremur în mâna ei.

poezie de Ilya Kaminsky din Dansând în Odesa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roscoe Purkapile

Mă iubea.
Oh, cum mă iubea –
N-am avut o şansă să scap
Din prima zi când m-a văzut.
După ce ne-am căsătorit, am sperat
Că-şi va dezvălui partea muritoare şi mă va elibera
Sau va divorţa de mine. Dar... puţini mor şi nimeni nu renunţă.
Apoi, într-o nebunie, am fugit de-acasă şi dus am fost pentru un an.
Dar ea niciodată nu s-a plâns. A spus ca totul o să fie bine acum,
Că m-am întors. Şi mă întorsesem.
I-am spus că în timp ce făceam o cursă cu barca
Am fost capturat lângă Van Buren Street
De piraţii de pe lacul Michigan,
Ţinut în lanţuri, aşa ca nu am putut să-i scriu.
A plâns şi m-a sărutat spunând că a fost îngrozitor,
Şocant, inuman.
Atunci am înţeles că, de fapt, căsătoria noastră
Era un privilegiu divin
Şi că nimic nu o putea desface
În afară de moarte.
Am avut dreptate.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şerpii

Copil fiind, de şerpi eu m-am temut
Şi de-i vedeam prin iarbă un fior
Mă săgeta din creştet până-n tălpi,
Apoi, crescând, pe toţi i-am cunoscut.

Cu ei, eu am crescut şi m-am jucat
La sân i-am pus şi i-am hrănit cu lapte,
Cu miere, cu blândeţe şi prin fapte
I-am făcut mari, de jos i-am ridicat.

Încolăciţi pe mine i-am ţinut
I-am respectat şi sângele le-am dat
Şi haina de pe mine mi-au purtat...
Mai mult de-atât, i-am pus în aşternut!

Şi-a venit vremea să îmi fie de-ajutor,
Atunci şi-au arătat limbile-n furcă
Şi colţii cu veninul de năpârcă
În carne s-au înfipt... cu darul lor...

Şi n-am murit... nici bine nu mi-a fost...
Şi-am delirat tot digerând veninul,
Când de cucută plin mi-a fost tot vinul
Dar chiar şi asta a avut un rost...

Să crezi în om... în şarpe... e totuna
Dezamăgirea e atât de mare
Pe cât e amăgirea, lungă, tare...
Lume cretină, nu mai face pe nebuna!

poezie de Petrică Conceatu din Facebook, 8 septembrie 2018 (8 septembrie 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!