Maneaua (după "Doina" de George Coşbuc)

Maneao,
Oricând, de-apăs butonu'
Timpanul stai să-mi spargi
Şi când ţi se dă tonu'
Tu umpli uliţi largi.
Şi-s mândri rău, tembelii,
Când eşti pornită-n boxe
Întreci cu decibelii
Oricare dintre noxe.
Că urlă ţânci, cucoane
Zvâcnindu-le buricu'
Vibrând din silicoane.
Din şolduri dă bunicu'.

Gagici cu-a lor pornire
Se manelesc de zor
Şi pui o stăpânire
Pe minţi şi capul lor
Le-nveţi iubiri barbare
De verzişori, merţane
De strângători de fiare
Prin ţările babane.
Se lălăie toţi bine
Pe drum ori pe potecă
Şi merg-apoi cu tine
Direct la discotecă

Flăcăi sfidând beleaua
La lucru nu se duc!
De vor schimba maneaua
Au dat-o de bucluc,
Că sare gaşca toată
Cu săbii, ori cu furci
Şi dacă tu n-ai gloată,
Fii sigur că o-ncurci.
De muncă lumea scapă
Că nimănui nu-i pasă
Flăcăii nu mai sapă,
Nici nu se duc la coasă,
Că treaba or lăsa-o
Şi-ogoru-i plin de spini
Că numai tu, maneao,
Le plângi şi mai suspini

Pe câmp de luni, de vineri
Maneaua e cu ei
Babaci ori oameni tineri
Şi tinere femei
Încing cu drag grătare
Bărbaţii fac mujdei
Se dreg cu una tare.
Serviţi de dumneaei
Având pe "vino-ncoa"
C-un Teacher se petrece
Iar berea Stella-Artois
Se scoate de la rece.
Copilului din scutec
De-ţi plânge-n săhăidac
Îi pui încă un cântec
Să-i cadă la stomac.

Amurgul când s-asmuţă
Spre culmi înaintând
Ne vin vreo câţiva Guţă
Cu-alai, tot manelând
Cu câte-o goliciune...
Salam, copii minune
Şi Adi-de-la-Vâlcea
Plin de garoi isteţi
De vuvuie pe-aicea
O droaie de "poeţi"...
Ciobanilor cu turma
Prin radio-casete
Le ţii întruna urma
Iar oilor de sete
"Privesc pierdute-n zări
Spui munţilor durerea
Prin jalnice cântări..."

Când merg aşa, ca-ncodru,
Gagiii la ciordeală
Le-arăţi pe unde-i modru
S-ajungă la tocmeală
Cu paznici, poliţaii
Promiţi la repezeală
C-o să le dai paraii...
Şi-n culmea disperării
Când le parvin mascaţii
Deschizi un drum salvării
Cu-a tale incantaţii:
Ooof viaţa meaaaaa
Oooof inima mea
Cu rugi şi jurăminte
C-aşa de greu o duc
Şi îşi aduc aminte
Cum a-ncheiat Coşbuc:
"Să nu ne laşi, iubito,
De dragul tău trăim:
Săraci sântem cu toţii,
Săraci, dar te iubim!
Rămâi, că ne eşti doamnă
Şi lege-i al tău glas;
Învaţă-ne să plângem,
C-atât ne-a mai rămas"!

Ooof viaţa meaaaaa
Oooof inima meaaa...

parodie de Sever Purcia, după George Coşbuc
Adăugat de Sever Purcia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doina

Copilo, tu eşti gata
De-a pururea să plângi!
Şi când eşti tristă, Doino,
Tu inima ne-o frângi.
Dar nu ştiu cum, e bine
Când plângi, că-n urma ta
Noi plângem toţi, şi-amarul
Mai dulce ni-e aşa.
Şi toate plâng cu tine
Şi toate te-nţeleg,
Că-n versul tău cel jalnic
Vorbeşte-un neam întreg.

Pe fete-n faptul serii
Le-ntâmpini la izvor,
Tu singură stăpână
Pe sufletele lor.
Le-nveţi ce e iubirea
Şi râzi cu ochi şireţi,
Deodat-apoi te-ntuneci
Şi cântece le-nveţi:
Să cânte ziua-n luncă
Şi seara când se-ntorc,
Când triste-n pragul tinzii
Stau singure şi torc.

Când merg flăcăi la oaste
Cu lacrimi tu-i petreci
Şi stai cu ei, ţi-e milă
Să-i laşi pustii, să pleci.
Cântând le-aduci aminte
De-o fată din vecini,
De mame şi de-ogorul
Umplut acum de spini.
Şi când i-omoară dorul
Şi-n jurul tău se strâng,
Pui fluierul la gură
Şi cânţi, iar dânşii plâng.

E plin de oameni câmpul,
Tu, Doino,-n rând cu ei.
Moşnegi şi oameni tineri
Şi tinere femei
Adună fânu-n stoguri
Şi snop din spice fac
Din scutece copilul
Când plânge-n săhăidac
Te duci şi-l joci pe braţe
Şi-l culci apoi pe sân,
Şi-i cânţi s-adoarmă-n umbra
Căpiţelor de fân.

Din văi tu vezi amurgul
Spre culmi înaintând,
Pe coaste-auzi pâraie
Prin noapte zgomotând,
Şi-asculţi ce spune codrul
Când plânge ziua-ncet
Ah, toate, Doino, toate
Te fac să fii poet.
Şi, singură cu turma,
Privind pierdută-n zări
Spui munţilor durerea
Prin jalnice cântări.

