Doina

Copilo, tu eşti gata
De-a pururea să plângi!
Şi când eşti tristă, Doino,
Tu inima ne-o frângi.
Dar nu ştiu cum, e bine
Când plângi, că-n urma ta
Noi plângem toţi, şi-amarul
Mai dulce ni-e aşa.
Şi toate plâng cu tine
Şi toate te-nţeleg,
Că-n versul tău cel jalnic
Vorbeşte-un neam întreg.

Pe fete-n faptul serii
Le-ntâmpini la izvor,
Tu singură stăpână
Pe sufletele lor.
Le-nveţi ce e iubirea
Şi râzi cu ochi şireţi,
Deodat-apoi te-ntuneci
Şi cântece le-nveţi:
Să cânte ziua-n luncă
Şi seara când se-ntorc,
Când triste-n pragul tinzii
Stau singure şi torc.

Când merg flăcăi la oaste
Cu lacrimi tu-i petreci
Şi stai cu ei, ţi-e milă
Să-i laşi pustii, să pleci.
Cântând le-aduci aminte
De-o fată din vecini,
De mame şi de-ogorul
Umplut acum de spini.
Şi când i-omoară dorul
Şi-n jurul tău se strâng,
Pui fluierul la gură
Şi cânţi, iar dânşii plâng.

E plin de oameni câmpul,
Tu, Doino,-n rând cu ei.
Moşnegi şi oameni tineri
Şi tinere femei
Adună fânu-n stoguri
Şi snop din spice fac
Din scutece copilul
Când plânge-n săhăidac
Te duci şi-l joci pe braţe
Şi-l culci apoi pe sân,
Şi-i cânţi s-adoarmă-n umbra
Căpiţelor de fân.

Din văi tu vezi amurgul
Spre culmi înaintând,
Pe coaste-auzi pâraie
Prin noapte zgomotând,
Şi-asculţi ce spune codrul
Când plânge ziua-ncet
Ah, toate, Doino, toate
Te fac să fii poet.
Şi, singură cu turma,
Privind pierdută-n zări
Spui munţilor durerea
Prin jalnice cântări.

Pe deal românul ară
Slăbit de-amar şi frânt.
Abia-şi apasă fierul
În umedul pământ.
Tu-l vezi sărman, şi tremuri
Să-l mângâi în nevoi.
Şi mergi cu el alături
Cântând pe lângă boi.
Iar bieţii boi se uită
Cu milă la stăpân
Pricep şi ei durerea
Sărmanului român.

Eu te-am văzut odată
Frumoasă ca un sfânt,
În jur stăteau bătrânii
Cu frunţile-n pământ.
Cântai, ca-n vis, de-o lume
Trăită-ntr-alte vremi,
De oameni dragi, din groapă
Pe nume vrând să-i chemi.
Şi-ncet, din vreme-n vreme,
Bătrânii-n jur clipeau
Şi mânecile hainei
La ochi şi le puneau.

Dar iată! Cu ochi tulburi
Tu stai între voinici,
Te văd cum juri şi blestemi
Şi pumnii ţi-i rădici!
Pribegi de bir şi clacă,
Copii fără noroc,
Tu-i strângi în codru noaptea
Sub brazi pe lângă foc.
Şi cânţi cu glas sălbatec,
Şi-n jur ei cântă-n cor
Cântări întunecate
Ca sufletele lor.

Când ştii haiduci în codru
Te prinzi cu ei fărtat,
Li-arăţi poteci ascunse,
Pe stânci le-aşterni tu pat.
Când pun picioru-n scară,
Ţii roibul lor de frâu;
Grăbit, când prind ei puşca,
Scoţi plumbii de la brâu:
Iar când ochesc, cu hohot
Tu râzi, căci plumbii moi
S-au dus în piept de-a dreptul
Spurcatului ciocoi.

