Iubiri de stele

Pe colţul alb al fluturelui-stea
Zăresc stindardul tău, iubita mea...
Întâiul tău sărut, sărut cast
Ce-n gânduri şi în suflet mi-a rămas

Aş vrea să-mi crească aripi ca să zbor...
Zadarnic cer la tine ajutor...
În lumea ta de vise străluceşti...
Mă chemi în somn... dar oare mă iubeşti?

Mă doare pleoapa nopţilor de sticlă...
Din ochiul meu durerea se ridică
Şi lacrimi împletite-n raze ning
Cuvinte care sufletul 'ţi-ating.

Tu străluceşti mai tare-atunci şi plângi
În leagănu-ţi de lacrimi când te culci.
Sub pleoapa grea de plâns te doare geana
Şi nimeni nu-i să-ţi oblojască rana.

Mă chemi atunci la tine să mă-ntorc
Cu un manunchi de umbre reci mă joc
Şi braţele-mi întind spre Demiurg
Şi-ncerc de-acum, lumina să-ţi ajung.

Se tremură-n adâncuri lacul... Trec
Să te cuprind de braţ în zbor, încerc
Dar ani-lumină încă ne despart
Şi ochii-ţi de rubin, zadarnic ard.

Trec nopţi la rând... Şi care zile trec!...
În lumi de galaxii şi vis mă-nec...
Mi-e trupul pasăre cu aripi frânte...
Când ochiul gol în vreumri mi se-ascunde.

Frânturi de ere-şi cern nemărginirea...
S-a stins demult în urmă-mi omenirea
Eu caut să peţesc steluţa care
S-a zămislit în neştiuta zare.

Şi iată c-am ajuns la Tatăl-noapte...
Călcam cu umbre de trecute şoapte
Pe pajiştea de stele adormite.
Mirific vis... Şi-acum mi-aduc aminte...

Îngenunchind cu gândul, cer iertare...
Mărite-Tată, stele căzătoare
Fruntea-şi apleacă... talpa ta de sticlă
Le poate sfărâma la o adică...

Dar inima de-acum înfrântă-ţi este.
O stea dintr-o frântură de poveste
În măreţia încă-i mă aşteaptă
Şi lent, de dor, se stinge biata fată...

- Şi ce-mi dai tu în schimbul astei stele?
- Îţi dau speranţa de-a mă înălţa.
- Lasă-mi iubrea vieţii pasagere
Iar ea 'naintea ta, va-ngenunchea.

Dar oare ce fac eu fără iubire?
Sub care umbră să m-adăpostesc?
Nu voi găsi un strop de fericire
Şi-atunci ce rost că-n lume mai trăiesc?

- Ne duelăm? Cu lacrima şi strofa
Pe umbra nopţii scriem: "Te iubesc".
S-a stins apusul zilelor de mâine
Dar sângerande răni mai strălucesc.

Pe ametistul grav al înserării
Un el şi-o ea de mână s-au luat...
Iubirea a învins eternitatea
Şi soarta lumii nostre s-a schimbat.

Sunt candele aprinse sub vulcanul
Iubirii voastre. Şi ecouri reci
Ţi-ademenesc aducerile-aminte
În lumea lor dacă-ai să vrei să treci

Prelung ca versul unui clopot trece
Timpul rămas în versuri de demult
Şi din această filă de poveste
Eu începutul încă-l mai ascult.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubiri de stele

Pe colţul alb al fluturelui-stea
Zăresc stindardul tău, iubita mea...
Întâiul tău sărut, sărutul cast
Ce-n gânduri şi în suflet mi-a rămas.

Aş vrea să-mi crească aripi ca să zbor...
Zadarnic cer la tine ajutor...
În lumea ta de vise străluceşti...
Mă chemi în somn... dar oare mă iubeşti?

Mă doare pleoapa nopţilor de sticlă...
Din ochiul meu durerea se ridică
Şi lacrimi împletite-n raze ning
Cuvinte care sufletul ţi-ating.

Tu străluceşti mai tare-atunci şi plângi
În leagănu-ţi de lacrimi când te culci.
Sub pleoapa grea de plâns te doare geana
Şi nimeni nu-i să-ţi oblojască rana.

Mă chemi atunci la tine să mă-ntorc
Cu un mănunchi de umbre reci mă joc
Şi braţele-mi întind spre Demiurg
Şi-ncerc de-acum, lumina să-ţi ajung.

Se tremură-n adâncuri lacul... Trec
Să te cuprind de braţ în zbor, încerc
Dar ani-lumină încă ne despart
Şi ochii-ţi de rubin zadarnic ard.

Trec nopţi la rând... Şi câte zile trec!...
În lumi de galaxii şi-n vis mă-nec...
Mi-e trupul pasăre cu aripi frânte...
Când ochiul gol în vremuri mi se-ascunde.

Frânturi de ere-şi cern nemărginirea...
S-a stins demult în urmă-mi omenirea
Eu caut să peţesc steluţa care
S-a zămislit în neştiuta zare.

Şi iată c-am ajuns la Tatăl-noapte...
Călcam cu umbre de trecute şoapte
Pe pajiştea de stele adormite.
Mirific vis... Şi-acum mi-aduc aminte...

Îngenunchind cu gândul, cer iertare...
Mărite-Tată, stele căzătoare
Fruntea-şi apleacă... talpa ta de sticlă
Le poate sfărâma la o adică...

Dar inima de-acum înfrântă-ţi este...
O stea dintr-o frântură de poveste
În măreţia încă-i mă aşteaptă
Şi lent, de dor, se stinge biata fată...

- Şi ce-mi dai tu în schimbul ăstei stele?
- Îţi dau speranţa de-a mă înălţa.
- Lasă-mi iubrea vieţii pasagere
Iar ea 'naintea ta, va-ngenunchea.

Dar oare ce fac eu fără iubire?
Sub care umbră să m-adăpostesc?
Nu voi gasi un strop de fericire
Şi-atunci ce rost că-n lume mai trăiesc?

- Ne duelăm? Cu lacrima şi strofa
Pe umbra nopţii scriem: "Te iubesc".
S-a stins apusul zilelor de mâine
Dar sângerânde răni mai strălucesc.

