Cioara

Câmpul alb, ca un cearşaf,
Până-n zări se desfăşoară...
Sus pe-un stâlp de telegraf,
S-a oprit din zbor o cioară,

Nemişcată-n vârf de par
Ca o acvilă pe-un soclu,
Oacheşă ca un hornar
Şi macabră ca un cioclu;

Neagră ca un as de pică,
Sub nemărginitul cer;
Singuratică şi mică
Cât o boabă de piper;

Gârbovă ca o feştilă
Într-un cap de lumânare;
Ca o mutră imobilă
De harap cu nasul mare,

Dar sinistră şi pârlită
De la coadă până-n plisc,
Ca o pajură trăsnită
Într-un vârf de obelisc;

Încrustată-n atmosferă
Ca un ou de ciocolată;
Amărâtă şi stingheră
Ca o prună afumată;

Cu alura interlopă
Ca un muzicant în frac,
Cuvioasă ca un popă
Şi smolită ca un drac;

Demnă, ca un om celebru;
Mistică şi fără chef
Ca un basorelief
De pe-un monument funebru;

Încomodă-n soare, ca
Un gunoi în ochi; nefastă
Ca un chibiţ ce-ţi stă-n coastă
La un joc de bacara;

Suspendată ca o notă
Pe un portativ gigant;
Slută, ca o hotentotă
Părăsită de amant;

Mică-n mijlocul naturii
Ca un fir de praf de puşcă;
Neagră cum e cerul gurii
La un câine care muşcă;

Cruntă ca o vânătaie
Cauzată-n match de box;
Ca un bulgăre de cox
Care-a stat o noapte-n ploaie;

Resemnată, ca-n vitrină
O reclamă pentru vulg,
Şi uşoară ca un fulg
De funingine-n lumină;

Tristă ca un crep de doliu
În văzduhul diafan, —
Ca un punct aerian
Pe-al zăpezii alb orgoliu;

Stranie ca un ponos
Al priveliştii de cretă;
Solitară şi cochetă
Ca un cuc de abanos;

Neagră, ca o muscă-n lapte,
Şi fantastică-n contur,
Ca un miez adânc de noapte,
Cu lumină împrejur;

Fină ca o acadea
De ţiţei topit la soare;
Prinsă-n falduri de ninsoare
Ca un fiong de catifea;

Ireală, ca un duh
Cu penajul ei feeric, —
Ca o cupă de-ntuneric
Răsturnată în văzduh;

Gravă ca o rugăciune
Şi posomorâtă ca o
Figurină de cărbune
Cu nuanţe de cacao;

Tragică, ca o emblemă
A obştescului sfârşit;
Sumbră ca o anatemă
Aruncată-n infinit;

Mută-n liniştea câmpiei
Ca un bloc de piatră arsă,
Ca un ghem de beznă toarsă
Din fuiorul veşniciei, —

Atârnând de bolta goală
Ca un uger de catran
Unde pruncii lui Satan
Vin, plângând, să sugă smoală;

Piază-rea, ca un blestem
Azvârlit aşa-ntr-o doară
Creatorului suprem, —
Şi banală... ca o cioară!

poezie celebră de George Topîrceanu din Migdale amare (1928)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul ciorii

Cioara oacheşă, smolită,
Stă pe-un vârf de rămurea,
Croncăne de zor, se-agită,
Prevesteşte vremea rea.

Că-i urâtă, cătrănită,
N-are nicio vină ea,
Cioara oacheşă, smolită,
Stă pe-un vârf de rămurea.

Ar vrea să spună ceva,
De necaz e urmărită,
N-o iubeşte nimenea,
Zboară ncet înspre vâlcea
Cioara oacheşă, smolită.

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Far în noapte

Cerul e o sferă neagră,
marea un disc întunecat.

Farul îşi trimite de pe coastă
aripile de lumină.

Rotindu-se fără contenire,
pe cine caută oare,

când inima mea pieritoare
nu mai este în piept?

Iată, stânca neagră
unde-i înlănţuită.

O cioară scobeşte continuu,
dar demult nu mai curge sânge.

poezie de Alfonsina Storni, 1892-1938, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Neagră

E neagră marea până-n zare,
După puterile naturii...
Dar nu-i atât mie îmi pare,
Ca vecinu-n cerul gurii!

epigramă de Constantin Păun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara – două legende

I

Negru era cel fără ochi;
Negru era conţinutul limbii;
Neagră era inima;
Negru, ficatul, negri – plămânii
Incapabili să absoarbă lumina;
Negru, sângele în tunelele lui întunecoase,
Negre, maţele împachetate în cuptorul lor;
Negri erau de asemenea muşchii
Care zvâcneau să iasă la lumină;
Negri, nervii – negru, creierul
În temniţa viziunilor ;
Negru mai era sufletul, bulboană imensă
A plânsului care, sondând, nu-şi poate
Defini propriul soare.

