Eu vin din lumea lui Marinetti

eu vin din lumea lui marinetti,
aruncând totul la pământ,
la dracu dragoste, iubire
şi toate câte-s în inimă,
această cârpă cu care
s-au şters toţi pe mâini,
acum dansăm printre
mese şi scaune ca saltimbancii,
ne dezbrăcăm hainele
şi ne scălămbăiem în oglingă
ca nişte maimuţe din junglele africane,
hai, veniţi, intraţi în joc,
doi paşi înainte
şi unul pe loc,
ce frumos ne stau la gât
lanţurile de aur
în acest azur lins pe ochi,
ţinem steaua lumii pe umărul drept
şi avem armuri de oţel pe piept.

în serile când luceafărul
în galop fuge pe cer,
noi ne destrăbălăm în lumea lui dionis
pe lângă delfinii din adânc,
rupţi din refugiul ultimului delir.

degeaba punem cuvintele în cuiburi goale,
n-are cine să le clocească,
ele sângerează din consoane,
mor în damf de parfum
ca merele domneşti infectate de viermi.

ascultaţi melodile acestei toamne,
când frunzele acompaniază tristeţea,
ca nişte evantaie japoneze pe faţa unei gheişe,
ascultaţi cum plâng pietrele de jad
sub freamătul copacilor,
flaute sub lună, îndurerate
de despărţirile de gâtul de colan al madonelor,
ascultaţi tristeţea frunzelor de plop sub bătaia vântului,
ascultaţi cum filozofii pun diagnostic aureolat viitorului,
un fel de zefir de bucurii cu râsete pe ghirlănzi spumoase.

inimi flămânde ca nişte câini în haite
îngurgitează iubirea pe nerumegate,
răscolind în carnea efemeră, pândind inalterabilul.
visăm mereu incendii apocaliptice
care să prefacă în scrum sărmanele noastre fiinţe
imperfecte şi vulnerabile,
ne revoltăm de destinul biologic al lumii,
dar nu vedem ochiul rece al morţii
cu rostogolirea pământului spre neant.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (20 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veselie de primăvară

ascultaţi cum cântă pădurile
şi cum se joacă prin ele vântul,
ascultaţi râurile pe toate gurile,
ascultaţi păsărilor cântul.

s-au sculat toţi codrii bătrâni,
îi bucură căldura şi soarele,
ascultaţi doinele la români,
ascultaţi cum susură izvoarele.

priviţi şi prindeţi în palmă,
soarele, raza lui dulce şi viaţa,
lumina de ploaie, limpede, calmă,
când cade peste noi dimineaţa.

jucaţi-vă noaptea cu stelele,
jucaţi-vă cu iubita de-a dorul,
intraţi în hora-mare cu ielele,
că suntem pe pământ călătorul.

umpleţi cu vin ulcioarele lunii
şi beţi din licoarea tare şi veche,
jubilaţi şi cântaţi ca nebunii,
cu ghiocelul alb la ureche.

iubitul pe iarbă în pâlcul de brazi,
te-aşteaptă în seară, hai vino,
e fără de-ntoarcere ziua de azi,
când te legăn pe braţe, străino.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (10 martie 2012)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colonelul O'Neill: Cum o duceţi oameni buni? Jack O'Neill, de pe Pământ. Ascultaţi, iniţial am venit aici sa vă salvăm. Dar după cum vedeţi am avut nişte mici probleme. Aşa că daca vreunii dintre voi pot îndoi oţel cu mâinile goale sau se intamplă să fie mai puternici decât o locomotivă, ridicaţi mâna. Identificaţi-vă. Daţi-ne de veste unde sunteţi...

replică din filmul serial Stargate SG-1
Adăugat de Spătaru Cosmin, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvintele ca nişte oi flămânde

Tristeţea îmi aparţine?
Dar ţi-o dau cu împrumut!
Alta e... problema, în fine:
Turma, cine-o duce la păscut?