Ai tăi suntem! Străinii
Te-ar pierde de-ar putea;
Dar când te-am pierde, Doino,
Ai cui am rămânea?
Să nu ne laşi, iubito,
De dragul tău trăim:
Săraci suntem cu toţii,
Săraci, dar te iubim!
Rămâi, că ne eşti doamnă
Şi lege-i al tău glas,
Învaţă-ne să plângem
C-atât ne-a mai rămas!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maneaua (după "Doina" de George Coşbuc)

Maneao,
Oricând, de-apăs butonu'
Timpanul stai să-mi spargi
Şi când ţi se dă tonu'
Tu umpli uliţi largi.
Şi-s mândri rău, tembelii,
Când eşti pornită-n boxe
Întreci cu decibelii
Oricare dintre noxe.
Că urlă ţânci, cucoane
Zvâcnindu-le buricu'
Vibrând din silicoane.
Din şolduri dă bunicu'.

Gagici cu-a lor pornire
Se manelesc de zor
Şi pui o stăpânire
Pe minţi şi capul lor
Le-nveţi iubiri barbare
De verzişori, merţane
De strângători de fiare
Prin ţările babane.
Se lălăie toţi bine
Pe drum ori pe potecă
Şi merg-apoi cu tine
Direct la discotecă

Flăcăi sfidând beleaua
La lucru nu se duc!
De vor schimba maneaua
Au dat-o de bucluc,
Că sare gaşca toată
Cu săbii, ori cu furci
Şi dacă tu n-ai gloată,
Fii sigur că o-ncurci.
De muncă lumea scapă
Că nimănui nu-i pasă
Flăcăii nu mai sapă,
Nici nu se duc la coasă,
Că treaba or lăsa-o
Şi-ogoru-i plin de spini
Că numai tu, maneao,
Le plângi şi mai suspini

Pe câmp de luni, de vineri
Maneaua e cu ei
Babaci ori oameni tineri
Şi tinere femei
Încing cu drag grătare
Bărbaţii fac mujdei
Se dreg cu una tare.
Serviţi de dumneaei
Având pe "vino-ncoa"
C-un Teacher se petrece
Iar berea Stella-Artois
Se scoate de la rece.
Copilului din scutec
De-ţi plânge-n săhăidac
Îi pui încă un cântec
Să-i cadă la stomac.

Amurgul când s-asmuţă
Spre culmi înaintând
Ne vin vreo câţiva Guţă
Cu-alai, tot manelând
Cu câte-o goliciune...
Salam, copii minune
Şi Adi-de-la-Vâlcea
Plin de garoi isteţi
De vuvuie pe-aicea
O droaie de "poeţi"...
Ciobanilor cu turma
Prin radio-casete
Le ţii întruna urma
Iar oilor de sete
"Privesc pierdute-n zări
Spui munţilor durerea
Prin jalnice cântări..."

Când merg aşa, ca-ncodru,
Gagiii la ciordeală
Le-arăţi pe unde-i modru
S-ajungă la tocmeală
Cu paznici, poliţaii
Promiţi la repezeală
C-o să le dai paraii...
Şi-n culmea disperării
Când le parvin mascaţii
Deschizi un drum salvării
Cu-a tale incantaţii:
Ooof viaţa meaaaaa
Oooof inima mea
Cu rugi şi jurăminte
C-aşa de greu o duc
Şi îşi aduc aminte
Cum a-ncheiat Coşbuc:
"Să nu ne laşi, iubito,
De dragul tău trăim:
Săraci sântem cu toţii,
Săraci, dar te iubim!
Rămâi, că ne eşti doamnă
Şi lege-i al tău glas;
Învaţă-ne să plângem,
C-atât ne-a mai rămas"!

Ooof viaţa meaaaaa
Oooof inima meaaa...

parodie de Sever Purcia, după George Coşbuc
Adăugat de Sever Purcia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu

Tu pleci când stai
Şi fugi când te apropii,
Şi te mai miri că-n mine ochii
Îşi vând din vise
Când genele umbresc
Din rai...
Tu pierzi când dai
Şi te ascunzi când ieşi,
Şi mă mai cerţi că-n mine, şterşi,
Copii ai dorului se sting
Când flăcările fug:
Alai...

Tu râzi când plângi
Şi îmi vorbeşti când taci,
Şi te mai plângi că-n mine zaci,
Ca-n plânset sarea, caldă,
Când pleoapele se scurg:
Adânci...

poezie de Gabriela Chişcari (6 iunie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

În trecerea grăbită

În trecerea grăbită prin lume, către veci,
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând,
Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să le alini, trecând.

Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adânciri în vis,
Fă-ţi timp pentru cântare cu sufletul deschis,
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lâng-un izvor,
Fă-ţi timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.