II

Negru este capul vidrei, ridicat.
Neagră este stânca, plonjând în spuma apelor;
Neagră este mânia adăpostită în patul sângelui.

Negru este pământul, dacă scurmi doi centimetri,
Un ou al întunecimii,
Unde soarele şi luna îşi alternează anotimpurile

Pentru a cloci o cioară, un curcubeu întunecat,
Arcuit în vacuum,
Marcând o imensitate goală,
Dar, totodată, în zbor.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte neagră, noapte cruntă

Neagră noapte, noapte cruntă
Cine sufletul ascultă
Să fie resuscitat
Vis din vis adevărat?

Să-şi revină-n melodii
Din sirinx de ciocârlii,
Să nu fie estompat,
În văzduh de zori uitat.

Suflet blând şi trup de foc
Mă tot rog să ai noroc,
Să scapi din negre năluci,
În lacrimi să nu te culci,

În iarbă, în roua ei;
Doar în zbor de porumbei
Unde noaptea-şi pierde firul
Să creşti precum trandafirul

Soarele-ţi pună petale
Toate visurile tale.
Suflete, trup ostoit,
Sunt al tău, m-am dăruit!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soare alb

Soare alb într-o vitrină
Spune-mi cine e de vină
Că nu port pantof cu toc
Nu-s subţire la mijloc,
Părul mi-este şatirat
Şi obrazul cam ridat.

Soare alb într-o vitrină,
Luminează haină fină,
Chiar de-i neagră la culoare,
Să o port în sărbătoare
La biserica din sat
Unde rugi am înălţat,
Să am bucurie-n glas,
Să iubesc ce mi-a rămas.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! Cu ochişorii lui mărunţi, cât nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, câtă umezeală sub frunzişoara lui! Ce căutase dansul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Şi, ca o adeverire, pe ţărâna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare! Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimă neagră

Cocoşii sparg liniştea nopţii,
N-am somn.
Inima mea e neagră, neagră.

Zorile îmi bat în fereastră,
N-am somn.
Inima mea e neagră, neagră.

Amiaza e bălaie,
N-am somn.
Inima mea e neagră, neagră.

Se apropie asfinţitul roşu,
N-am somn.
Inima mea e neagră, neagră.

Singur, în miezul nopţii, vorbesc,
N-am somn.
Inima mea e neagră, neagră.

Cocoşii sparg liniştea nopţii,
N-am somn.
Inima mea e neagră, neagră.

Zorile îmi râd în fereastră.
N-am foame, n-am sete, n-am somn.
Inima mea e neagră, neagră.

Inima mea e mereu neagră, neagră.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul ca loz câştigător

Vă spun:"E neagră", însă nu e neagră.
Vă spun:"E cioară", însă nu e cioară.
Ordinea ciorii negre este alta.

Vă spun:"E verde", însă nu e verde.
Vă spun:"E iarnă", însă nu e iarnă.
Dar eu posed acum o iarnă verde.

Poemul e un loz care câştigă
mereu. Jucaţi pe cioară: iată cioara.
Jucaţi pe mine: iat-o iarnă verde.

Esenţiala diferenţă dintre
aceste lucruri n-are corp: trăieşte
ca un abis cu buzele lipite.

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş din Conjuratio poetica (1974)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tablou de septembrie

Se crapă sineala pe contururi de creastă,
Pictura e verde şi neagră şi-albastră.
Se tânguie-n ceruri o culoare nefastă.

Dar soarele sparge al cerului tot;
Se-ascund constelaţii sub măşti de tarot,
Iar nimbul se-ntinde în roşu potop.

Un ochi ruginit de soare apune,
De nor prigonit, sub cer de tăciune,
Şi vântul şi ploaia răsună-n răpciune.