epigramă de Costel Zăgan din Epigrame disponibile (6 aprilie 2008)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul uitării

Copii ai omenirii,
Aţi uitat cântecul în pădure,
Aţi pierdut muzica celestă a frunzelor,
Tăcerile codrului şi zbaterea ramurilor,
Aţi uitat sunetul cornului,
Cântecul stejarului singuratic în bătaia furtunii,
Nopţile cu lună şi cu stele care se leagănă
Printre vârfurile copacilor,
Aţi uitat visul căprioarei care se lasă seara peste izvor,
Poienele de nămeţi de iarbă care vă
Mângâiau gleznele feciorelnice,
Ploaia de stele care cădeau în roua dimineţii,
Aţi uitat primăverile cu mugurii nurlii
Care dau prin frunzele uscate,
Ghioceii albi ca neaua care sărută soarele,
Viorelele albastre care colorează cu visul lor pădurea,
Aţi uitat cântecul grangurelui şi-al mierlei,
Al presurei şi al ciocârliei,
Aţi aruncat coroniţele copilăriei făcute din
Toate florile pădurii,
Aţi uitat nunţile închipuite cu miile de fluturi,
Cu gâze şi furnici, cu greieri şi licurici,
Cu smeie înălţate până la cer,
Cu jocurile pline de farmec...

De ce nu vă întrebaţi ca Eminescu:
,, Unde eşti copilărie cu pădurea ta cu tot?''
Acea cetate a naturii care ne-a crescut la poala ei...
De ce păşiţi în acea obscuritate a încăperilor
De betoane ca pe un pat de vise bolnave?
Trăim printre mese, scaune, televizoare, calculatoare
Şi alte bazaconii pe un pământ ce şi-a modificat axa
De rotaţie până-n ziua în care eternul timp
Se-ntoarce în sine lent, stingându-şi veşnicia
în acest prezent apocaliptic.
Poemul final al lumii noastre nu-l va scrie nimeni,
Noaptea ne îmbrânceşte spre ochiul fântânii,
Cine să mai scrie acel poem?

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (14 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă eu vă propovăduiesc şi voi mă ascultaţi, toţi ne mântuim. Dacă eu vă propovăduiesc şi voi nu mă ascultaţi, voi nu vă mântuiţi dar eu tot mă mântuiesc. Vreau însă ca toţi să ne mântuim.

citat din Sfântul Augustin
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce nu au fluturii inimi

am împrumutat şi eu,
ca toţi oamenii botezaţi,
o inimă
un suflet
doi ochi
poate şi alte simţuri
şi nişte picioare umblătoare
şi nişte mâini muncitoare
pe cărările celor văzute şi iubite
văzute şi nepricepute
nevăzute şi temute
sau neştiute

fuse înalt valul sub cerul senin,
fuse mare mirarea copilului sărac,
fuse frumoasă iubirea omului cu inimă slabă
şi până la pământ închinarea celui neîntinat

roiau pretutindeni făpturi fără inimă
şi aşijderea făpturi cu inimă
suflet, ochi, şi de toate cele

auzi, Doamne,
pentru ce îmi mulţumeşti mie acum,
când visez că zbor?

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunetistul

În liniştea asta frunzele senine
storc cerul de infinitatea cărnii din mine
Tropăie copacii de pietre descălţaţi.
Respiră soarele greu...
Nimeni cu nimeni se ţin bine de mâini
ca nişte oameni uitaţi
în liniştea asta
ascultaţi
câtă gălăgie fac eu!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Motto

Totul ma chinuia atunci, faptul ca aveam zece degete
în loc de o suta, sau mai bine unul singur, putând
sa se prefaca în fulger,
ca trebuia sa calc pe pamânt în loc sa zbor, sau mai bine
sa ma aflu într-o mie de locuri deodata,

totul ma chinuia atunci, dragostea dintre barbat si femeie,
pe care eu as fi vrut-o altfel, suprapamânteasca,
o întâmplare fantastica, la care sa ia parte oceanele, si
nebuloasele, cu toata întinderea si profunzimea lor,

deznadajduit eram si plin de o crunta revolta împotriva
mizerei conditii umane,
visând mereu flacari mari, apocaliptice, care sa prefaca
în scrum sarmanele noastre fiinte nedesavârsite si
vulnerabile,
tânar neîmblânzit, haotic, revoltat mai întâi de destinul
biologic al lumii.

