Vălul

Ceilalţi şedeau cu umerii lipiţi de o fereastră
cu ochi ca nişte cuie înfipte în trupurile noastre
şi toate cumpenele respirau
dar într-o bună zi ceva pluti în ei se pârgui acolo
şi se trăia destul de greu
iar noi eram răsturnătorii

atunci acea femeie şedea pe scaunul cel mai înalt şi se uita la mine
cu tristeţe
era o recunoaştere vădită printre cele mari şi sfâşiate pe sub văl
şoaptele ei îmi mângâiau obrajii
cât de departe se aflau atunci şi vălul şi tristeţea
de multe ori găsite şi tot la fel uitate
pe iarba liniştită a tăcerii mele.

poezie de Gellu Naum din Ascet la baraca de tir
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre Gellu Naum

M-am întâlnit cu Gellu Naum
într-o carte. El încă scria pe marginea hârtiei
tăioase
despre păsările în care cerul zbura
cu două aripi statice.
A deschis cele două coperţi
fiindcă amândoi fumam
eu din litera "I"
el din cei doi "L"din numele său.
Ningea cu sentimente. Eram cu picioarele
în băltoace cu şerpi degeraţi
A făcut un bulgăre de venin
şi a zis
Cu ăsta! Cu ăsta îmi voi bulgări mormântul!
Aşa m-am întâlnit eu cu Gellu Naum
şi am fumat ideea de fum.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre stelele căzătoare

cred că pe atunci ţi-ai fost pus
toate speranţele
în mine,
eu abia învăţasem să te ţin de mână
împotriva destinului,
să stau drept într-o lume nevertebrată,

într-o zi m-am îndrăgostit de dansul nostru
deasupra pământului,
era ca un pas în doi
în stratosferă
spre o destinaţie nedefinită,

nu ne învăţase nimeni despre primejdii,
lumea ne cenzura nevinovăţia
prin pătrate de sticlă,
printr-un ochi de fereastră,

descifram rostul nostru în zodii,
în potcoave de cai morţi,
printre pietre de râu,
în rotocoale de praf de pe drum,

abia învăţam să te privesc
între patru pereţi
dezbrăcată
de inocenţă,
eram doar nişte copii mari
care voiau să urce
de mână nişte trepte,
spre stelele
căzătoare.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce mă laşi singur departe pe câmp şi pe deal cu ceaţa pe ochi...?

citat din Gellu Naum
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Discurs către pietre

Pe o cale ferată pustie le vorbeam pietrelor
cu un foşnet prelung seara cădea
ceva se surpa printre crengi se năruia
într-o haotică geometrie

calea ducea în patru direcţii diferite
peste câmpiile grele ale cerului

mecanicul fuma liniştit puteam alege locul
îl alegeam

atunci se năştea în noi o aspră penitenţă
seara ne cădea părul îl puneam deoparte
cu un foşnet prelung cerul cădea
ceva se surpa în noi se năruia.

poezie clasică de Gellu Naum
Adăugat de Simona E
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există anumite suferinţe care pot fi uitate atunci când putem pluti deasupra durerilor noastre.

Paulo Coelho în Unsprezece minute (2003)
Adăugat de roxanne
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă n-aş fi crescut...