Pe deal românul ară
Slăbit de-amar şi frânt.
Abia-şi apasă fierul
În umedul pământ.
Tu-l vezi sărman, şi tremuri
Să-l mângâi în nevoi.
Şi mergi cu el alături
Cântând pe lângă boi.
Iar bieţii boi se uită
Cu milă la stăpân
Pricep şi ei durerea
Sărmanului român.

Eu te-am văzut odată
Frumoasă ca un sfânt,
În jur stăteau bătrânii
Cu frunţile-n pământ.
Cântai, ca-n vis, de-o lume
Trăită-ntr-alte vremi,
De oameni dragi, din groapă
Pe nume vrând să-i chemi.
Şi-ncet, din vreme-n vreme,
Bătrânii-n jur clipeau
Şi mânecile hainei
La ochi şi le puneau.

Dar iată! Cu ochi tulburi
Tu stai între voinici,
Te văd cum juri şi blestemi
Şi pumnii ţi-i rădici!
Pribegi de bir şi clacă,
Copii fără noroc,
Tu-i strângi în codru noaptea
Sub brazi pe lângă foc.
Şi cânţi cu glas sălbatec,
Şi-n jur ei cântă-n cor
Cântări întunecate
Ca sufletele lor.

Când ştii haiduci în codru
Te prinzi cu ei fărtat,
Li-arăţi poteci ascunse,
Pe stânci le-aşterni tu pat.
Când pun picioru-n scară,
Ţii roibul lor de frâu;
Grăbit, când prind ei puşca,
Scoţi plumbii de la brâu:
Iar când ochesc, cu hohot
Tu râzi, căci plumbii moi
S-au dus în piept de-a dreptul
Spurcatului ciocoi.

Ai tăi suntem! Străinii
Te-ar pierde de-ar putea;
Dar când te-am pierde, Doino,
Ai cui am rămânea?
Să nu ne laşi, iubito,
De dragul tău trăim:
Săraci suntem cu toţii,
Săraci, dar te iubim!
Rămâi, că ne eşti doamnă
Şi lege-i al tău glas,
Învaţă-ne să plângem
C-atât ne-a mai rămas!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbete

Zâmbeşti cu mulţumire când toate îţi merg bine,
Zâmbeşti cu încântare norocul când revine,
Zâmbeşti cu modestie spre lauda adusă,
Zâmbeşti simţind plăcere de gluma bine spusă.

Zâmbeşti cu resemnare când totu-i doar trecut,
Zâmbeşti plin de visare spre drumul început,
Zâmbeşti cu supărare când nu ai de ales,
Zâmbeşti cu indulgenţă când nu eşti înţeles.

Zâmbeşti plin de speranţă, luând viaţa în piept,
Zâmbeşti satisfăcut spre omul înţelept,
Zâmbeşti plin de iubire spre omul ce ţi-e drag,
Cu dragoste zâmbeşti copilului din prag.

Zâmbeşti cu nostalgie spre ziua cea de mâine,
Zâmbeşti cu grea tristeţe când nu ai bani de pâine,
Zâmbeşti cu ironie când unii mari se cred,
Zâmbeşti cu răutate când şi bogaţii pierd.

Zâmbeşti dulce şi tandru când visul te dezmiardă,
Zâmbeşti cu înţeles când alţii ştiu să piardă,
Zâmbeşti cu simpatie spre un copil deştept,
Zâmbeşti plin de acreală când omul nu e drept.

Zâmbeşti cu mare spaimă când răul l-ai făcut,
Zâmbeşti cu întristare găsind alt început,
Zâmbeşti plin de uimire surprizei neaşteptate,
Zâmbeşti surprinzător când inima mai bate.

Zâmbeşti făcând cu ochiul, cu înţeles complice,
Când şeful bine înfipt nu vrea să mai abdice,
Zâmbeşti cu oboseală la un sfârşit de drum,
Zâmbeşti şi după moarte, dar nu ştii cui şi cum.

poezie de Viorica Pop
Adăugat de Alexandra Tudoran
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi aduc aminte!

Ce este bine să fac de-acum?
Să merg mai departe, când m-am oprit din drum?
Într-un cântec vreau să-ţi spun!
Şi de pare minunat şi chiar de necuprins!
Nu poţi fi astăzi supărat
Când stelele s-au stins
Leagă-te de mine, nu vreau ca să te pierd!
Pe aceste căi, de-o viaţă-ntreagă merg!
Bucură-te azi, ca pentru totdeauna!
Cum soarele-i pe cer, aşa va fi şi luna!
Fii lumină tu, celor din întuneric!
Şi ai să-i vezi pe toţi, într-un mod generic!
Îţi aduc aminte!
Să nu uiţi ce-ţi spun, atunci când stai pe loc!
Pleacă mai departe, căci viaţa nu-i un joc!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

De e adio

Când nu o să mă mai iubeşti,
Mă voi fi răstignit 'n altar,
Că braţele-mi vor fi-n zadar
Şi ochi sub spini, de mă priveşti.

Când îmi vei părăsi amor,
Voi fi găsit 'n deşert pierdut,
Nisip în boabe desfăcut,
Topit de doru-ţi arzător.

Când n-o să vrei să ştii de mine,
Mă voi topi litere-n plumb
Şi-n pinteni, cu apăsat carâmb,
Mă las pătruns tatuu de tine.