poezie celebră de Geo Bogza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primul pas al frunzelor

Frunze tinere dansează
În bătaia vântului.
Tac, văzând cum exersează
Primii paşi ai dansului

La care vor fi chemate
În curând, ca nişte fete,
La primul dans invitate,
Visătoare şi cochete...

Vântul e primul băiat
Al frunzelor-domnişoare;
Cât mai au de aşteptat
Fetele, e o-ntrebare

De-al cărei răspuns rămâi,
Primăvara, o himeră:
Cariera mai întâi;
Frunzele n-au carieră?

Fac umbră pământului
Şi dansează până mor
În bătaia vântului,
Asta-i cariera lor.

poezie de Marius Robu (25 aprilie 2016)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum în secolul douăzeci şi unu...

acum în secolul douăzeci şi unu,
când viaţa a devenit doar toamnă,
omenirea intră la idei
se consideră abandonată, singură, cu ea însăşi,
de când ne gândim la viitor
toate zidurile s-au strămutat,
principiul speranţei a ieşit în fugă pe geam
şi noi ne uităm cruciş unii la alţii,
hai să schimbăm lumea,
dar cu cine anume,
cu clasa muncitoare care a intrat în extaz?
te uiţi spre viitor
ca şi cum te-ai uita pe gura unui obuzier.
căutăm altă ţară pe care n-o găsim niciodată,
avem impresia că pământul goneşte nebuneşte spre autodistrugere.
toate imperiile şi-au schimbat stăpânii,
s-au schimbat şi conştiinţele,
hainele, femeile, modele,
începem să credem în viaţa de apoi,
în măreţia şi laşitatea ei,
dictatorii vin, se duc ca bufonii,
hamlet se zvârcoleşte în plasă,
faust face un rol infam şi ridicol,
roscolnicov dă cu târnăcopul,
a murit şi dumnezeu,
cine mai scaldă morţii
şi-i îngroapă
şi le răsădesc flori pe morminte,
doamneee, cât galben pe frunzele moarte,
cât albastru dureros în sânge, câte gemete înăbuşite...
măsor timpul cu pasul meu, stea după stea,
încă sunt treaz,
mă încolţeşte timpul,
număr paşii următoarei toamne,
cu toţi cocorii de pe cer,
cu toate durerile lumii,
ucid vise, voluptăţi care nu se mai întorc,
preschimb femeile în coliere şi inele
ca să semene cu alizeele albe
şi să le găsim în ţara natală a visului.

când se lasă cortina
aştept cu frică şi nemângâiat o moarte ridicolă.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (4 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu la cârciumă duminica şi în zile de sărbători, nu! Ci la sfătuiri bune şi înţelepte. Adunaţi-vă la un loc câţiva vecini, sau sub nişte copaci la umbră, pe iarbă verde, unul să vă citească ceva, dar ceilalţi ascultaţi; deci, de vi se urăşte citania, sfătuiţi-vă.

citat din Dimitrije Obradovici
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascultaţi sunetele copacilor atunci când sunt tăiaţi şi nu îi veţi mai tăia.

aforism de Betty Marcovici (2 august 2012)
Adăugat de Betty Marcovici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascultaţi de două ori mai mult decât vorbiţi. A asculta pe cineva cu atenţie este unul dintre cele mai bune moduri de a arăta respect şi de a construi o relaţie. Oamenii nu mai au timp, răbdare să asculte. Ascultaţi cu interes real ce au ceilalţi de spus şi veţi vedea două lucruri: veţi înţelege corect ce au de comunicat şi în plus veţi câştiga aprecierea, respectul, prietenia şi chiar dragostea lor.