Dacă n-aş fi crescut
aş fi rămas acea copilă
veselă şi zburdalnică
în ochii căreia râdea
toată bucuria copilăriei
aş fi alergat încă
la fel de neobosită
pe toate coclaurile
şi prin podgoriile dragi
aş fi admirat şi acum macii
ce creşteau de nebuni
care înroşeau tot câmpul
şi obrajii mei de copil zvăpaiat
ce nu stătea o clipă locului
ce departe-mi pare
drumul spre acea fetiţă
de parca iarba a crescut
atât de deasă
între mine şi ea
şi nu pot răzbate
din spatele casei
Milcovul mă strigă
cu nostalgie ca atunci
când alergam desculţă prin prundiş
chiar dacă mă mai răneam
rănile parcă nu erau
la fel de dureroase
ca acum
eram mai curajoasă
decât băieţii
şi nu plângeam
acum când mă privesc
în oglinda copilăriei
mă văd cu alţi ochi
ce departe e lumea aceea
când oamenii se iubeau unii pe alţii
parcă şi iarba era mai verde
sub tălpile mele mereu goale
cerul era şi el mai albastru
mai curat
iar apa băută din căuşul palmelor
atât de pură
încât mă puteam oglindi în ea
ca-ntr-o oglindă fermecată
oamenii parcă nu alergau ca astăzi
atât de debusolaţi
în toate părţile
doar copiii alergau atunci
prin copilăria mea
ca-ntr-un joc de-a prinselea
azi când privesc în jur
oamenii aleargă continuu
nu se mai opresc
nu îşi vorbesc
şi nu mai zâmbesc...
din trecut mă strigă ea
fetiţa care dacă n-ar fi crescut
astăzi eu n-aş fi fost mamă
o privesc atent şi văd cum
îmi face cu mâna
şoptindu-mi să n-o uit...
şi ca să n-o uit
am închis-o într-o cămăruţă
a sufletului meu
deşi ştiu că
din când în când
mai iese de-acolo
să alerge prin copilăria ei
trag perdeaua timpului
şi zâmbesc melancolic
la peisajul unde doi copii
se joacă fericiţi în iarbă
conştiinţa mea mereu trează
mă scutură de mânecă
(dacă n-ai fi crescut...)
... şi din ochi mi se preling
picături de ploaie...

poezie de Alina Cristian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regretele încep atunci când lacrimile adormite ale văzului se trezesc într-o realitate iraţională şi devin hrană a tristeţii profunde pentru ceva ce n-a fost să fie. Tristeţea profundă vine atunci când o tristeţe o întemeiază pe cealaltă, dar nimic nu se poate război cu viaţa în lumina ei.

aforism de Ştefan Radu Muşat
Adăugat de Ana Georgiana Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În toamna aceea

Era toamnă
Erau şi nişte castani
Şi o bancă.

Eu şedeam
Eram palid şi poate frumos
Şi mă gândeam.

Atunci s-a oprit un tramvai
S-a dat jos o femeie
Dar era îmbrăcată foarte bine
Era deci o cucoană.

Tramvaiul a plecat
Strada rămăsese goală
Atunci femeia s-a aplecat
Şi-a ridicat încet rochia
Până la genunchi
Şi pe urmă mai sus
Foarte sus.

Avea nişte pulpe rotunde, frumoase
Şi ciorapi eleganţi de mătasă
A stat mult până şi i-a potrivit;
Eu o priveam pierdut de pe bancă
Şi ceva plângea, agoniza, murea în mine
Încât femeia s-a ridicat
Şi m-a văzut.

Era o femeie albă, frumoasă
Dar obrazul i s-a făcut deodată roşu
Şi eu simţeam cum mă înroşesc;
Femeia a plecat repede
Avea o rochie albastră care flutura în urmă
Eu am rămas mai departe pe bancă,
Sub castani.

Şi a mai venit un tramvai
Din el a coborât altă lume
Femei şi fete frumoase.

Şi eu şedeam mai departe pe bancă
Şi mă gândeam
La mine
La sinucidere,
Era toamnă
Şi mai erau şi nişte castani.

poezie de Poemul invectivă (1933)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu ochi frumoşi

când eram copii
era acolo o casă ciudată
cu jaluzelele
întotdeauna
trase
şi nu se auzeau voci
niciodată
şi grădina era plină de
bambuşi
şi nouă ne plăcea să ne jucăm printre
bambuşi
pretinzând că eram
Tarzan
(cu toate că Jane
lipsea).
mai era şi
un lac cu peşte
unul mare
plin cu
cei mai rotofei peştişori aurii
pe care i-ai fi putut vedea vreodată
şi erau domesticiţi.
veneau la suprafaţa apei
şi luau bucăţele
de pâine
din mâinile noastre.

părinţii
ne spuseseră:
"nu vă apropiaţi niciodată de acea
casă."
aşa că, desigur, exact asta
am făcut.
ne întrebam dacă locuieşte
cineva acolo.
au trecut multe săptămâni iar noi
n-am văzut niciodată
pe cineva.

apoi într-o zi
am auzit
o voce
din casă
"EŞTI O CURVĂ
AFURISITĂ!"

era vocea unui
bărbat.

apoi
uşa
casei s-a
deschis larg
şi bărbatul
a ieşit
afară.