Când vei decide ca să pleci
Şi-mi desfaci piept să mi-l laşi gol,
Voi fi milenar fulg la pol,
Pe o banchiză, în vise reci.

Când nu te voi putea găsi,
Nici pluşul pielii, nici vreo şoaptă,
Nici lacrimă, zâmbet la poartă...
În drum, praf mă voi risipi.

Când o să mă laşi nimănui,
Că tu-mi eşti lumea ce o ştiu,
Mă poţi găsi, de revii, viu...
Te aşteptând pe-o stea, în sicriu.

Mă rog de-acum, implor, revi, ooo,
Că-s încă glas, de-mi spui... adiooo.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 iunie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A iubi sau nu

Să mai iubim o dată?! Sau n-are niciun rost?! Cine iubeşte pare adeseori un prost!
Iubirea-i bilă albă sau loz câştigător
Când nu ţii cu toţi dinţii să fii învingător.

Impresii pro şi contra întotdeaun-au fost,
Aşa că... nu contează! Hai, riscă să pari prost!
Iubirea-i ca o mare, te-afunzi sau eşti pe val,
E-amară şi sărată, eşti mus sau amiral.

E plină de mister, furtuna stă la pândă
Şi-ti poate scufunda iluzia plăpândă.
Poţi naufragia când nici nu te gândeşti
Şi ca un (e)R. Crusoe o viaţă să trăieşti.

O insulă a ta te vindecă de toate.
Cu Vineri ameţeşti trista singurătate.
Dar, de-ţi promiţi întruna că n-o să mai iubeşti,
Şi Vineri îţi va spune că tare prost mai eşti,
Că nu e deloc bine tot timpul să posteşti!

Să mai iubim o dată?! Sau să trăim anost?
Să mai iubim, desigur! Ăsta e-al vieţii rost!

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe unde eşti?!

Pe unde eşti când zori de zi se crapă,
Când gura mea pe buza ta se-adapă?!
Pe unde eşti când ceru-i plin de stele,
Când ţi-as zidi din ele-n cer castele?!

Pe unde eşti în nopţi cu lună plină,
Când mă îmbrăţişai ca o glicină?!
Pe unde eşti când rupt de oboseală,
Mi-aş pune capul lin în a ta poală?!

Pe unde eşti când mor de dor şi jale
Şi leac mi-ar fi să-ţi strâng coapsele tale?!
Pe unde eşti când gândul mi-e la tine
Şi-s bântuit de îndoieli haine?!

Pe unde eşti când sufletul mi-e frânt
Şi-alerg ca un nebun şi mă frământ?!
Pe unde eşti când vreau, la miez de noapte,
Sărutul tău cu gust de piersici coapte?!

Pe unde eşti, c-aş bea cu tine seva
Ce-n cupe ne-a turnat-o Kamadeva?!
Pe unde eşti când viaţa mea-i o luptă
Şi timp perfid din trupul meu se-nfruptă?!

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Bolta-şi răsfrânge straiul peste brazi (2019)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rapsodia neterminată (fabulă)

Moto:
"Chiar acum din crâng venii
Şi c-o veste bună!
Iarăşi e concert, copii;
Merg şi eu, şi tu să vii,
Mergem împreună."
("Concertul primăverii" – G. Coşbuc)

"Cucul, un solist vestit
De printr-alte ţări venit"
Din flaut nu cântă
De când a îmbătrânit,
Altceva-l frământă.

Dirijoarea, dumneaei,
Şefă-n a sa ţară
E chiar pupăza din tei
Nu-l doreşte-n corul ei
Vrea să-l scoat-afară.

Cucii-tr-una plâng şi-ntreabă
Să-şi facă sepuku?
Tot li s-a tăiat în grabă
Au o singură silabă
Numai: cucu-cucu!

Cum să aib-un trai decent
Viaţa-n colectiv,
Când le taie permanent
Cu falsuri în document
Ce-au pe portativ?

Cuibul cel distribuit
De-l plătesc în rate
E întruna bântuit
Peste tot e ciuruit
Ouăle-s furate.

Dacă-şi cer dreptatea-n cărţi
Pupăza îi spurcă.
De-ar cânta prin alte părţi
Căutate de pe hărţi
Dările tot urcă.

"Cucii nu sunt strângători
Lasă-i să şomeze
Crângu-i plin de cântători
Ducă-se toţi călători
Ori să-i decimeze".

Corul îl vor dirija
Ţărci neobosite
Scena o vor menaja
În loje s-or erija
Ciorile vopsite

Păuniţa s-anfoiat
Mai mult ca păunu'
Prin văzduhuri a zburat
Că avea de demonstrat
Cum merg 2 într-unu'

Epilog à la G. Coşbuc:

"Voci de gaiţe cari fac
Să scoboare ploaia
Şi-ntr-o scoarţă de copac
O să bată tica-tac
Tactul gheunoaia."

fabulă de Sever Purcia
Adăugat de Sever Purcia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai Tu Isus ne dai

Cât de scump Isus ne eşti
Ca şi crinul din grădină
Peste noi când străluceşti
Şi ne umpli de lumină

Cât de gingaş Tu ne pui
Şi astăzi Isus pe stâncă
Ca Tine— nimenea nu-i
Nici iubire mai adâncă

Căci şi azi Isus ne dai
Şi lumină şi speranţă
Să intrăm cu Tine-n rai
Având dreptul la viaţă