Pe ametistul grav al înserării
Un el şi-o ea de mână s-au luat...
Iubirea a invins eternitatea
Şi soarta lumii nostre s-a schimbat.

Sunt candele aprinse sub vulcanul
Iubirii voastre. Şi ecouri reci
Ţi-ademenesc aducerile-aminte
În lumea lor dac-ai să vrei să treci

Prelung ca versul unui clopot trece
Timpul rămas în versuri de demult
Şi din această filă de poveste
Eu începutul încă-l mai ascult.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cânturi printre rânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele căzătoare partea a IV-a

Pe colţul alb al fluturelui-stea,
Răpită de-o iubire incoloră,
Îşi duce dorul, azi, iubita mea,
De vise şi de dragoste frivolă.

Trădat, plângând, spre cer mă-nalţ în zbor
Să îmi salvez iubita de ispită;
În aripi de mătase mă-nfăşor
Şi de iubirea mea neprihănită.

E drumul lung şi piedici mă supun,
Umil, să îmi aplec privirea-n vise...
Nimic nu m-ar putea opri din drum:
Stihii, dureri, vulcani, iubiri promise.

Alunec ca o lacrimă-n pridvor,
Sub talpa providenţei plec privirea...
Sunt trup de stea şi sunt vulcan de dor,
Sortit să-şi prindă-n păr nemărginirea.

Cu moartea chezăşie am legat
Şi vulturi-universuri mă condamnă...
Eu, chip de lut, de zei pietrificat
Să port în suflet lacrimi de aramă!?

- Iubita mea, întinde-ţi braţul stâng!
- Un înger-zeu mi-a fermecat privirea...
- Se strâng frânturi de suflet, iată, plâng!
Numai la mine vei găsi iubirea.

- Dar chipul tău oglindă-i şi apus,
Pe când eu sunt de-un timp nemuritoare.
Du-te pe calea ta! (Şi s-a tot dus...)
Şi-acum mai umblă rătăcind sub soare...

- Întoarce-te! (Un clopot-vânt trezi
Hora de stele). Vreau să îmi oferi
Sărutul unui răsărit de zi,
Iar eu să-ţi dau în schimbu-i tot ce-mi ceri.

Hai, strânge-mi mâna! Nu mă amăgi!
Ia-mă cu tine-n zborul către mâine!
Numai pe tine-am să te pot iubi...
Pe veci, aici, eu n-am să pot rămâne.

În zbor de aripi frânte şi de vis,
Îngeri de sticlă au căzut pe mare...
Din valuri, o sirenă s-a desprins,
Călătorind spre ţărmul de candoare.

E sângeriu apusul, de tristeţi,
Dar el şi ea rămân în amintire,
Ca Prometeul unei alte vieţi –
Poem de viaţă şi nemărginire.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cânturi printre rânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când dorul de tine...

Când dorul de tine mă doare, întind o mână spre un vis,
Dar numai vântul îmi răspunde, să te ting nu mi-e permis,
Eu te alint, atunci, cu gândul, eşti numai dor, eşti stigăt mut,
S-a stins în taină soarele meu şi nu mai luminează ca la-nceput.

Când dorul de tine mă arde iar sufletul îmi este pârjolit,
Te caut printre stele căzătoare, să readuc la viaţă ce-am iubit,
Dar ce e stea ca steaua piere, se stinge pirdută în depărtata zare,
Eu o privesc neputincioasă, cu ochii plini de lacrimi şi inima mă doare.

Când dorul de tine mă strigă ca un ecou de gals sfâşietor,
Eu mă arunc în valuri să te caut şi nu mi-e teamă c-am să mor,
Pe braţul tău m-aş odihni şi nu m-aş sătura, în veşnicie, să te privesc,
Nici infinitul nu mi-ar fi de-ajuns, de-ar trebui să-ţi spun cât te iubesc.

Când dorul de tine mă poartă, de mână, prin amintirile vii,
Eu vreau să cred, c-ai fost plecat pentru o vreme şi-ai să revii
Şi iarăşi vom trăi clipe de fericire, în casa noastră, pe-acest pământ,
Dar înţeleg, târziu, că nu se mai poate şi-adorm plângând, cu tine-n gând.

poezie de Lucia Marin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele căzătoare

Pe colţul alb al fluturelui-stea
Adorm plângând, cerşindu-ţi dragostea
O lacrimă precum un vis se-nalţă...
Simt sufletu-mi zburând, lipsit de viaţă.

În lumi călătoresc şi mă tot doare
Prohodul tău de stele căzătoare.
Mi-aş fi dorit să fie viaţa moarte
Să-mi ţes tristeţea-n răsărit de noapte.

E-n clopot golul clipei... Mă cuprinde...
E cerul pacea unei lumi aride
Iar eu sunt marea plajei răzvrătite
Şi stânca ta de vis şi dor, iubite...

Tu mi-ai deschis a nemuririi poartă...
Povestea-ncepe cu "a fost odată"
Într-un regat de gheţuri, crini şi perle
Paşii iubirii unei lumi eterne.

Surâsul meu a strălucit... În raze
De ploi căzând, misterul unei fraze
Precum o raclă s-a deschis şi domn
S-a aşezat pe-al nemuririi tron.

Nu ştiu să fi avut de-atunci alt nume
Nici altă-nfăţişare, nici alt dor...
De-atunci tu eşti un răsărit de soare
Iar eu, al său apus biruitor.

Poate c-a existat o altă lume
În care am trăit cu-adevărat...
Poate există-n lume fericire
Dar eu din fericire n-am gustat.

Trăiesc de ani-lumină printre stele,
O lume rece, agonii, mistere...
În sufletu-mi e noapte veşnică şi teamă,
Iubiri de stele, stele de aramă...

Iubire nepermisă, castă, pasageră,
În lumea-n care singura himeră
Revine-n uşa sufletului meu
Şi îi deschide tot aceeaşi eu.

Comete-n zbor îşi caută menirea
Dar eu rămân în mine ca un sfinx
Pe coala universului pătată
De dulcele lichid din zeul-pix.

De ce-n tăcerea nopţilor de sticlă
Te-ntinzi cu braţe de argint şi dor?
De ce-n tăcerea noastră se ridică
Un strigăt disperat de ajutor?