ţinea în mâna
dreptă o sticlă
de jumătate de litru cu whiskey.
era cam de
30 de ani.
avea o ţigară-n
gură şi
era nebărbierit.
părul
nepieptănat
îi stătea vâlvoi
şi era
desculţ
în tricou
şi-n pantaloni.
dar ochii lui
erau
strălucitori.
scânteiau
în
lumină
şi-a spus,
"hei, micuţi
domni,
vă distraţi,
sper,
de minune, aşa-i?"

apoi a scos un
chicotit
şi a intrat
înapoi în casă.

am plecat,
ne-am întors
în curtea noastră
şi-am căzut
pe gânduri.

părinţii noştri,
am concluzionat,
voiau ca noi
să stăm departe
de acel loc
pentru că
nu doreau
să vedem un
astfel
de om,
un om natural
puternic şi
cu ochi
frumoşi.

părinţilor noştri
le era ruşine
că ei nu erau
ca
acel om,
de-aia
doreau ca noi
să stăm departe.

dar
ne-am întors
la acea casă
şi la bambuşi
şi la peştişorii aurii
domesticiţi.
ne-am întors
de multe ori
multe săptămâni
dar nu l-am mai văzut
şi nici nu l-am mai auzit
vreodată
iarăşi.

jaluzelele stăteau
trase
ca întotdeauna
şi era linişte.

apoi într-o zi
când veneam de la
şcoală
am văzut
casa.

era arsă
toată,
nu mai rămăsese
nimic,
doar fundaţia
contorsionată şi neagră
fumegând
şi ne-am dus la
lacul cu peşti
dar nu mai era
apă
în el
şi peştişorii
rotofei şi-aurii
zăceau morţi
acolo
uscându-se.

ne-am întors
în curtea noastră
şi-am vorbit despre
asta
şi-am decis că
părinţii noştri
le-au ars
casa
i-au ucis
au ucis şi
peştişorii aurii
pentru că totul
era prea
frumos,
până şi păduricea
de bambus a fost
arsă.

lor le fusese
teamă de
de omul cu
ochi
frumoşi.

şi
nouă ne-a fost teamă
atunci
că
de-a lungul vieţilor noastre
asemenea lucruri
se vor mai
întâmpla,
că nimeni
nu dorea
ca cineva
să fie
atât de
puternic şi de
frumos,
că toţi
ceilalţi niciodată
n-ar permite aşa ceva
şi că
mulţi oameni
vor mai trebui să
moară.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cârduri de gânduri călătoare

nu ştiu de ce,
mirosea a aşternut curat,
un fel de sudoare de primăvară
se simţea printre muguri de femeie,
printre mugurii din cer,
printre poalele munţilor,
de dragoste de la începutul pădurii,

nu ştiu de ce,
cred că ai putea să-mi spui
dacă
îţi mai trec păsările
prin cârduri de gânduri
călătoare,
printre crengile acelea
întortocheate de amintiri,
cum ar fi de pildă
să vii să vezi un om
între sărbători,
sau înainte de culcare,
sau înainte să-l ia naiba,
sau înainte de soartă,

sau să încerci să cuprinzi un om
căutându-l în jurul propriei axe
sau mai bine în jurul
Pământului,

nu ştiu cum,
mirosea a groapă reavănă
şi a dor de îmbrăţişare
şi a cărare rece
undeva în munţi,
a piele albă de trupuri de copac,
de trupurile noastre,

nu ştiu,
frunze mici şi vii şi verzi şi albastre
mi-aduceau aminte de nişte ochi
cruzi,
ca atunci când capătul lumii
părea
imposibil de departe
şi clipa atât de
perfidă
şi de aproape.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo

muntele-i prea verde de timp crescut
albă este pielea ta
o clipă crescută din mine, ciudat
aleargă spre viitor
în mine sunt, nu ştiu, imagini multe văd
sunt un fonograf, gol
plutesc fără greutate şi cânt apăsat, viaţa
strune fiindu-mi cârlionţii tăi
pe-o tamplă uitadu-se la mine
privesc printr-o fereastră, mă simt cadru de film
dincolo, tu te disipezi
poiana ta este verde-albastră pe-un cearceaf alb
lumină în liniştită dimineaţă
singurătatea ierbii înalţă tăcerea spre cer
capul tău întors îmi priveşte însă tristeţea
eşti dincolo de mine, departe
poiana din sufletul tău se uită la mine
nu pot sa ajung acolo, unde nici măcar...
privirea mea nu te poate atinge
am fost un nor prin viaţa ta trecător

poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spargerea trupurilor goale

te-am visat, iubite
într-o noapte viitoare
mă împăcasem în vis cu tine.
tu erai un trup imaginat.
pictorii desenau pe oglinzi
trupurile noastre goale.
spargerea trupurilor întârziase
plata fusului orar.
în acelaşi moment
în care tu ai intrat pe uşă,
trupurile noastre
s-au spart în oglinzile pictorilor.
transformarea se făcuse într-un spaţiu închiriat,
locuit de un bărbat
care-şi pierduse fluturii.
de fiecare dată când acesta întâlnea o femeie,
căuta în pielea ei fluturii magici pierduţi.
uneori, pielea răspândea mirosul
de carne de femeie trezită
după o noapte de pierzanie.
şi, atunci, bărbatul uita
că atinsese pielea de catifea,
în care fluturii magici se năşteau a doua zi.
bărbatul era frumos
acoperit în frigul împrumutat.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kali

Timpul îmi şopteşte, la capătul pământului,
Îmbătat de o ultimă ceaşcă de cafea
Că tristeţea mă face mai frumoasă...
Şi am ales să rămân aşa, statică
Eliberând printre gratiile sufletului
Ultimele urme ale unui zâmbet...
Am rupt orologiul în patru păcate
Am împărtit totul în doisprezece secunde uitate
Poate...
Niciodată slabiciunile nu m-au dezamăgit
Mi-au umplut speranţe deşarte
M-au descompus până la minus infinit...
Mi-e dor de mine... Kali
Femeia care nu părea mai femeie
Doar pentru că putea să poarte o rochie cu mândrie
Azi... se scurge şi toamna din mine
În timp ce îmi îndrept paşii spre deşertăciune
Ce mai aştept şi până când?
Până când... a iubi şi a fi iubită o să valoreze
Cât toate comorile maharajahului
Până când îmi voi trage puterile de la umbra lunii...
Într-o bună zi o să aud cântecul spiritelor
Şi atunci o să ştiu că am moştenit anumite daruri.

poezie de Florinow Maria Luca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt şi deşteaptă, sunt şi proastă. Sunt şi frumoasă, sunt şi urâtă. Sunt şi curajoasă şi fricoasă. Sunt bună şi rea. Toate aceste caracteristici îmi aparţin. Şi încă multe altele. Le arăt cu degetul spre ceilalţi pentru că uneori nu le pot recunoaşte în mine însămi. Integrez în mine totalitatea trăsăturilor umane căci nu aş putea recunoaşte la ceilalţi ceea ce nu există deja în mine. Oamenii din jurul meu sunt oglinzi care reflectă trăsături ale personalităţii mele de acum sau din trecut ori viitor. Atunci când îi accept pe ceilalţi aşa cum sunt, în realitate mă accept pe mine. Nu sunt nici mai bună, nici mai rea decât ceilalţi. Sunt imperfectă. Lucrurile pe care le admir sau le detest la ceilalţi se regăsesc şi în mine însămi. Deseori fac lucruri prosteşti pentru că îmi doresc şi eu, ca şi tine, să nu fiu respinsă, îmi doresc acceptarea şi iubirea celor din jur. Abia când renunţi la măştile care te compun îţi dezvălui măreţia şi perfecţiunea din tine. Acceptă că ai defecte şi ai calităţi. Şi de fiecare dată când arăţi cu degetul spre ceva frumos sau urât aminteşte-ţi că lumea reflectă ca o oglindă ceea ce este în interiorul tău. Aşa cum Jacques Salome spune: Şi acum vorbeşte-mi despre tine. Spune-mi cum sunt eu?