Tu ne eşti dar fericirea
Şi viaţa noastră eşti
Căci ne ţeşi în noi iubirea
Pentru sferele cereşti

Doamne Sfinte a Ta faţă
Pentru veci ne-a cucerit
Şi-nspre ceruri ne înalţă
Înspre raiul Tău iubit

Numai Tu Isus ne dai
Vrednicia şi credinţa
Tu pereche veşnic n-ai
Îţi iubim pe veci Fiinţa

Căci din ochii Tăi reverşi
Numai flăcări de iubire
Pentru fii Tăi aleşi
Scăldaţi în neprihănire

Tu ne eşti Isus măsura
De-a-mplini Cuvântul Sfânt
Şi ne dărui azi Scriptura
S-avem Noul Legământ

Ochii Tăi mereu veghează
Cu-a lor flacără de foc
Şi ne ţin fiinţa trează
Cu Tine să avem loc

Cu Tine şi doar prin Tine
Noi Isuse să umblăm
Viaţa doar cum se cuvine
Numei Ţie să ţi-o dăm

Trăind harul prin credinţă
Scăldaţi în neprihănire
În Tine doar biruinţă
S-avem până la răpire

Evanghelia cea Sfîntă
Să ne fie îndreptar
Odată cu toţi la nuntă
Să primim al milei dar

Ochii ascunşi în flăcări vii
Ce străpung orice secret
Să ne soarbă-n veşnicii
Cu-al iubirii Sfânt adept

În a lor lumină sfântă
Noi Isus cu toţi ne vrem
Să intrăm în cer la nuntă
Cu Mirele nost" suprem

Flacăra lor veşnic vie
Să le lege-n infinit
Să-ţi cântăm Isuse Ţie
Căci pe veci ne-ai mântuit

Îţi cinstim dar al Tău Nume
Şi în flori de mulţumire
Ne-mbrăcăm din astă lume
C-un cadou plin de iubire

Căci Isus ne dăruim
Şi viaţa şi fiinţa
Doar pe Tine te iubim
Ne eşti veşnic biruinţa

Şi ne vrem pe aceiaşi mână
Străpunsă sus pe Calvar
Cu iubirea-n veci stăpână
Şi străpunşi de-al Vieţii har

Soarele cât va mai fi
Şi luna prin mii de stele
Şi cât Tu vei săpâni
Turnând doar lumină-n ele

Ne-mpletim în floarea sfântă
Şi-n mireasma mântuirii
În noi dragostea ne cântă
Prin aroma fericirii

Că-n Hristos doar ni s-a dat
Adevărul şi lumina
În veci fie lăudat
Onorat întotdeauna

poezie de Ioan Daniel Bălan (27 ianuarie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cineva ca tine

Visam de multe ori la cineva ca tine
Care să mă ajute, să mă-nţeleagă bine
Să îmi iubească râsul şi ochii să-i iubească
Şi-atunci când sunt speriată el să mă ocrotească.
Şi-acum când eşti aici eu nu ştiu ce să fac
E uimitor ce fluturi am astăzi în stomac
Te văd că eşti real şi toată mă topesc
Cu fiecare zi eu mai mult te iubesc
Când viaţa mă loveşte cu al ei aspru bici
Cu inima ta bună tu eşti mereu aici
Eşti lumea mea, eşti cerul, eşti o frumoasă stea
Să schimb ceva la tine în veci nu aş putea
Probleme şi necazuri acum dispar de tot
Căci tu mă ţii în braţe când simt că nu mai pot
Mă tem de-un singur lucru şi-l spun fără ruşine
Că n-aş putea trăi fără un om ca tine.

poezie de Jessica Sings, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumoasa mea

Iubito, ce frumoasă eşti,
Nu pot să mi te scot din minte,
Nu mai am glas, că n-am cuvinte
Ce numai tu ştii să rosteşti.

Iubito, spune-mi unde eşti,
Să vin, de mână, să te iau.
Nu-ţi cer nimic, numai să-ţi dau
Alei de flori, ca să păşeşti.

Iubito, vino să-mi zâmbeşti,
Să-mi pierd vederea-n dinţi de perle,
S-aud divin... triluri de mierle,
De glas cu sunete cereşti.

Iubito, dă-mi iar mângâiere,
Că nu mai am nimic să simt;
De când nu eşti, în chin mă mint
Că-mi vei fi iar o revedere.

Iubito, dă-mi dorinţa vie,
Din ochi, dă-mi roua dimineţii
S-o sorb, să-mi fie apa vieţii...
S-o răspândesc, lumea s-o ştie.

Iubito, te aştept în poartă;
Tot numărând, mii trecătoare,
Adulmec izul tău de floare...
Schimbă-mi destin, fi a mea soartă.

Iubita mea, ţi-nchin în plic
Romanele lumii, poeme,
Dorinţele mele boeme
Şi inima, să n-am nimic!...

... Să mă deschizi, să mă citeşti
Zilnic, să-mi rupi câte o foaie;
Să-mi tai din inima greoaie,
Să-ţi pui la sânii-ţi-ngereşti...

Să-ţi fiu zălog, să mă iubeşti,
Fă-mă, oglindei tale, ramă;
Să ştii că chip, timp nu-ţi destramă
Şi-s veşnic fan, când te priveşti...