Vino aici să prelungim iubirea
Atâtor pământene amintiri!
Să resădim în suflet fericirea
Celor loviţi de griji şi amăgiri.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele căzătoare

Pe colţul alb al fluturelui-stea
Adorm plângând, cerşindu-ţi dragostea
O lacrimă precum un vis se-nalţă...
Simt sufletu-mi zburând, lipsit de viaţă.

În lumi călătoresc şi mă tot doare
Prohodul tău de stele căzătoare.
Mi-aş fi dorit să fie viaţa moarte
Să-mi ţes tristeţea-n răsărit de noapte.

E-n clopot golul clipei... Mă cuprinde...
E cerul pacea unei lumi aride
Iar eu sunt marea plajei răzvrătite
Şi stânca ta de vis şi dor, iubite...

Tu mi-ai deschis a nemuririi poartă...
Povestea-ncepe cu "au fost odată
Într-un regat de gheţuri, crini şi perle
Paşii iubirii unei lumi eterne".

Surâsul meu a strălucit... În raze
De ploi căzând, misterul unei fraze
Precum o raclă s-a deschis... Şi domn
S-a aşezat pe-al nemuririi tron.

Nu ştiu să fi avut de-atunci alt nume
Nici altă-nfăţişare, nici alt dor...
De-atunci tu eşti un răsărit de soare,
Iar eu, al său apus biruitor.

Poate c-a existat o altă lume
În care am trăit cu-adevarat...
Poate există-n lume fericire
Dar eu din fericire n-am gustat.

Trăiesc de ani-lumină printre stele,
O lume rece, agonii, mistere...
În sufletu-mi e noapte veşnică şi teamă,
Iubiri de stele, stele de aramă...

Iubire nepermisă, castă, pasageră,
În lumea-n care singura himeră
Revine-n uşa sufletului meu
Şi îi deschide tot aceeaşi eu.

Comete-n zbor îşi caută menirea
Dar eu rămân în mine ca un Sfinx
Pe coala universului pătată
De dulcele lichid din zeul-pix.

De ce-n tăcerea nopţilor de sticlă
Te-ntinzi cu braţe de argint şi dor?
De ce-n tăcerea noastră se ridică
Un strigăt disperat de ajutor?

Vino aici să prelungim iubirea
Atâtor pământene amintiri!
Să resădim în suflet fericirea
Celor loviţi de griji şi amăgiri.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cânturi printre rânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa părinţilor celor de dincolo

Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine,
Ocean de stele peste care trec lotci, de-un timp îndoliate,
Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine
Şi timpul parcă se opreşte, iar tu, tăcut, te-ntorci din moarte.
Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră,
În universuri se împarte, se-ndepărtează şi se-ntind,
Când mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă,
Eu braţele copilăriei, spre tine, mamă, le întind.

Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine,
Izvor din alte universuri, unde nu-i timp, nici clipa doare,
Acolo unde sunt doar îngeri şi viaţa-n veci îţi aparţine,
Acolo unde-i doar lumină şi niciodată nu se moare.
Acolo-s sufocate umbre şi alungirea clipei trece
Balsam, prin erele solare, când din fotoni ne întrupăm,
Acolo, liberi, îngeri zboară şi nimeni zborul nu le-ntrece,
Iar noi ne plângem putregaiul în care veşnic ne scăldăm.

Ocean de stele peste care trec lotci, de-un timp îndoliate
Închide geana spre apusul ce peşti de aur a închis
Şi mor în neguri mii de vise... Şi visele-s de-acum deşarte,
Nu mai există fericire... Lumina flăcării s-a stins.
Pe plaja astăzi numai sânge, înlănţuită-n alge reci
Se risipeşte-n umbre stanii un albatros înlăcrimat,
Tu, învierilor regină, cu paşii-ţi de tăcere treci,
Iar eu, o plajă de păcate, din somnul morţii m-am sculat.

Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine,
Osândă-a noastră suferinţă, clopot zbătându-se în piept,
Icoană-n suflet îmi zâmbeşte şi voal din cetele divine
În falduri moi se-aşează-n gânduri şi-mi dau putere să te-aştept.
Oh, sărut mâna, dragă tată, în tine gândul mi-e zidit
Şi-nmuguresc copac pe ceruri, mereu la sânul tău ivit.
mi-e somnul greu şi-n vise iarăşi icoana ta s-a zămislit,
Oh, sărut mâna, dragă tată, oh, nici nu ştii cât te-am iubit.

Şi timpul parcă se opreşte, iată, tăcut te-ntorci din drum
Şi stelele se sting în noapte şi lacrimi cad lângă fereastră,
Te chem, mi-e dor de tine, tată şi plâng şi singură-s acum,
Îmi pare că, nici eu, de-o vreme, nu mă mai pot simţi acasă.
Ridic privirea înspre ceruri şi cerul plânge-n ochii mei,
Seninul clipei se îneacă-n vârtejuri stranii şi mă dor
Toţi îngerii ce mă-nconjoară, apoi mă dor toţi anii grei
Care-n iubirea părintească, de-o veşnicie îi măsor.

Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră,
În ochiul plin de suferinţă secunde, grabnic se succed,
E lacrimă în ochiul Maicii şi mama iar apare-n tindă
Doar un fragment dintr-o secundă, apoi ca pe un vis o pierd.
De-acum mi-e inima un clopot şi bate plâns ca o chemare,
Mă-ntorc, o arcă rătăcită către aceleaşi rădăcini,
Din care-am izvorât în timpuri, vlăstar nălţându-se spre soare
Şi-am înţeles ce grea e lupta şi suferinţa prin străini.

În universuri se împarte. Se-ndepărtează şi se-ntind
Liane, rugi de suferinţă şi trecătoare bucurii,
Cu braţele urzindu-şi plânsul, în braţe de lumini cuprind
Oh, drumuri lungi, drumuri de taină pe care ai putea să vii.
Tu, unica icoană-n stare să transformi lacrima-n argint
Şi întristarea-n bucurie, la masa eu te invit.
Dă-mi braţul gândurilor tale, speranţă vremilor ce vin,
Ca împreună,-n veşnicie, să râdem şi să suferim.