Robin Sharma în Ghidul împlinirii
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate trec pe lângă mine

toate trec pe lângă mine
ca un râu leneş printre coline,
lună şi stele, soare şi cer, toamne şi primăveri,
a trecut şi iubita pe lângă mine ca o fata morgana,
parcă era de porţelan,
avea ochii pictaţi în albastru,
gura ferecată, închisă cu un fermoar,
corpul rupt dintr-un grup statuar
şi-mi făcea semne cu mâna stângă,
îmi chema sufletul lângă ea
să mi-l tortureze,
dă-mi mâna, mireasa mea, să fugim undeva,
ea tăcea şi ofta,
fă-mi un semn ca să te inventez,
să trec marea cu tine spre malta,
să ieşim din mitul acesta
spre antichitatea greco-latină
să citim din poemele lui lucreţiu.

toate trec pe lângă mine,
am trăit într-un secol nenăscut,
câmpiile elizee erau undeva departe,
nu mă mai interesa dulcea mea antichitate,
mă spălam cu apă dintr-un fraget nor,
peste mine plonjau capete de morţi
din cruciadele care căutaseră crucea lui Cristos,
o ţeastă de om era a lui Shakespeare,
am văzut prin ea otrava îndoielii lui otello,
am văzut-o pe desdemona pe catafalc
şi pe iago rânjind ca un deavol de bucurie,
apoi mi-a apărut bătrânul rege lear fugind pe câmp,
înnebunit de durere, cu cadavrul fiicei în braţe,
după care danemarca, hamlet, a fi sau... anu fi...
să mori, să dormi, să dormi poate visând,
ce vise-n somnul morţii poţi visa?

toate trec pe lângă mine
ca nişte evantaie străine care-mi mângâie faţa,
parcă nunta mea cu iubita s-a petrecut undeva în somn,
toţi erau treji şi jucau,
numai eu cu ea dormeam,
pe perini de nori, pe aripi de cocori,
ne azvârleam trupurile fragede în tenebre,
mai întâi mâinile, apoi ochii, picioarele, sentimentele,
rămâneam imponderabili fără corpuri,
amorfi ca nişte duhuri albastre care ucideau liniştea,
cerul în jurul nostru se ilumina,
linia orizontului era dreaptă şi curgea împotriva timpului,
nu mai era doar un univers, erau multiuniversuri
prin care se plimbau nave galactice ce duceau cu ele
plânsul lui baudelaire cu toţi corbii lui edgard poe
şi cu dramele lui shakespeare.

toate trec pe lângă mine,
viaţa cu colţii rânjiţi care încearcă să muşte din sentimente,
să dărâme echilibrul dintre inimă şi raţiune,
care încearcă să ne transforme în nişte mimi banali,
ce joacă în acest circ în care fiecare crede că e primadonă.

acest poem plânge c-un ochi şi râde c-un ochi
cu lacrimile mânjite de duhul neputinţei,
se rostogoleşte tăcând şi tace plângând,
lăcrimează ca o amforă uitată prin nisipurile vremii.
ochiul care plânge e adânc ca o fântână,
ochiul care râde e parşiv şi plin de răutăţi,
sărută din tine, iubito, sternul
şi cu chipul tău cel drag străbate într-o clipă eternul.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (20 februarie 2012)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascultaţi acum la mine
Veniţi să facem un sobor
Sus pe muntele Tabor
Să ne schimbăm în bine.

catren de David Boia (9 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă, ţi-aş da cu vitriol în ochi

tristeţea-i acompaniată de frunze,
freamăt de evantaie japoneze,
trece un anotimp vine altul
într-un adio fluturat de batiste,
o mână şterge zarea
şi desparte lumina dinăuntru de cea din afară,
un ochi mongol răsare hulpav
spre sânii de atlaz
freamăt de frunze- flaut de lună,
ce lume nebună, ce lume nebună...