Să vrei mereu să-ţi fiu pe-aproape,
Să îţi răspund, doar, când mă strigi;
Din spini, să-ţi iei roze, ferigi,
Din carnea mea... vis să te-adape.

... Să mă ţii minima rezervă,
Când nu mai ai pe nimeni altul.
Să-ţi fiu, de ai abis, eu saltul;
Ţine-mă-n suflet, mă conservă...

Să mă ai suflu-n prigonire
Când întâmplarea-ţi este dramă;
Mă răsădesc să-ţi vindec rană,
Că-ţi sunt sămânţă de iubire...

Să mor, când numai tu vei vrea,
Când nu-ţi mai sunt fior de bine;
Nici flacăra, să-ncing suspine,
Nici apa, să-ţi sting dragostea...

Să crezi în mine draga mea,
Că-ţi voi fi astru, meteor
Pe cer topit, de veşnic dor...
Iubita mea, frumoasa mea!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vecina

Mă cerţi mereu, dar nu sunt eu de vină,
Ci numai ochii, – ochii tăi, vecină, -
Că ţi-am făcut potecă prin grădină...

Adeseori tu laşi la geamuri storul,
Şi uşa ta e-nchisă cu zăvorul,
Dar tot mai viu s-aprinde-n mine dorul!

Şi tot mai des mă poartă necuratul
Spre zâmbetul din ochii tăi, cu sfatul
Pe care-l ţin ispita şi păcatul.

De dorul tău, de dragul suferinţei,
Când amăgit mi-oi pierde rostul minţii, -
Tu vrei să-mi las şi fraţii, şi părinţii?

Să leg acum ce nu se mai dezleagă,
Să ispăşesc viaţa mea întreagă
Păcatul greu că mi-eşti atât de dragă?

Decât să fug cu tine-n largă lume,
Ori singur eu, să nu-ţi mai ştiu de nume, -
Mai bine-mpacă-mi dragostea cu glume.

Zâmbind să-mi vindeci inima rănită,
Păstrează calda ochilor ispită,
Dar nu mai ţine uşa zăvorâtă!

Că tu ţi-nconjuri viaţa cu zăvoare
Şi clipele de-acum le laşi să zboare,
Când duclea tinereţe-i trecătoare...

De ce nu vrei să laşi în prag veşmântul
De datini grele ce-mi ucid avântul,
Că nu ne-ar şti nici vântul, nici pământul!

Când umbra nopţii cade peste vale,
Tu să m-aştepţi în pragul casei tale,
C-un văl uşor pe umerele goale.

Să vin, când luna nopţilor măiestre,
Frumoasă ca o fată fără zestre, -
Se uită lung şi tainic prin ferestre...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

În urmă drum de pietre...

din nou o piatră,
aşezată peste drum, în drum,
aş lua-o să o pun în vatră,
să pot să ard, salcâm şi ulm

s-astup cu ea un loc de taină,
un loc crăpat, de noi în timp,
pe-acolo ne-a fugit în grabă,
iubirea florilor, din verde câmp

căldura focului din lemne,
ne-a ars, au mai rămas tăciuni,
ei fumega lansând în semne,
chemări furate, de nebuni

.... şi noi din colţuri separate,
ne mai privim, din când în când,
în ochii noştri mări spumate,
se oglindesc, ne curg din gând

în urmă drumul plin de pietre,
nu îl mai văd, l-am petrecut,
îmi este sete, tare sete,
un susur de izvor, ascult

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă leagăn

Dormi acum, odorul mamei,
Dormi că eşti pe prag,
Strânse-n aripa năframei
Flori de rug ţi-am pus, din vale
Roşii strămături de bete,
Să fii drag aşa la fete,
Cum eşti drag măicuţei tale,
Dragul mamei, drag.

Ieri pe când cântau cocoşii,
Peste piept ţi-am pus
La cămaşă panglici roşii,
De deochi, ca el să piară
Unde spaime-l înspăimântă
Şi cocoşii-n zori nu-i cântă
Să rămâi curat, ca faţa
Soarelui de sus.

Dormi în pace şi te scoală
Tânăr plugărel!
Azi prin somn mi-ai râs în poală
Şi te-am dus plângând sub cruce.
Maica Domnului când vine
Pune-o mână peste tine,
Măr de aur ea-ţi aduce
Să te joci cu el.

Nouă luni în zori, pe rouă,
Tot ţi-am descântat,
Joi curate, alte nouă
Să ai inimă curată
Şi să fii păzit de ele,
Şapte stele, logostele
Fie-ţi scrise-n cer şi-o fată
Mândră de-mpărat.

M-am rugat de ursitoare
Pentru capul tău,
S-odrăsleşti, ca rupt din soare,
Toată lumea să te placă;
Dar nici fapt şi pus-din-ură,
Nici un fel de-aruncătură,
Nici un farmec să nu-ţi facă
Nici un rău.

Dormi, plugarul meu, în pace,
Scumpul meu odor!
Mare-al mamei, te vei face;
Să te văd cu noi la masă,
Şi-alergând cu drag pe luncă
După tatăl tău la muncă,
Tânăr voinicel, prin casă
Mamei de-ajutor!
Uite-l ici şi-ntr-altă parte,
Ochii-n cap îi fug;
Îl trimiţi şi-i şi departe
S-aduci poala cu surcele.
Ş-aduci apa cu cofiţa,
Tatei să-i deschizi portiţa
Când se-ntoarce, frânt de trudă
Seara de la plug!