Când, mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă,
Când univers, prin universuri fuzionează repetat
Hrănind cu libertatea fiinţei himere prinse în oglindă,
Când legi şi mii de axiome în alte lumi s-au scufundat,
Doar tu eşti singura spre care-mi îndrept privirea. Tu, mereu,
Păstrezi şi cerul şi pământul – un talisman la gâtul tău.
Doar eu sunt unica ta fiică. Şi numai tu, tăicuţul meu,
Eşti îngerul şi libertatea şi calea către Dumnezeu.

Eu braţele copilăriei spre tine, mamă mi le-întind
Şi păru-n stele croşetat ţi-e, lumina fie-ţi în privire!
Suntem întregul în repaos, soare arzând şi jar mustind
Vulcan de pace şi... măicuţă, izvor de cânt şi fericire.
Trec paşi spre casa părintească şi şoapte-vânturi ne recheamă,
Viori sub braţele de ramuri, aleile împarfumate,
Să întregim eternitatea, să fim doar noi, iubită mamă,
Precum am fost în astă viaţă. Doar noi, întâiul pas spre moarte!

Eu braţele copilărie, spre tine, mamă, mi le-ntind,
Când mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă.
În universuri se împarte... se-ndepărtează şi-mi cuprind,
Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră
Şi timpul parcă se opreşte, iar tu, tăcut, te-ntorci din moarte...
Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine –
Ocean de stele peste care trec lotci de-un timp îndoliate.
Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Univers

Se schimbă cerul a furtună... Linii de fulgere răsar
Pe cerul vineţiu şi putred, în dansuri frânte, de cleştar...
Plâng ochi... Ai cui să fie oare?! Sub ce blestem au adormit
Şi-acum, din umbre de furtună, ca un oracol s-au ivit?

Taie lumini întunecarea, vâltori de ramuri se ridică
Pe plumburii fâşii de ceruri, pe veşnice cărări de sticlă...
Nu-i pas să-şi treacăneprezenţa,-n tăceri uitate şi permise,
Căci au pierit în umbre stranii, atâtea ploi, atâtea vise...

Sălbatice toreadoare, secnunde-n goluri se răsfiră...
Câtă grandoare, câtă teamă, de-acum, pe mantia divină...
Şi sufletul se risipeşte, se strânge, piere, se răsfrânge,
Înnobilat de suferinţă, în crud picături de sânge.

Veşmânt de lacrimi... Val de stele pierind în neagra-ntunecare...
Doar fulgerul lumină cerul îndoliat de aşteptare..
Ridic un braţ... Apare luna... se stinge în frânturi apusul...
Adorm sub umbra vineţie şi-n urma mea se stinge plânsul...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Univers

Se schimbă cerul a furtună... Linii de fulgere răsar
Pe cerul vineţiu şi putred, în dansuri frânte, de cleştar...
Plâng ochi... Ai cui să fie oare?! Sub ce blestem au adormit
Şi-acum, din umbre de furtună, ca un oracol s-au ivit?

Taie lumini întunecarea, vâltori de ramuri se ridică
Pe plumburii fâşii de ceruri, pe veşnice cărări de sticlă...
Nu-i pas să-şi treacăne prezenţa-n tăceri uitate şi permise,
Căci au pierit în umbre stranii, atâtea ploi, atâtea vise...

Sălbatice toreadoare, secnunde-n goluri se răsfiră...
Câtă grandoare, câtă teamă, de-acum, pe mantia divină...
Şi sufletul se risipeşte, se strânge, piere, se răsfrânge,
Înnobilat de suferinţă, în crud picături de sânge.

Veşmânt de lacrimi... Val de stele pierind în neagra-ntunecare...
Doar fulgerul lumină cerul îndoliat de aşteptare..
Ridic un braţ... Apare luna... se stinge în frânturi apusul...
Adorm sub umbra vineţie şi-n urma mea se stinge plânsul...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte

Câte lacrimi de iubire,
Oare sunt într-un ocean?
Lacrimi de dezamăgire
Câte, sunt scurse în van?

Câte vise neîmplinite
Se ascund azi printre stele
Şi dorinţe infinite
Câte, oare sunt în ele?

Câte vorbe nerostite
Se găsesc oare într-un veac
Şi decizii mai greşite
Câte sunt şi nu au leac?

Câte răutăţi sunt oare
Într-un gând nevinovat,
Care la necaz apare
Câte-n gând s-au adunat?

Câte zile nesfârşite
Numără un om la care,
Viaţa este pe sfârşite
Câte, când speranţa-i moare?

Câte ceasuri trec pe noapte
Fără somn, fără odihnă
Fiindcă inima vrea fapte
Câte ceasuri fără tihnă?

Câte clipe trec în viaţă,
Fără ură şi minciună
Ce-ţi fac inima de gheaţă
Câte, nimeni n-o să spună?

Câte speranţe deşarte
Are cel care greşeşte,
De iertare s-aibă parte
Câte, dacă se căieşte?

Câte piedici îi mai pune
Unui om soarta în cale
Până când el va apune,
Câte, în zilele sale???

Câte omul pătimeşte
Într-o viaţă din trufie?
Multe şi-l nemulţumeşte
Câte, nimeni n-o să ştie!

Câte suflete sărmane
Aud vorbe jignitoare
Ce le fac reci, inumane
Câte cad jos, la picioare?

Câte zile are omul?
Câte zile are-n viaţă?
Câte frunze are pomul!?
Câte zile e speranţă!?

poezie de Georgiana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când plâng...

Când plâng, o lacrimă de-a mea,
Îmi plânge-ntreaga lume.
Şi infinitul plânge-amar,
Cu ploi de stele, iar şi iar...
Nu mai cunosc nici zâmbetul nici visul.
Mâ-ntreb dacă există paradisul...
Dar cine să-mi răspundă la-ntrebare?!
Şi sufletul de suferinţă doare.
Oh, nici speranţa nu îmi mai rămâne,
Căci cine-s eu de-acum pe-această lume?!
Adorm - o stea la margine de zare.
Scheletul unei clipe trecătoare
Îmi dă o umbră - aripă târzie -
Un zbor plăpând de puf de păpădie.
M-acopăr cu veşminte de lumină,
Dar singură-s, durerea nu-mi alină
Nici valul cast, nici răsăritul, Doamne.
Cărări de pietre-n vreme de ninsoare...
Şi ochiul plânge albele zăpezi,
Când încă o iubire, iată, pierzi!
În curcubeu mă învelesc şi iar
Iluzii mă apasă vertical.
În înger, transcendent, mă definesc
Şi-aştept de-acum, aştept o mângâiere,
Din visul meu urât să mă trezesc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-ai fi...