Fă-ţi timp s-aştepţi din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ţi timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi,
Fă-ţi timp să stai cu mama şi tatăl tău bătrâni,
Fă-ţi timp de-o vorbă bună şi-o coajă pentru câini.

Fă-ţi timp să stai aproape de cei iubiţi, voios,
Fă-ţi timp să fii şi-al casei în slujba lui Hristos,
Fă-ţi timp să guşti frumuseţea din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, căci eşti de taine şi lumi înconjurat.

Fă-ţi timp de rugăciune, de post şi meditări,
Fă-ţi timp de cercetarea de fraţi şi de-adunări,
Fă-ţi timp şi-adună-ţi zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ţi timp, căci viaţa trece şi când nu faci nimic.

Fă-ţi timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai,
Fă-ţi timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ţi timp să-i dai vieţii şi morţii tale preţ.

Fă-ţi timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieţii, n-o mai strângi.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dulce şi frumoasă Afrodita

Eşti frumoasă când râzi din inimă,
dar şi când lacrimi îţi curg pe obraz.
Eşti frumoasă când ai încredere,
că mâine poţi trece peste necaz.
Eşti frumoasă când păstrezi în suflet,
gândul care pe om îl înalţă.
Eşti frumoasă când mergi mai departe,
animată de-o nouă speranţă.
Eşti frumoasă când ştii să mă alinţi,
dar şi când mă iubeşti cum te iubesc.
Eşti frumoasă când ai bunătatea,
de a-i ierta pe cei care-ţi greşesc.
Eşti frumoasă pentru că simţi şi speri,
că vei învinge ispita,
Eşti visul meu dintotdeauna,
dulce şi frumoasă Afrodita.
Eşti zeiţa care dăruieşte
fără încercări, fără aşteptări.
Eşti fata care-am vrut s-o întâlnesc,
pribeag fiind, pe-ale vieţii cărări.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândurile Domnului...

te îndoieşti, mereu, mereu, de mine,
chiar de ţi-am dat, mii daruri pe pământ,
chiar de am pus, viaţa curgând în tine
şi-am pus-o peste tot, rânduri în rând

mă ocărăşti, cu vorbe reci şi grele,
când îţi e bine, nu îmi mai vorbeşti,
eu te privesc, de sus, din multe stele,
şi tot de sus, te iert, când îmi greşeşti

te îndoieşti, mereu, mereu, de mine,
îţi aminteşti, când nu ştii cine eşti,
când bolile de toamnă sunt în tine,
când eşti lovit de toate, vii şi-mi povesteşti

mă rogi în noapte, când eşti singuratic
şi tu femeie, tot la fel mă chemi,
of!, oameni!, oameni!, firi de neguratic,
urcaţi la mine temeri, crucile din vremi

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când...

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dulce şi frumoasă afrodită

Eşti frumoasă când râzi din inimă,
dar şi când lacrimi îţi curg pe obraz.
Eşti frumoasă când ai încredere
că mâine poţi trece peste necaz.
Eşti frumoasă când păstrezi în suflet,
gândul care pe om îl înalţă.
Eşti frumoasă când mergi mai departe,
animată de-o nouă speranţă.
Eşti frumoasă când ştii să mă alinţi,
dar şi când mă iubeşti cum te iubesc.
Eşti frumoasă că ai bunătatea,
de a-i ierta pe cei care-ţi greşesc.
Eşti frumoasă pentru că simţi
şi speri, într-o viaţă fericită.
Tu eşti visul meu dintotdeauna,
dulce şi frumoasă afrodită.
Eşti fiinţa care iubeşte fără motiv,
fără încercări şi fără aşteptări.
Eşti fiinţa care-am vrut s-o întâlnesc,
pribeag fiind, pe-ale vieţii cărări.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ştii să plângi...

Să ştii să plângi
Când taina fericirii
Te leagănă
Pe visul ei de nor,
Când inima
Ţi-e plină de iubire,
Şi visele
Durează până-n zori.

Să ştii sa râzi
Când viaţa te doboară,
Şi neguri surde
Se strâng în jurul tău,
Când amintiri ucise
Te-infioară,
Strivindu-ţi gânduri
Şi păreri de rău.