Tăcut este cerul ca o neagră păşune.

poezie de Necula Florin Dănuţ
Adăugat de Baude
Comentează! | Votează! | Copiază!

greier

Greierele

Un cântăreţ în frac funebru,
Cu papion şi cu joben,
Ce l-a făcut poet celebru
Pe-un oarecare... La Fontaine.

definiţie epigramatică de Nicolae Bunduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isaura - sclavă neagră în cerul gurii

Îmi înfig dinţii în negrul tău
în colţul gurii îmi curge
o dâră vâscoasă
de umbră
cu mâinile băgate în zulufii lor
îţi dau copiii cap în cap
trec unul prin altul
în trenul unde stăm faţă în faţă
priveşti ochii mei albaştri
oglindiţi în razale soarelui
ce intră prin fereastra murdară
nu merg cu tine
o să cobor la prima
nu îmi ninge în primăvară
ţi-am spus
am o singură coastă ruptă
e loc puţin în egoismul meu Isaura
sclavă neagră în cerul gurii

poezie de Relu Cazacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dunărea este singurul fluviu din lume, care izvorăşte din Neagră (vezi Munţii Pădurea Neagră) şi se varsă tot în Neagră.(vezi Marea Neagră) După ce scapă de încleştarea cu Carpaţii noştri de la Cazane, ajunsă în largul câmpiei, răsuflă uşurată, zâmbeşte şi exclamă cu bucurie: Ce frumoasă e LIBERTATEA!

Dumitru Delcă (29 noiembrie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Far în bezna nopţii

O sferă neagră cerul
şi-un disc negru marea.

Farul desfăşoară de pe ţărm
evantaiul lui de lumină.

Pe cine cauţi în noaptea
care revine încontinuu?

Când cauţi în pieptul meu
inima muritoare,

uită-te la stânca neagră
de care-i înlănţuită.

Un corb o ciupeşte mereu,
dar ea nu mai sângerează.

poezie de Alfonsina Storni, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Modelare

Tot modelez în ritm de poezie
Idei şi gânduri, până-n miez de noapte,
Ce se topesc pe coala de hârtie
Şi se revarsă-n inimile toate.

Curg sentimentele în mari cascade,
Fiorul lor mă farmecă şi mâine,
Iar ale nopţii sfinte serenade
Sunt pentru mine şi piper, şi pâine...

Adesea amăgit de noi menade,
Ceva demonic îmi sugrumă versul
Şi fruntea mea împovărată cade...
Se năruie, în văi de plângeri, universul!

Metafore în mintea-mi se-mpreună,
Văpăi cu limbi de aur în ninsoare,
Prin ele sfidez cerul sub furtună
Şi nu mă frâng într-un apus de soare.

poezie de Dumitru Gherghina din Confesiuni de-o clipă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vârf de munte

În vârf de munte liniştea-i adâncă
Urcuşul nu mai pare atât de greu,
Iar dacă şezi în tihnă pe o stâncă
Te simţi apropiat de Dumnezeu.

Mai jos de nori e lumea trecătoare,
Cu ale ei dureri şi frământări,
Însă pe culme e senin şi soare
Şi poţi privi până departe-n zări.

Din când în când, un vultur se avântă
Prin aerul rarefiat şi pur,
Iar capra neagră ochiul ţi-l încântă
Când zburdă pe tăpşanele din jur.

O bucurie mare te cuprinde
Întregul trup devine mai uşor,
Iar sufletul aripile-şi întinde
Şi te trezeşti purtat de el în zbor.

poezie de Octavian Cocoş (16 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Phantasma de luxe

La început puţin, apoi din ce în ce mai mult, se-aşază praful
pe noi. La început se-aseamănă cu puful fin de pe aripile
fluturilor. Apoi e ca noaptea desenată de un copil din amestec
de alb şi negru. Şi din ce în ce mai puţin alb şi tot mai mică luna.

Odată cu praful, se-aşterne liniştea. La început puţină, chiar
mai mică decît pauzele dintre cuvinte, apoi se-adună
ca în momentele în care discul s-a terminat şi nu-ţi dai seama.
La un moment dat liniştea devine violentă şi-ajunge
să ne curgă sînge din urechi.

Pe rînd mamele, taţii, prietenii, copiii ne spală de praf şi de linişte.
Mai întîi mai des, după aceea din ce în ce mai rar, pînă praful
devine gros şi liniştea o atmosferă în care ne abţinem să respirăm.
Ca să n-o tulburăm.

La început praful e uşor, dar într-un tîrziu e povara de sub care
nu ne mai ridicăm. Iar liniştea noastră se uneşte cu liniştea altora
şi formează un fel de cîntec. Îl aud doar cei legaţi prin jurămîntul
tăcerii.

La început mai mult, apoi din ce în ce mai puţin, iubirea se depune
în noi. E moale, e pufoasă şi atît de plăcută, la fel ca o plapumă
din lumină blîndă în septembrie. Şi cînd praful şi liniştea ne-au acoperit
complet, lăsăm plapuma să acopere locul gol de la masă.