ca un zefir de bucurii
poemul se-nalţă cărămidă cu cărămidă,
fereastră deschisă,
îndemnuri,
flori otrăvite,
blestemuri,
se speră, se speră –ntro viaţă prosperă,
gustul visului s-a acrit,
ne-am măngâiat în plăcere şi ură
crezând că iubirea e pură.

plopii ca hienele defilează
prin toamna care-agonizează
şi sânii tăi
care mă-ntorc în vis,
genuchii-ţi ca un deal de bogăţii
mă fac să cred că sunt în paradis.

toamnă, ţi-aş da cu vitriol în ochi
să pleci mai repede de pe la noi,
ia-ţi hoţii,
borfaşii,
bagabonţii,
sinucigaşii,
otrăvurile,
stâlpii, etajele, sforile, norii, apele, cuţitele,
ia-ţi lumea ta nebună
care se bate, murmură, mârâie
şi pleacă cu ea
pe-o stea
sau în lună.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (7 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea mea

tristeţea mea umblă peste tot,
prin oraşe de provincie
uitate de timp,
prin târguri şi sate de munte,
prin munţii cu creste cărunte,
prin constelaţii
pierdute în haos
şi nu-şi găseşte repaus...

tristeţea mea - floare de lotus,
tristeţea mea
cu care mă pierd în azur,
tristeţea mea-spânzurată prin vremi,
de ce nu mă laşi,
de ce mă mai chemi?

tristeţea mea - cerşetor zdrenţuit,
ce umblă prin târguri
cu mâna întinsă,
cu ce se poate plăti darul tău
în ora flamingo, învinsă?

nuanţa de scrum
a surâsului meu,
ne-ndeamnă să fim iar prieteni,
ne cheamă la umbra de cetini,
veşnicind,
logodiţi în astral,
un blestem ancestral...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (2008)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii oameni nu văd inimile celorlalţi decât ca pe nişte teritorii bune de colonizat. Le cuceresc, le consumă resursele, le umplu cu deşeuri şi pleacă. Apoi mai au şi pretenţia să fie ascultaţi de la distanţă.

aforism de Ionuţ Caragea din Sindromul nemuririi (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie-n aer liber

Îmi recunosc statutul de străin:
Hainele nepotrivite, obiceiurile ciudate,
Nesincronizarea cu pitulicile sau cu viespile.
Admit că nu ştiu cum să stau
Nemişcată şi nici cum să mă mişc fără rost.
Prefer cărţile razelor de lună, statuile copacilor.

Dar această pajişte abia cosită arată bine,
Aşa că-mi scot sandalele şi păşesc pe covorul verde, răcoros.
Cine pretinde că suntem doar muşchi şi fluide?
Picioarele mele-aici sunt nişte fiinţe din comuna primitivă.
Cât despre celelalte.... o, aerul acum
Este un tonifiant al absenţei, acceptând
Doar noutăţile-aduse de zefir!

poezie de Rita Dove, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea gărilor ce plâng

Tristeţea gărilor ce plâng
un tren cu şuierul prelung,
e doar pustiu şi rece gol,
viaţa dată rostogol,
şi disperărilor obol
de dor nătâng.

Tu ştii, iubito? gara mea
era un tren care plângea
cu ochiul trist
de ametist,
copilul cel nevinovat
ce mâna lui şi-a fluturat
şi îmi zâmbea.

Erai şi tu,
nici nu mai ştiu,
acum mi-i sufletul morţiu
de tren
în gară şuierând,
scrâşnind din roţi,
încet murind
şi cer în mine prăvălind
către pustiu...

Tristeţea gărilor ce plâng
cu ochiul drept,
cu ochiul stâng,
sădită-n mine e mereu:
că gara, trenul,
sunt chiar eu
în dor nătâng.

poezie de Leonid Iacob din Bântuit de furtuni
Adăugat de Leonid Iacob
Comentează! | Votează! | Copiază!