Să ştii să plângi
Când te-a'invelit sărutul
Cu taina lui,
Cu dorurile-i fireşti.
De-atâtea ori
El este începutul...
Să ştii să plângi
Inseamnă să iubeşti.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când doare...

E greu, când te doare şi taci
E greu dar nu ai ce să faci
Şi taci, şi te opreşti să nu strigi
Şi-atunci, te-nchizi în tine... şi plângi!

Cei dragi îţi spun că tu poţi
C-ai mai trecut şi ştii să suporţi
Şi strângi din dinţi, şi te faci că e bine
Şi ţii durerea adânc, închisă în tine.

Va trece şi asta, iţi spui optimistă
Şi inima mea nu va mai fi tristă
Apoi râzi, şi arăţi că nu-ţi pasă
Vedeţi dragii mei, că sunt curajoasă?

O altă durerea pe mine mă apasă
E dorul de voi, să fiţi toţi acasă
La piept să vă ţin, cu mine aici
Ochii să-nchid, să fiţi iarăşi mici!

poezie de Elena Bulancea (2 februarie 2019)
Adăugat de Elena Bulancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot pe tine...

Când zâmbeşti, zâmbesc şi eu.
Când eşti tristă, plâng mereu.
Când greşeşti, te înţeleg
Şi tot pe tine te aleg.

Când m-ajuţi, îţi mulţumesc.
Când mă cerţi, înebunesc.
Când îmi ceri, eu îţi ofer
Şi tot pe tine te prefer.

Când eşti speriată, te alint.
Când mă-ntrebi, nu te mint.
Când crezi că uit, îmi amintesc
Şi tot pe tine te doresc.

Când îmi şopteşti, te ascult.
Când nu-ţi ajunge, aduc mai mult.
Când nu ai, eu îţi fac
Şi tot pe tine eu te plac.

Când lipseşti, eu mă sufoc.
Când ai ghinion, îţi dau noroc.
Când nu-nţelegi, îţi definesc
Şi tot pe tine te iubesc.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Travis Bickle: Am să-ţi spun de ce. Cred că te simţi singură. Conduc des pe lângă locul ăsta şi te văd. Văd o mulţime de oameni în jurul tău. Şi văd toate telefoanele şi toate chestiile astea de pe biroul tău. Nu înseamnă nimic. Apoi, când am intrat şi te-am cunoscut, am văzut în privirea ta şi în felul tău de-a fi că nu eşti fericită. Şi cred că ai nevoie de ceva. Şi dacă vrei să-i spui prieten, poţi să-i spui prieten.
Betsy: Şi tu vrei să fii prietenul meu?
Travis Bickle: Hmda.

replici din filmul artistic Şoferul de taxi, scenariu de Paul Schrader (1976)
Adăugat de Alina Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi vrem pământ!

Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor -
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; -
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ - şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!

N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!

Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!

N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul

De fete mari e lunca plină,
Iar vântul, răsfăţat copil,
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Şi fetele cu drag suspină:
O, Doamne, Doamne, adă-ni-l!

Pe umeri blondele lui plete
Tresar şi sar încetinel.
El e frumos şi tinerel,
Dar e sfios când e cu fete.
Iar ele râd şi râd şirete
Şi pe furiş privesc la el.

El umblă ca la el acasă
Şi-ascultă fetele ce zic;
Mai rupe-n palme câte-un spic
Şi răsfăţat apoi îşi lasă
Pe spate capul şi nu-i pasă
De fete şi de câmp nimic.

Şi printre spice el şopteşte,
Vorbind aiurea şi-alintat!
Şi, cum se plimbă-n lung şi-n lat,
Cu fetele să-mprieteneşte
Şi din copil sfiios el creşte
Flăcău întreg de sărutat.

Apoi ca-n glumă el le prinde
De mânecă, şi-aprins de dor,
Îşi face joc prin părul lor,
În urmă braţul şi-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Şi-o strânge către el uşor.

Tot mai aprins, tot mai aproape:
Să te sărut, drăguţo, vrei?
Ce ochi frumoşi ai, viorei,
Ca un întins adânc de ape.
De el nu-i nici un chip să scape
Şi-atâta lucru-n urmă ce-i?