De-ai fi ultima gară,
Popas în zări virgine,
Pavată cu miraje,
N-aş mai veni la tine.

Zadarnic jurăminte
Şi false sărutări.
În sufletu-ţi se-ascunde
Furtună şi ninsori.

Zadarnic timpul trece,
Căci trece fără tine,
Mă bântuie durerea
Care musteşte-n mine.

Ce aşteptare crudă
Cu sensul "a uita",
De ce-ai plecat, Alina,
Rănindu-mi inima?!

În pumnu-ţi bate încă
Inima mea rănită...
Acum te-ntreb, iubito,
Eşti oare fericită?!

Îmi las pe banca udă
De lacrimi, tot ce-a fost.
Iau în bagaj tăcerea...
N-ar mai avea vreun rost

Să petecesc iubirea
Care s-a rupt în trei.
Tu eşti cu altu-n braţe...
Ştiu că nu mă mai vrei.

Mai crezi în fericire?!
Cum nu, iubita mea?!
Dar ai schimbat macazul...
Nu asta-i gara mea.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa iubirii revendicate

Mi-am revendicat iubirea...
s-a deschis spre mâine cerul.
Iar se naşte fericirea.
Soarbe în adânc misterul...
Flori şi pace şi lumină,
Frunze, vise, păsări, stele...
Şi un dulce dor de tihnă
Mă aduce printre ele.

Mi-am revendicat iubirea,
Sângeri mi-au crescut în plete.
Iarăşi m-a pierdut cu firea.
Trec uitatele regrete
Şi mărşăluiesc spre tâmple,
Se lovesc de stânci de lacrimi,
În unghere stau ascunse
Printre sutele de patimi.

S-a deschis spre mâine cerul...
O fisură de lumină...
Dintr-o dată piere gerul,
Sub o mantie divină,
Iar cresc muguri de mătasă,
Fluturii de catifele,
Iarăşi zboară înspre casă
Pe un cer pavat cu stele.

Iar se naşte fericirea...
În incubatorul lumii,
S-a născut din nou iubirea.
S-au ivit pajii furtunii...
Trec războinici, trec în cete,
Printre valuri de uitare,
Purtând vânturile-n plete,
Nourând întinsa zare.

Soarbe în adânc misterul
Flori şi fluturi, zâmbet, soare.
În clepsidră, efemerul,
Cată timpul să-şi măsoare.
Trec chihlimbării poeme
Pe sub fruntea azurie,
În secunde timpu-şi cerne,
Azi, cuvinte, pe-o hârtie.

Flori şi pace şi lumină,
Ning la tâmple veşnic reci.
Tu le-acoperă-n surdină!
Şi prin ploi de frunze treci.
Strângi în pumn eternitatea?!
Lacrimi curg la tâmpla ta.
De departea vezi cum noaptea
Plouă licăriri de stea.

Frunze, vise, păsări, stele,
Într-un zbor celest trec toate,
Vei rămâne fără ele
Într-o zi, poate-ntr-o noapte.
Lasă-ţi sufletul ofrandă,
Celor care-ţi sunt aproape,
Ca în lumea cealălaltă
Să uneşti munţii cu ape.

Şi un dulce dor de tihnă
Pieptul să ţi-l împresoare!
Trăind veşnic în lumină,
Să fii răsărit de soare!
Îngenunche şi te roagă,
Înger ce-n lumină-ai fost!
Dacă aripa-i beteagă,
Iartă! E al vieţii rost...

Mă aduce printre ele,
Printre stele, printre muze,
Printre crucile pictate,
Doar sărutul de pe buze.
Tu eşti diavol de lumină,
Prima carte de poveşti,
Tu răzbaţi din întuneric...
Numai tu mă mai iubeşti!

Mă aduce printre ele
Şi un dulce dor de tihnă...
Frunze, vise, păsări, stele,
Flori şi pace şi lumină.
Soarbe în adânc misterul,
Iar se naşte fericirea,
S-a dechis spre mâine cerul,
Mi-am revendicat iubirea...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa zborului spre stele...

Zbor spre cerul plin de stele,
Candelă pe drum de noapte,
Toate-n lume-s efemere,
Toate-s dor, dureri sau şoapte.
Trec quasari prin lumea mare,
Ca un vis se pierd sub noi,
Suntem stele căzătoare
Şi ne zbatem în noroi.

Zbor spre cerul plin de stele,
Pe pământul răsturnat,
Din fereastră, din oglindă,
Ca un vis m-am înălţat.
Viaţa-i zbor! Aripi de fluturi,
Trec cu îngerii – o şoaptă,
Către alte începuturi,
Parcă ne-nţeleşi deodată.

Candelă pe drum de noapte...
Fulger – lanţ pentru furtună.
Drumul nostrutrist, prin noapte,
Gânduri şi secunde-adună.
Ca-ntr-o cofă,-n plânsul meu,
Strâng speranţe, strâng suspine...
Drumul, cât mi-ar fi de greu,
Las un zâmbet pentru tine.

Toate-n lume-s efemere...
Pe petalele de crini,
Dorm iar gândurile mele.
Sunt boboci de trandafiri.
Liliac pe cer cu stele,
Rădăcină de vulcan.
Pe cărarea vieţii mele,
Nici o lacrimă nu am.

Toate-s dor, dureri sau şoapte...
S-au născut spre a muri!
Printre pleoape legănate,
Trec secunde argintii.
Dor de prunci, părinţi şi stele,
O durere, un blestem,
Şoapte, toate-s efemere...
Mâine nu le mai avem.