O, de te-aş vedea eu mare,
Să mă duc şi eu
La amiază cu demâncare
Unde-ţi fi, la plug, la coasă!
Să-mi ochesc atunci la horă
Dintre-atâtea fete-o noră
Dormi şi creşti, şi fă-te mare
Plugăraşul meu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri şi vise scrise

Vor trece ani, vor trece zări
Vor trece multe amintiri.
Vom scrie vise, versuri, stări
Din ale noastre... triste firi.

Vom adormi, visând, visând
Căci viaţa e frumoasă.
Ne vom trezi, cântând, cântând
Trebăluind prin casă.

Sunt amintiri, dar sunt şi vise
Ce vin, ce au trecut.
Când le uităm, rămân ucise
Un lucru neplăcut.

Bine ar fi, să le salvăm
Le scriem, să trăiască.
Farmec aparte, să le dăm
Să nu se veştejească.

Îmi amintesc... când ne iubeam
Îmi amintesc prea bine.
Din ochi, iubirea, îţi sorbeam
Îmi amintesc de tine.

Îmi amintesc, prima-ntâlnire
Iubita când îmi vine.
Îmi amintesc, plăcuta-ţi fire
Îmi amintesc, de tine.

Şi-mi amintesc, al tău sărut
O, cât era de bine.
Şi-mi amintesc, cât a trecut
Da, mi-amintesc de tine.

Aş trece eu, să-mi amintesc
Să-mi amintesc mai multe.
Când îţi spuneam, că te iubesc
Şi cerul vrea s-asculte.

Şi-a ascultat, a ascultat
Eram, ca doi copii.
Pe braţe, eu, mi te-am purtat
Dorită ca să-mi fii.

Şi-mi amintesc, cum mă doreai
Cum mă doreai fiebinte.
În braţe, tu, cum mă strângeai
Şi îmi şopteai cuvinte:

Mai stai, mai stai, mai stai
Mai vreau al tău sărut.
Mai stai, mai stai – ziceai
Şi vremea a trecut.

Şi vremea, vremea... va mai trece
Rămân, doar amintiri.
Şi amintirea, ne petrece
Spre alte zări... şi firi.

Acum, le ştiţi: le-am scris
Le-am scris ca să le ştiţi.
Şi vor rămâne... vis
Şi voi să vă iubiţi.

Viaţa, este frumoasă
Frumoasă, când iubeşti.
Şi este, dureroasă
Când tu, o părăseşti.

Şi vine, vine-o zi
Când toţi o părăsim.
Şi ziua, n-o vom şti
Cumva, să o vestim.

Şi dacă tot, nu ştim
Nu ştim ce va mai fi.
Măcar, să ne-amintim
Când timpul, v-a muri.

Sunt amintiri, sunt vise
Sunt vise adunate.
Spre zări, vor fi deschise
Frumos poetizate.

Şi dacă se vor teme
Prin vreme, să înoate.
Nu vă temeţi... de vreme
Spunând, că nu se poate.

Se poate, dacă vrem
Şi dacă... ne iubim.
Şi amintiri... avem
Scrise, când: le citim.

poezie de Paul Preda Păvălache (15 februarie 2012)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vin', iubito

Prin dumbravă se strecoară
Vânt de vară,
Şi cocorii, şir pribeag,
În adânc senin plutesc.
Cântă cucu în huceag:
Cucule, câţi ani trăiesc?
Îmbrăcatu-s-au în floare
De ninsoare,
Pomii toţi de prin livezi.
Râul lunecă pe prund
Aşa limpede că-i vezi
Pietricelele din fund.
Jos, în umbră de răchite,
Tăinuite
Viorele s-au ivit,
Şi-n păr negru la femei
Cât de albi au înflorit
Parfumaţii ghiocei!
Vin', iubito! O poveste
Tristă este
Viaţa noastră când s-a stins,
Dar e rai când o trăim.
Vino! Domnul dinadins
Ne-a făcut să ne iubim -
A pus vara în dumbravă
Şi-a zis:
"Na-vă
Crângul plin de cântători,
Şi copacii înverziţi,
Şi poienile cu flori
Vi le dau să vă iubiţi!"

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea lui Fulger

În goana roibului un sol,
Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,
Răsare, creşte-n zări venind,
Şi zările de-abia-l cuprind,
Şi-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.

El duce regelui răspuns
Din tabără. Şi ţine-ascuns
Sub straiul picurând de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi -
Atâta semn de la război,
Şi-a fost de-ajuns!

Pe Fulger mort! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braţ hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar roş de sânge-i albul tort,
Şi pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.

Sărmanul crai! Când l-a văzut
Şi, când de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături şi-a rămas
Cu pumnii strânşi, fără de glas,
Ca un pierdut.

Să-i moară Fulger? Poţi sfărma
Şi pe-un voinic ce cuteza
Să-nalţe dreapta lui de fier
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier mişeii dacă pier
Cei buni aşa?

Dar mâne va mai fi pământ?
Mai fi-vor toate câte sunt!
Când n-ai de-acum să mai priveşti
Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
De dragul cui să mai trăieşti,
Tu soare sfânt?

Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu părul alb şi despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blestema,
Şi tot palatul plin era
De plâns cumplit.

La stat şi umblet slabă ce-i!
Topiţi sunt ochii viorei
De-atâta vaiet nentrerupt,
Şi graiul stins şi-obrazul supt
Şi tot vestmântul doamnei rupt
De mâna ei!