Ea stă la pieptul lui pierdută,
Dintâi cu ochii la pământ.
El zice-aşa câte-un cuvânt,
Ea zice trei şi-l tot ajută,
Şi uite-l, uite-l c-o sărută
Ei, vezi tu, fetele cum sânt!

El a crezut că nu se poate,
Şi iacă poţi! Dar să te ţii!
E greu să dai de căpătâi
Dar dacă dai, merg strună toate;
Şi fata mult nu se socoate,
Când pierde mintea cea dintâi.

El o sărut-acum pe salbă,
Şi fetele-mprejur se strâng!
Dar e prea mult! Am să mă plâng
La toţi vlădicii, să dau jalbă!
Auzi, să duci tu lume albă
P-un câmp cu oameni, ca-ntr-un crâng!

Ba ele-şi mai desfac şi sânul,
Şi-n sân el li se joac-acum
Îl prind odată şi-l sugrum,
Că prea s-obrăznici românul,
Auzi, dar cine-i el, păgânul,
Ca să-mi sărute fete-n drum?

Nu ştie nimeni de-unde vine,
Şi capu-i stă la sărutat!
De-ar fi măcar de-aici din sat
Voi, câţi sunteţi flăcăi ca mine,
Să-mi spuneţi voi acum, e bine
Să faci ca vântul, nu-i păcat?

Adică stăi! Ce fată moare
Dac-o săruţi puţin? Da zeu!
Cum aş voi să fiu mereu
Un vânt şi eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o ştiu eu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu...

tu când te vei trezi ai să găseşti o floare
pe perna ta lângă obrazul tău
- să ştii iubito - ţi-am trimis un soare
cu raze frânte din destinul meu

tu s-o aşezi în vază ca pe-o vrajă
să torni în ea şi ape de izvor
şi soarele mereu să-ţi stea de strajă
cu raze frânte din destin şi dor

tu să-i zâmbeşti când sufletul te doare
în hohote să râzi şi să le frângi
şi ai să vezi petalele de soare
cum vor zâmbi că-n sine nu mai plângi...

poezie de Iurie Osoianu (15 noiembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Trăim într-o lume de oameni răniţi...
Lume cu dureri şi lacrimi ascunse sub farduri şi decoruri strălucitoare fără esenţă...
sub zâmbete plângânde şi chinuite...
Sângerăm amarnic pe ziduri reci... pe la colţuri de ruine
amestecate cu castele fermecate
plămădite în vise...
Şi din când în când cerşim timp
câte unui trecător
să-i plângem câte o lacrimă
În speranţa că vom căpăta o mângâiere,
Însă, ne amăgim cu un decor de-o vreme,
lângă circari obosiţi şi coloraţi frumos, ca şi noi...
De multe ori însă, ne lăsăm rănile să sângereze prin rănile pe care altora le provocăm...
prin nepăsare, prin vorbe tăioase, prin înstrăinare, minciună şi trădare...
prin uitare sau prin alinare refuzată...
Dar durerea lor nu ne-o spală pe a noastră...
Poate doar reuşim să uităm o vreme de noi...
să nu mai simţim strânsoarea măştilor ciuruite
de lut ars
în focul suspinelor şi plânsului neplâns...
a lacrimilor vărsate în toiul nopţii...
când ceasurile toate au bătut
de preatârziu, de preatăceri...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata tristă

Firul gândului frumos
Un suspin mi-l taie,
Că de-atâta vreme cos
Singură-n odaie.

Şi doar mâna mea, cu greu,
Flori de fir împarte.
Flori aleg, — dar gândul meu,
Gândul mi-e departe!

Uneori, când ţin la piept
Strânsă cusătura,
Închid ochii şi-l aştept
Să-mi sărute gura.

Iar când umbra serii vine
Dorul creşte-n mine
Şi tristeţea mă doboară
Grea, ca o povară...

O, ştiu bine că-n zadar
Dragostea mă mână
Să-l aştept cu lacrimi iar
Noaptea, la fântână.

Nu mai vine să-i şoptesc
Dorurile toate
Şi la sân să-i încălzesc
Mâinile-ngheţate!

Ci doar vântul nopţii rece
Fruntea mi-o sărută,
Peste codri luna trece
Galbenă şi mută.

Lung suspină-n freamăt greu
Fagii de pe coaste...
Noapte dulce, dragul meu
A plecat în oaste.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

De e adio

Când nu o să mă mai iubeşti,
Mă voi fi răstignit 'n altar,
Că braţele-mi vor fi-n zadar
Şi ochi sub spini, de mă priveşti.