Trec quasari prin lumea mare,
Peste vămi. Prin cimitire,
Cruci vor străluci în soare,
Sub eterna amorţire.
De sub stâncile durerii,
Ca un sâmbure de nucă,
Sufletul – simbolul vieţii,
Către cer se-nalţă-n fugă.

Ca un vis se pierd sub noi
Fluturi albi de sărbătoare,
În al râului şuvoi.
Trecem – păsări călătoare.
În clepsidră s-a oprit
Timpul – pasăre albastră
Şi de-odată s-au sfârşit
Timpul şi povestea noastră.

Suntem stele căzătoare,
Strălucim, ne înălţăm,
Fiinţe dragi şi vise scumpe,
În tăceri, le apărăm.
Curge lacrimă de gheaţă...
La mormântul pustiit,
Parcă dintr-o altă viaţă,
Numai noi am mai venit.

Şi ne zbatem în noroi...
Într-o viaţă trecătoare,
Plâng tăcerile din noi.
Suflet biciuit ne doare...
Cerul s-a întunecat,
Pleoapa-i zbatere-n furtună.
Doamne, multe-am îndurat!
Nu-mi uraţi de noapte bună!

Şi ne zbatem în noroi,
Sutem stele căzătoare,
Ca un vis se pierd sub noi,
Trec quasari prin lumea mare.
Toate-s dor, dureri sau şoapte,
Toate-n lume-s efemere,
Candelă pe drum de noapte,
Zbor spre cerul plin cu stele.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi de iubire

Un cer noros se-aşterne,
Pe-acest întreg pământ
Îţi văd privirea-n umbre
Şi păr bătut de vânt,

Cu gândul doar la tine
Aşa simt că trăiesc,
La noru' fumuriu în zare
Cu ochii aţintiţi privesc.

Te văd pe tine între stele,
Te văd cum străluceşti
Cu stropi reci de ploaie
Încerci ca să-mi vorbeşti,

Nu înţeleg ce vrei să-mi spui,
Dar ştiu că eşti cu mine.
Afară plouă neîncetat
Cu lacrimi de iubire.

poezie de Claudiu Românu (28 iulie 2017)
Adăugat de Claudiu Românu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru vremuri triste

Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
S-a-ntunecat privirea ta divină,
Eu, lăcrimând de doruri sunt aici.
S-au înălţat nămeţii înspre stele
Şi stelele din ceruri au căzut,
Azi pleoapele sunt plumburii şi grele,
Scumpă măicuţă. Ştiu că te-am pierdut.

Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină
În Univers te-ai rătăcit tăcut.
La tine oare cine-o să mai vină
Să-ţi mângâie tăcerea din mormânt?!
În ochiul tău cel sfânt, zadarnic lacrimi
Se risipesc. Făclii îmi ard la geam,
Şi-am dus durerea morţii după datini
Şi doar în gânduri, mamă, te mai am.
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
Un timp fatidic ţi-a furat menirea,
Mamă, de-ai fi cu noi mereu, aici!
Tu mi-ai îndoliat nemărginirea.
Eu îngenunchi de-acuma în zadar
Şi rog la ceruri, mamă, îndurare,
Ciorchini de lacrimi azi îmi bat în geam,
Durerea mea e veşnică şi mare.

S-a-ntunecat privirea ta divină,
Furtună e în cer şi pe pământ,
A încolţit un sâmbur de lumină,
La cele sfinte. Dincolo de gând,
Când ard în mine litere de gheaţă,
Tu-ai să te naşti poem de catifea,
Căci vei zidi în noapte, ca şi-n viaţă
Versuri de lacrimi şi frânturi de stea.

Eu, lăcrimând de doruri sunt aici.
Şi caut clipa revenirii tale,
Tu dormi, măicuţă, nu te mai ridici
Spre cer înalţi un zid de întristare.
Pe drumul tău, plecând, s-au arătat
Îngeri vuind de lacrimă şi jale,
Te-ai adâncit în clopote deodat'
Şi ne-ai lăsat cu sufletele goale.

S-au înălţat nămeţii înspre cer
Şi s-a zidit tăcere în morminte,
Iar eu aici sunt un străin stingher,
Rămas doar cu aducerile-aminte.
E pleoapa grea de plâns şi-ndoliată,
Nici lacrimi nu mai am, măicuţa mea,
Eşti de plecarea asta vinovată
Şi vânt de dorul meu vei suspina.

Şi stelele din ceruri au căzut,
Nu-ţi mai ridici privirea către mine,
Plecarea ta, măicuţă, m-a durut...
Din lumea-aceea nimeni nu mai vine.
Şi stelele pe cer se sting tăcut,
Te-ai dus în zbor de pasăre măiastră,
Măicuţa mea, ce tare m-a durut
Că ai plecat, că ai plecat de-acasă...

Azi pleoapele sunt plumburii şi grele,
Şi candela se stinge-n noi tăcut,
Mamă, s-a stins lumina vieţii mele
Şi să te am aproape n-am putut.
Ţi-e trupul lut şi te-a chemat destinul
Să mergi să te-ntrupezi cu Dumnezeu,
Măicuţă bună, prelungindu-ţi chinul,
Poate că aş fi suferit şi eu.

Scumpă măicuţă, ştiu că te-am pierdut.
Te-ai rătăcit spre nicăieri în noapte
Şi mângâierea-ţi simt şi te ascult
Strigându-mă, tu, înger, de departe.
Te-ai risipit în stele şi în ploi,
În lacrimă de foc şi în furtună,
Dar va veni un timp când amândoi
Destine frânte, fi-vom împreună.