La început am fost eu şi tu. La început mai mult eu, apoi mai mult
tu, pînă cînd praful şi liniştea şi iubirea ta m-au învăluit. Şi simt
cum fiecare cuvînt al tău se opreşte în mine, ca într-o poveste
care se tace pe sine pînă inima stă şi-aşteaptă trupul să mişte
ca un clopot.

Într-un tîrziu, praful meu, liniştea şi iubirea se vor aşeza pe tine
asemenea zăpezii ce se-aşterne lent, ca o singurătate cu care începi
să te obişnuieşti. Şi ţi se face frig, tot mai frig, la început cît o noapte
fără nimeni, apoi din ce în ce mai multe, pînă cînd vei striga. Atunci
mi se va opri sîngerarea din urechi şi te voi auzi.

Voi auzi şi voi striga şi eu, voi striga atît de tare încît vor dispărea
şi praful şi liniştea şi iubirea şi va rămîne doar adevărul:
doi oameni cărora oasele le vor fi prea mari pentru carne, moartea
insuficient de neagră şi-adîncă să ne ascundă şi chiar şi cerul va fi
prea mic să ne fie cearşaf pentru dragoste.

poezie de Leonard Ancuţa (septembrie 2010)
Adăugat de Leonard Ancuţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulg de nea

Vino frig şi mă-nfăşoară
Cu bucăţi de toamnă-n seară
Şi-ai să vezi ce lungă-i noaptea
Şi cât de aproape-i moartea.

Nămeţit de doruri grele
Astăzi nu mai am surcele
Să aprind din nou iubire
Să cad pradă în robire.

Nu mai stau de veghe zorii,
Nici n-aud struna viorii
De tăcere molipsită
Şi de-arcuşuri părăsită,

Fulg de nea cu vers romantic
Să-mi ningi iarăşi cu jăratic
Ca să-mi dai multă răcoare
Unde focul meu mă doare.

Scutură-mi bine clepsidra
Că mă strânge-n braţe hidra,
Sfarmă-mi inima de gheaţă
Cu fărâme dulci de viaţă.

Fără frică de-ntuneric,
Cap de-afiş pe-un panegiric
Voi porni şi către stele
Să dansez pe nori cu iele

Voi fura clipe din lună
Rătăcite-n grea furtună
Şi ascuns în bulb de soare
Voi bea ultima ninsoare.

Voi uni cerul cu marea,
Voi sorbi din hău uitarea,
Cerul să mă izbăvească
Dumnezeu să mă păzească.

poezie de Ştefan Doroftei Doimăneanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gol

Dă foşnet frunza măruntă,
Umbra e rece-n pădurea sonoră -
O mirare tăcută, poate cruntă,
O ameţire de toamnă, de-o horă.

Un haos vrea să mă ducă
De unic uitînd, şi de număr -
Un foşnet uscat mă usucă,
Pe-un arbore plîng ca pe-un umăr.

Şi sfîrîie-o ploaie uşoară -
Caverna de-odinioară...
Şi zarea-ntunecată...

poezie celebră de George Bacovia
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vorbă cu mine

Mă tot uit ca-n vis la el
Ferit de-ale lumilor cuvinte
Şi-l strig mereu ca pe-un rebel
Ce nu mai vrea să mă alinte.

Încerc cu teamă-a-i asculta
Impertinenta-i gângurire
Crezând că poate va-nceta
Să se scalde-n tânguire.

Îl caut prin miile de "mine"
Un's-ascund suspinele
Căci zadarmic iarăşi vine
Să-arunce-van ruşinile

Ca s-alung a sa sfială,
Îl aşez la masa mică
Cu faţa ruptă, din croială
C-un taburet ce se ridică.

Cuprinde-ncet cu mâinile-amândouă
Cana neagră de cafea
Să nu îi văd ochii plini de rouă
Sau cum soarbe vechi din ea.

Asurzit de ticăitul rece
Al clipei ce moare renăscând,
Zboară-mi iară vorba dulce
Spre cel ce tace ca-n mormânt.

Deodată, printr-o tresărire
Îşi varsă cana de cafea
Văzând o mică licărire
Sperând, în inima mea.

Licărirea ceea mică
Se transformă pâlpâind,
Spulberând orişice frică,
Într-un foc, de viaţ-arzând.

Noi, scăldaţi doar în lumină
Ne cunoastem, în sfârşit
El e eul meu de vină
Eu sunt el, ce n-a murit.

poezie de Bogdan Romanescu din volumul "Ceas gemând" (decembrie 2019)
Adăugat de lbdus
Comentează! | Votează! | Copiază!