Când îmi vei părăsi amor,
Voi fi găsit 'n deşert pierdut,
Nisip în boabe desfăcut,
Topit de doru-ţi arzător.

Când n-o să vrei să ştii de mine,
Mă voi topi litere-n plumb
Şi-n pinteni, cu apăsat carâmb,
Mă las pătruns tatuu de tine.

Când vei decide ca să pleci
Şi-mi desfaci piept să mi-l laşi gol,
Voi fi milenar fulg la pol,
Pe o banchiză, în vise reci.

Când nu te voi putea găsi,
Nici pluşul pielii, nici vreo şoaptă,
Nici lacrimă, zâmbet la poartă...
În drum, praf mă voi risipi.

Când o să mă laşi nimănui,
Că tu-mi eşti lumea ce o ştiu,
Mă poţi găsi, de revii, viu...
Te aşteptând pe-o stea, în sicriu.

Mă rog de-acum, implor, revi, ooo,
Că-s încă glas, de-mi spui... adiooo.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 iunie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învaţă să trăieşti

Învaţă să râzi,
învaţă să plângi.
Învaţă să cânţi,
învaţă să strângi.
Învaţă să cazi,
învaţă să te ridici.
Învaţă să trăieşti azi,
că poate mâine pici.
Nu fi dezamăgit!
Învaţă să iubeşti.
Când eşti îndrăgostit,
mai fericit trăieşti.
Ai grijă când eşti iubit
să nu fii şi trădat.
Fii omul împlinit
şi bine informat.
Dacă nu vei fi atent
la toate câte-am spus,
Din viaţă vei fi absent.
N-ai să-înviezi ca Isus.

poezie de Dumitru Delcă (2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu-mi fie dor

O parte din mine eşti tu, iubita mea fragilă!

Când mi se-ndoaie inima de nesfârşită milă,

Când mă revolt strigând apoi de-absurdă nedreptate,

Când mă trezesc cu noapte-n cap ca să le fac pe toate,

Când scot din greul aşternut tălpile-nfierbântate,

Când toţi acei ce te-au ştiut mă strigă-n pietate,

Meliodoră, alintând neîntâlnitu-ţi nume,

Când râsu-ţi mi-e splendoare din surâsul meu în lume,

Atunci neîndoios sunt tu, suflet de Filoftee,

Ce-n colţ de Rai şi-n mine stai, contur sfânt de femeie!

.

O parte din mine eşti tu, iubitul meu, şi-ţi sunt spic!

Când trag îndârjită în ham, nu spun, docilă, nimic,

Când, paşnic, pe toate le iau aşa precum au venit,

Când mă închid în mine, rănită de ce-am omenit,

Când ochii mi se umezesc şi inima-i bulboane

De văd că omul este om, cum îţi plăcea, Ioane,

Când mă aprind precum scânteia şi tot ca ea mă sting,

Când în evlavie mă plec, tind Mâna Sfântă s-ating,

Atunci în tu sunt poleită; suflet smerit, de Iov,

E-acolo sus şi-n mine este un aşternut ostrov.

.

Sunt tu şi tu, sunt eu cu voi, ne leagă strâns glicine,

Deşi plecaţi, nu-mi este dor, căci v-aţi mutat în mine

Îmbrăţişaţi în vioriu, staţi lângă scump odorul,

V-aţi sfâşiat în două lumi ca să nu ştiu ce-i dorul!

poezie de Silvia Cuzum
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?...

De ce vrei să pari bun
Când gândul ţi-e murdar?
De ce să faci taifun
Când sufletu-i amar?

De ce să urci spre cer
Când aripi nu mai ai?
De ce să fii hingher
Când poţi zbura în Rai?

De ce la orice pas
Durerii să-i dai glas?
De ce să plângi de dor
Când totu-i trecător?

De ce să nu zâmbeşti
Trăind ca în poveşti?
De ce să te opreşti
Când dragoste primeşti?

De ce sa-ti pară vis
Al clipei Paradis?
De ce-n coşmar să stai
Când şanse crezi că n-ai?

De ce ţi-e frica trează
Când Domnul te vegheaza?

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!