Scumpă măicuţă, ştiu că te-am pierdut,
Azi pleoapele sunt plumburii şi grele
Şi stelele din ceruri au căzut,
S-au înălţat nămeţii înspre stele.
Eu, lăcrimând de doruri sunt aici,
S-a-ntunecat privirea ta divină,
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi

tic-tac, tic-tac
ceasul s-a poticnit într-un ciob
s-a oprit, apoi a tăcut
am ţipat atunci la porţile timpului ucis într-o noapte
nimeni nu m-a auzit
uneori mă regăseam între buze ascunse în primăveri
atingeri din trecut, pe unde am trecut odată, poate niciodată
o adiere îţi mângâia paloarea unui surâs
foşneau frunze uscate în toamne uitate
eram scoică risipită în nisip milenar
un suflet pierdut într-un psalm
căutam un strop de mare, în zare
mereu mă întrebam, mai era marea o mare
alteori desenam pescăruşi pe asfalt, mă priveai
renăşteai în zori din mare, în cântecul tragic al valurilor
la ceasuri târzii îmbrăcate în şoapte
se frânge amurgul, cuvintele au început să mai moară
tăcerile mă apasă, eu zac în negura lumii, printre lacrimi, păcate
uneori ascult tăcerea în noapte, mă doare
pic-pic, apoi nimic
e ceară în suflet, sunt suflet de ceară în bezna milenară
un suflet sfâşiat, trecător pe drum la ore târzii
mă zbat şi mă tem
pe frunzele reci se scutură amintiri, se scutură şi timpul rămas
clepsidra lumii e spartă
rătăcit în valuri târzii, te caut în noapte, străină sau cine oi fi
stingher călător printre şoapte, sunt frântură de vis din timpul ucis
de rămas nu a rămas nimeni
amurguri de ceară se aştern peste pleoape
plâng stele pe cer, mă ceartă, mă cheamă
şi totuşi doar pe tine te aşteaptă
femeie a nopţii, femeie în noapte
plouă prelung şi mi-e frig
plouă şi timpul spală gânduri în piatră
fiorul nopţii uitată, în noaptea existenţei noastre
ploile se întorc în privire, e toamnă în mine, în lume, în toate
femeie, suflet scăldat în lacrimi culese din rouă
sunt umbră în penumbra lumii în timpul uitat între pleoape
visul mi-a furat trecutul, dar unde-i prezentul
timpul s-a unuit cu marea, descarcă ochi din cer, într-o noapte
aşa mă regăsesc despuiat de primăveri în fiecare vară ce-a rămas
dar ce-a rămas astăzi din lume
unori desenez cai liberi pe scoarţa copacilor, să aud în zori, tropotul lor
în zare cresc rădăcini
ancorez uneori, sunt suflet pe mare
se sparge un val într-o scoică în timp ireal
cuvântul meu e sărut, al unui străin ce a iubit odată, o fată
de voi veni la răsărit de gânduri, într-o zi oarecare
să smulg de pe umeri trecutul
să ştii că am venit dintr-o eră ratată pe un tărâm de umbre
sub tălpi freamătă iubirea
uneori conturez universul cu un surâs
mă reîntorc în zori să aprind candele în altare de suflet
să mă aştepţi femeie în poartă
azi, am venit, am venit acasă

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iloriană

Iloriene, lumea se împarte
În viaţă, în iubire şi în moarte,
În viers şi cânt, istorii şi lumină,
În taină, în durere şi în tină.
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Înger pe ceruri rătăcind în vers,
Nectar din stele-n noapte ai cules.

Iloriene, lumea se împarte
În lupta pentru viaţă şi în moarte.
Tu ai călcat în medii de lumină
Şi ai găsit în poezie tihnă...
Tu ai luptat cu boala şi durerea
Şi ai găsit în versuri mângâierea.
Mormântul ti-este gol de tine azi,
Căci versu-ţi este cumpănă de brazi.

În viers şi cânt, istorii şi lumină,
Îmbujorat de voal de crinolină,
Precum un clopot ţi-a vuit nuntirea –
Te-a înfiat etern nemărginirea.
Şi-ţi curg la cruce flori de liliac,
Din plânsul cast, din neamul geto-dac.
Sărut de rouă peste sângeri – ploi –
De tine azi, suntem în suflet goi.

În viaţă, în iubire şi în moarte
Te-ai întrupat. Şi-acum, sobor de şoapte,
Vibrezi în suflet – un izvor de viaţă
Şi-n râuri lacrimi curg, tot curg pe faţă.
Ni-i sărăcit şi sufletul! Din vers,
Nectar de fericire am cules.
Tu i lăsat în noi, în fiecare,
O floare-nmugurind... o sărbătoare.

În taină, în durere şi în tină,
Luceafăr eşti, eşti vers, poem, lumină.
Prin tine suie, înger, răsăritul,
Tu eşti izvorul şi nemărginitul,
Speranţa şi istoria iubirii
De semeni... Tu eşti calea fericirii,
Tu-nmugureşti în noi, din neuitare,
Apusul, doar prin ochiul tău ne doare.

Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte...
Plecarea-ţi doare... plâng de dor în noapte,
E Vâlcea-n doliu, lacrimă-i pământul,
Căci ţi-ai călcat prin moarte jurământul.
Când ne vorbeai de-o bucurie simplă,
Un înger ne-atingea cu o aripă
Scăldată-n rouă, -n lacrimă de stele...
De ce-ai plecat de printre noi, vâlcene?!

Ţi-e sufletul amnar şi libertate.
Azi poposesc din gândurile toate
Şi te culeg din mine ca pe-o floare.
Tu nu poţi ştii vreodată cum se moare!
Trăieşti prin noi poveste şi poem
Şi te aşezi pe crucea ta de lemn,
Pictezi lumina-n pulbere de stele
Şi plângi prin noi de-acum, Iloriene.

Îngeri pe ceruri, rătăcind în vers,
Avem de-acum acelaşi univers...
Tu eşti Luceafăr, eu sunt un quasar,
Suntem mereu împodobiţi cu har,
Tu eşti o stea, te-ai frânt din Duhul Sfânt,
Eu încă-mi duc osânda pe pământ,
Eu lacrimă-s, tu un ocean de stele,
Cicatrizând sălbatica-mi durere.

Nectar din stele-n noapte ai cules...
Cât noi aici ne bucurăm de vers
Tu plângi în cer şi rătăceşti în zare
Sub clopotul de nerostită jale.
Întoarce-te pe pământene căi!
Iloriene, vino iar la noi!
Precum Iisus pe moarte ai călcat,
Dar azi, în taină, oh, te-ai depărtat...

Nectar din stele-n noapte ai cules
Înger, pe ceruri, rătăcind în vers.
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
În taină, în durere şi în tină,
În viers şi cânt, istorii şi lumină.
În viaţă, în iubire şi în moarte
Iloriene, lumea se împarte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele căzătoare partea a VI-a

Luceafăr blând al existenţei mele,
În câte constelaţii să conjug,
Sub plugul sufletului, praful dens de stele,
Apoi, în râu de lacrimi să tot curg?