- "De dorul cui şi de-al cui drag,
Să-mi plângă sufletul pribeag,
Întreagă noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Să sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind!

Nu-l dau din braţe nimănui!
Închideţi-mă-n groapa lui -
Mă laşi tu, Fulgere, să mor?
Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!

Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!
N-ai glas de vifor, să jeleşti;
N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;
N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,
Nu eşti de foc, la piept să-l strângi,
Să-l încălzeşti!

Şi tu, cel spre bătăi aprins,
Acum eşti potolit şi stins!
N-auzi nici trâmbiţile-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi -
Râdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a-nvins.

Pe piept, colac de grâu de-un an,
Şi-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ţi-au făcut
În dreapta cea fără temut,
Şi-n mâna care poartă scut
Ţi-au pus un ban.

Cu făclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vamă peste râu.
Merinde ai colac de grâu
Pe-un drum de veci.

Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii întreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ţi greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Când vei fi dus.

Miraţi şi de răsuflet goi,
Văzându-ţi chipul de război,
Să steie îngerii-nlemnit;
Şi, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit!...

Iar când a fost la-nmormântat,
Toţi morţii parcă s-au sculat
Să-şi plângă pe ortacul lor,
Aşa era de mult popor
Venit să plângă pe-un fecior
De împărat!

Şi popi, şirag, cădelniţând
Ceteau ectenii de comând -
Şi clopote, şi plâns, şi vai,
Ş-oştenii-n şir, şi pas de cai,
Şi sfetnici, şi feciori de crai,
Şi nat de rând.

Şi mă-sa, biata! Cum gemea
Şi blestema, şi se izbea
Să sară-n groapă: - "L-au închis
Pe veci! Mi-a fost şi mie scris
Să mă deştept plângând din vis,
Din lumea mea!

Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
Ce urmă, peştii-n apa lor?
Să fii cât munţii de voinic,
Ori cât un pumn să fii de mic,
Cărarea mea şi-a tuturor
E tot nimic!

Că tot ce eşti şi tot ce poţi,
Părere-i tot dacă socoţi -
De mori târziu ori mori curând,
De mori sătul, ori mori flămând,
Totuna e! Şi rând pe rând
Ne ducem toţi!

Eu vreau cu Fulger să rămân!
Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,
M-a duşmănit trăind mereu
Şi-a pizmuit norocul meu!
E un păgân şi Dumnezeu,
E un păgân.

De ce să cred în el de-acum?
În faţa lui au toţi un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormânt!
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!
Credinţa-i val, iubirea vânt
Şi viaţa fum!

Şi-a fost minune ce spunea!
Grăbit poporul cruci făcea
De mila ei, şi sta-ngrozit. -
Şi-atunci un sfetnic a venit
Şi-n faţa doamnei s-a oprit,
Privind la ea.

Un sfânt de-al cărui chip te temi
Abia te-aude când îl chemi:
Bătrân ca vremea, stâlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas,
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.

Şi sprijin pe toiag cătând
Şi-ncet cu mâna ridicând
Sprâncenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele răsar:
- "Nepoată dragă! De-n zadar
Te văd plângând.

De cum te zbuciumi, tu te stingi
Şi inima din noi o frângi -
Ne doare c-a fost scris aşa,
Ne dori mai rău cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
Să nu mai plângi.

Pe cer când soarele-i apus,
De ce să plângi privind în sus?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pământul pe-unde treci!
El nu e mort! Trăieşte-n veci,
E numai dus.

N-am cap şi chip pe toţi să-i spui
Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?
Că de copil eu m-am luptat
În rând cu Volbură-mpărat
Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat
Ca ţara lui.

Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.
Ei şi-au plinit chemarea lor
Şi i-am văzut murind uşor;
N-a fost nici unul plângător,
Că viaţa-i fum.

Zici fum? O, nu-i adevărat.
Război e, de viteji purtat!
Viaţa-i datorie grea
Şi laşii se-ngrozesc de ea -
Să aibă tot cei laşi ar vrea
Pe neluptat.

De ce să-ntrebi viaţa ce-i?
Aşa se-ntreabă cei mişei.
Cei buni n-au vreme de gândit
La moarte şi la tânguit,
Căci plânsu-i de nebuni scornit
Şi de femei!

Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!
Şi-a morţii lege n-o căta!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
Dar dacă mor, ce grijă porţi?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morţi?

Dar ştiu un lucru mai pe sus
De toate câte ţi le-am spus:
Credinţa-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
Că multe-s tari cum credem noi
Şi mâine nu-s!

Şi-oricât de amărâţi să fim
Nu-i bine să ne dezlipim
De cel ce vieţile le-a dat! -
O fi viaţa chin răbdat,
Dar una ştiu: ea ni s-a dat
Ca s-o trăim!

Ea n-a mai plâns, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Şi n-a mai înţeles ce-a zis
Şi nu vedea cum au închis
Sicriul alb - era un vis
Şi ea-l trăia.

Senini de plânset ochii ei,
Vedea bărbaţi, vedea femei,
Cu spaimă mută-n jur privea.
Din mult nimic nu-nţelegea;
Şi să muncea să ştie ce-i.
Şi nu putea.

I-a fulgerat deodată-n gând
Să râdă, căci vedea plângând
O lume-ntreagă-n rugăciuni. -
"În faţa unei gropi s-aduni
Atâta lume de nebuni!
Să mori râzând...