citat din Nina Elena Paraschivescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochi tăi

şuierat de locomotivă,
stau amorţit, geam înţepenit,
tăcere sonoră,
se deschide parcă în vis
uşa ce dă... chiar spre mine.
scuzaţi vă rog...
îmi daţi şi mie voie?
eu nu pot să mă mişc.
rămas mut de uimire, e vis,
e rai, e închipuire?
sau sunt rămas în adormire?
vă rog, să vă ajut!
staţi puţin, nu-i greu,
ating cu mâna ceva ce...
inima-mi răpune,
doamne ce fior...
ochi negri de cărbune,
diamante sclipind lucitor,
ce privesc uimiţi sclipind vesel,
la mine.
tresar căci aud şuierat,
eram cu mulţi ani în urmă,
în faţa mea este un băiat,
ce semăna la fel ca şi tine.
este el, al nostru!
de ce ai plecat, tu, acolo?
undeva departe, departe,
tu, a mea iubire?
ochi de diamant, negru cărbune?

poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgie

Înfăşoară-mă cald în toate culorile regretelor tale,
Cântă-mi râsetele de la prima întâlnite
Şi plânsul meu de atunci când ai plecat,
Spune-mi în cuvinte tot ce buzele noastre împreunate şi-au şoptit,
Tot ce trupurile noastre lipite au strigat,
Tot ce n-am înţeles şi mai era de înţeles.
Dar n-ai mai stat.
Pictează-ţi liniştea şi durere-mi într-un singur tablou
Şi agaţă-l deasupra patului,
Să pot să te privesc în timp ce dormi,
Să ştii că voi veghea.
Aruncă un ochi prin mine fără să clipeşti
Fără să-ţi strângi pleoapele de teama,
Printre ruine şi flăcări mistuitoare,
Printre concerte de Bach şi ţipete,
Printre doruri amare şi furtuna de lacrimi sărate
Se mai află încă o inimă care zvâcneşte.
Uscată.
Veştejită.
Putrezită.
Sfârşită.
A mea.
Pentru tine.

poezie de Denisa-Maria Ilie
Adăugat de Denisa-Maria Ilie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuie înflorite

simţita-i joi
acela de cui din noi
de pomeniţi...
Cred trebuie scos
din calendar si din noi
joia de cuie...
Să rămâie celuia
ce printre noi, noi!

A simţit un joi
punând inima pe jos...
sub tălpi cuie
el cântând tămâie
mir de bucurie
cu cât erau mai multe
vers să exulte
inimii spunând să tacă
atunci în joi
când ne-am vândut pe noi
răscumpăraţi
de o inimă
ce înflorea cuiele

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci

Mi-ar trebui să fiu singurătetea.
Eşti ceva ce se întâmplă
făra să ştiu cum...
Când am venit te căutam în poezie
între cuvintele goale
şi scriam tăcerea.
Am proiectat dintr-o privire
toate anotimpurile dintre noi.

Va fi întotdeauna o fereastră
cu vedere spre mare
şi o casă cu toate vocile lucrurilor
arătând spre un apus de soare.
Eşti ceva ce se întâmplă
atunci când se întâmplă
ceva cu mine.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără îndoială că fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat să şadă la mese la care nu avea ce căuta; iar spiritele cele mai rafinate şi năzuroase în privinţa hranei cunosc acea primejdioasă dyspepsia care te apucă atunci când îţi cade vălul de pe ochi şi îţi dai seama cu dezamăgire ce ai în farfurie şi cine îţi sunt comesenii, - greaţa desertului.

Friedrich Nietzsche în Dincolo de bine şi de rău
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!