Pe-al visurilor rug, demente umbre
Îşi plimbă trupul, căutând un sens
Trăirilor atât de insalubre
Din fiecare lacrimă şi gest.

Zadarnic cauţi raze de lumină...
Sub geana mea, un tulbure destin,
Durerea altor mii de vieţi ascultă –
Fâşie ruptă din incest divin.

Sunt albatroşi ce zboară-n universul
Scăldat în ape tulburi şi stihii...
Azi, mângâiere-mi este numai versul
Ce-a izvorât din nopţile pustii.

Un clopot de tăcere-mi rupe gândul
În două lumi: trecut şi viitor.
Sălbatice secunde-mi scaldă trupul
În lacul de secunde incolor.

Nu vreau să vii să îmi pătezi cu ură
Atingerea petalelor de jad.
De mult mă doare strângerea-ţi de mână...
Mă balansez între pământ şi iad...

Dezleagă-mi zborul! Vreau să plec departe...
Mi-e aripa rănită, dar alerg,
Căci sufletu-mi mereu lipsit de moarte
E-un bastion de suflete întreg.

Sunt un bastard răpit de generaţii,
În căutarea unei alte lumi...
Nu vreau iubire, temeri sau tentaţii!
Mă pierd în ploi de stele şi-n furtuni...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cânturi printre rânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă fluturelui rănit

E-ntâia oară când am prins să zbor -
Un fluture pe-o aripă de nor,
În zborul meu flămând după lumină,
Cu aripi de argint şi muselină.
Şi m-am născut un fluture de soare
Sub pulberea de stele şi ninsoare.
Văd în zadar cum s-a deschis petala...
În pâlpâiri de foc se-ntoarce seara.

E-ntâia oară când am prins să zbor
Şi-am înţeles, nimic nu e uşor!
Ni-i viaţa noastră fluture în vânt,
Dar nu-n zadar ne naştem pe pământ.
Un rol universal şi sfânt îl are
Pe-acest tărâm, prin sine, fiecare.
Trăim spre-a ne-mplini făgăduinţa,
Iubirea şi speranţa şi credinţa.

Un fluture pe-o aripă de nor
Am fost adesea şi-am dorit să zbor.
În lumi pudrate cu luciri de stele
Miresme m-au furat şi-au dus cu ele
Mierea din lanuri, pacea din ogoare
Şi limpezimea stelei căzătoare
Ce-n legământ cu moartea, ca o noapte,
A coborât în unduiri de şoapte.

În zborul meu flămând după lumină,
Purtând ca voi, mereu, aceeaşi vină,
De a avea ce nu îmi aparţine -
Munţi de granit, vulcani, păduri virgine,
Oh, mi-am pierdut esenţa şi aripa mi-e frântă,
Mi-e sufletul în cârje, căci ţip în zarea mută
Şi soarbe-nsingurarea mâhnirea mea... Ridică
Un munte de durere în lumea cea de sticlă.

Cu aripi de argint şi muselină,
Cobor şi plâng... Sunt trepte de rugină
Ce scârţâie sub plânsul de sub gene.
De-aţi stăpâni întregul cer, cu stele,
Tot n-aţi avea dorinţele-mplinite
Şi tot veţi plânge... Însă luaţi aminte!
Ucide-n lumea asta ce străluce
Şi-ngenunchiaţi, osânda vă veţi duce.

Şi m-am născut un fluture de soare,
Uitând de strălucirea care doare.
Credeam în zborul meu... A fost să fie
Decât firav surâs de păpădie...
Nu m-am oprit pe frunze, nici pe creste,
M-am avântat spre culmile celeste,
Apoi însângerat, către ţărână,
Am poposit pe-a pruncului tău mână,

Sub pulberea de stele şi ninsoare
Am învăţat că, iată, se şi moare...
De-aceea rog să măsuraţi cu gândul
Şi visul şi mărirea şi pământul.
Iar ochiul tău de le-ar putea cuprinde,
Zborul să-ţi fie lent, să iei aminte
La zborul meu, la biciuirea sorţii,
Căci ruginite-s lacătele porţii.

Văd în zadar cum s-a deschis petala.
Pe aripi frânte, azi, se pleacă seara.
Ce rost, (vă-ntreb), de-acuma frântul zbor,
Când într-o clipă trebuie să mor?!
Ce rost puteri şi avuţii? Vezi bine
Chiar dacă lupţi, nimic nu-ţi aparţine.
Eşti în decor, o rană sângerândă,
Deci ia aminte! Nu pleca la luptă!

În pâlpâiri de foc se-ntoarce seara...
Străin pribeag, a ta să fie rana?!
Ce-ai adunat?! Ce rost în lume, dacă
Din pumnul tău nimeni nu se adapă?!
Câţi oameni i-ai hrănit cu-nţelepciune?
Vin prunci recolta vieţii să-ţi adune?!
Poate-ai trăit un fluture-n zadar...
Din drumul tău greşit te-ntoarce dar!

În pâlpâiri de foc se-ntoarce seara...
Văd în zadar cum s-a deschis petala
Sub pulberea de stele şi ninsoare.
Şi m-am născut un fluture de soare
Cu aripi de argint şi muselină.
În zborul meu flămând după lumină,
Un fluture-s, pe-o aripă de nor...
E-ntâia oară când am prins să zbor.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O scrisoare

eu nu te pot iubi
cascade în suflet le trec
şuvoi de dorinţe petrec
ultima clipă...
aş vrea ca să zbor
am aripa frântă
şi doare..
nu ştiu cum să-ţi spun
că nu sunt acum
decât un sfârşit
de poveste...
n-am voie să trec
peste un prag
ce Domnul mi-a dat
dar mă doare...
eu nu te pot iubi
dar pot să-ţi trimit
în ceasul târziu
o scrisoare...
pe aripi de vânt..
pe aripi de gând
trecutul parfum
dintr-o floare...
e mult... sau puţin..
nici eu nu mai ştiu
dar inima-mi plânge
şi doare...

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!