Şi clopotele-n limba lor
Plângeau cu glas tânguitor;
Şi-adânc, din bubuitul frânt
Al bulgărilor de pământ,
Vorbea un glas, un cântec sfânt
Şi nălţător:

"Nu cerceta aceste legi,
Că eşti nebun când le-nţelegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durerea

Îţi mai aduci aminte de-un timp, ce nu mai este?
Mai ştii acele locuri, unde ne întâlneam?
Şi n-ai uitat-o încă acea dragă poveste
De vecinică iubire, ce-n taină ne spuneam?

Poveste-aşa de dulce, şoptită în deseară,
Când păsările cântă c-un glas fermecător,
Când toate-ţi par eterne, şi flori, şi primăvară
Şi scumpa ta speranţă şi junul tău amor!

Cu inima fierbinte şi plină de credinţă
Te-arunci în lume-atuncea şi speri că-i birui
Şi crezi că pentru tine, prin slaba ta voinţă,
Chiar legile naturii în cale s-or opri.

O, amăgiri nebune! Când vine toamna rece
Şi frunzele pe arbori încet îngălbenesc,
Cum plec atunce toate ca visul care trece
Lăsând numai durere în pieptul omenesc.

Căci numai ea-i eternă; durerea nu se stinge,
Durerea ne petrece prin viaţă la mormânt,
Purtând pe cap coroana-i de lacrimi şi de sânge,
Ca semn al stăpânirii ce are pe pământ.

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1872)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O iubită de nădejde [A certain lady]

Pot să-ţi zâmbesc şi capul să-l înclin,
Să sorb cu buze avide ce vorbeşti,
Cu ruj înmiresmat să-mi dau din plin,
Să-ţi mângâi fruntea aşa cum îţi doreşti.
Iar când îmi spui de fostele iubiri,
O, pot să râd cu ochiul viu şi clar.
Şi râzi şi tu, cu fală în priviri,
Dar inima că-mi plânge n-ai habar.
Îmi joc prea bine rolul, căci tu crezi
Că-s veselă ca primii zori de zi,
Dar sufletul că mi-l împovărezi
Tu nu vei ştii.

O, pot să râd, s-ascult când ne întâlnim
Noi aventuri de care-mi povesteşti,
De doamne indecente să vorbim,
De mâini experte, şoapte pitoreşti.
Şi mulţumit vei fi, şi iar şi iar
O altă saga o să-mi spui pe şleau.
Aşa mă vrei – fidelă, cu mult har,
Nu vezi că-n noapte ochii treji îmi stau.
Şi când spre lucruri noi te simţi chemat,
Iubite, pot să-ţi dau săruturi mii...
Dar prin ce trec atunci când eşti plecat,
Tu nu vei ştii.

poezie de Dorothy Parker, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când...

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare din Tabăra Lac Sărat, Brăila (parodie, după G. Coşbuc)

Bunică dragă,
Cartea mea găsească-te în pace.
Pe-aicea-i vremea aşa şi aşa
Şi toată lumea zace

Într-un noroi curat murdar.
De-l vezi te-apucă râsul,
Cum mişună copiii-n el
Şi viermişorii-ntrânsul.

Dar tu mi-ai zis că ţi-ar prii
Să-l pui la-ncheietură,
Ne ţinem însă cât putem
De nas dar şi de gură.

Puţine ştim despre noroi
De-i bun, de ne prieşte.
De-un lucru suntem siguri noi
Miroase de trăzneşte...

În lacu-acesta, zis sărat,
Ne bălăcim ca-n beznă,
Că de-l străbaţi în lung şi-n lat
Nu-ţi trece peste gleznă.

Când e-nnorat ne zbenguim
Prin parc pe vreo potecă,
Iar sear-apoi ne spilcuim
c-avem şi... discotecă.

Ne fâţâim cam "decadent"
Cum spui tu, ca circarii
(E-acesta-un mod eficient
De-a alunga ţânţarii).

Când nici nu s-a întunecat
Vin ăştia, vin şiroaie,
Ne-au înţepat şi ne-au pictat
Tot corpul cu... buboaie.

Nici în căsuţe nu scăpăm
De ei, nici cu sudalme,
Iar noaptea toţi ne scărpinăm
Şi ne tot tragem palme.

Ne-am şi-autogospodărit
Gunoiul după uşi,
Ş-am tot urcat şi am sărit
Din bieţii corcoduşi.

Dar nu de foame devastăm
Sărmanii pomi cuminţi,
Ci setea vrem s-o-astâmpărăm
Că ne ieşim din minţi

Şi-ar fi păcat ca tu să crezi
Că nouă ne-ar fi foame,
Suntem sătui, că n-a fost zi
Să n-avem... macaroane!

Şi cu vaporul ne-am plimbat
Chiar miercuri dimineaţă
Şi pot să jur c-am vizitat
Galaţiul... ca prin ceaţă.

* * *
Şi-acum când plec, atâta ştiu:
Mi-e gata geamantanul.
Şi-aici, să ştii, eu nu mai viu
Exact... până la anul.

Mă ierţi bunico, dar mi-e greu
Când ştiu c-am să mă duc...
Şi-am scris această carte, eu

George(ta) din... Coşbuc
(judeţul Bistriţa Năsăud)

parodie de Sever Purcia, după George Coşbuc
Adăugat de Sever Purcia
Comentează! | Votează! | Copiază!