Femeia din hamac

Păsările se hârjonesc pe ramurile acestui poem
sub care îşi pune femeia hamacul la umbră.
În vara noastră aerul arde pe margini,
insectele sosesc în excursii de grup
şi femeia se apără zâmbind la frunze.
Cu plăcerea cuprinsă în trupul ei cafeniu
şi insolenţa multor cuvinte în care credea
fruntea ei cu nervuri florale se încreţeşte de patimă
sânii somnoroşi cad nevinovaţi afară,
sărută marginea aspră de pânză verde
şi se retrag.
Pe când păsările ciugulesc silabe din cuvinte
femeia pleacă din leagănul serii
în poemul nescris al nopţii.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (21 februarie 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciunea din cuvinte

cutreier prin pădurile cerului
întunericul se agaţă de baierele nopţii
vântul mişcă aerul
păsările se retrag la cuiburi

râurile sar peste pietrele potrivnice
cu peşti argintii
din ape se adapă curcubeul

dimineţile se înfăşoară-n poezie
înţelepciunea cade-n cuvinte
şi se înalţă-n oglinzi de lumină

gândul prinde aripi fără pene

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia şi moara de apă

N-are rost să plângi de iubire
poti mângâia florile înmiresmate,
trupul flămând îl poate sătura
marea cu valurile calde.
Când suferi, poţi vorbi cu delfinii,
te poţi împrieteni cu pescăruşii
caută gândul dus, îl ciugulesc.
Dacă te nelinişteşte singurătatea
poţi chema femeia de seară
s-o aştepţi undeva pe râu,
îi vei mărturisi dimineaţa,
ce miracol a bântuit noaptea
şi cum moara de apă ţi-a măcinat timpul.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (24 februarie 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia a trecut singură

Dacă voi mai vâsli pe fluviu
se răzbună apele
cu bancuri de peşti argintii,
voi înnebuni de bucurie
şi nu voi prinde niciunul.

În braţele pline cu bulgări de lună,
pe ţărm, mă aşteaptă femeia.
Noaptea mă urmăreşte cu umbre,
supărată, îmi aşază fluturi pe creştet
şi pleacă mai departe-n întuneric.

Ninge cu flori în pădurile de castan,
nu se vede nicio cărare
pe care să vină femeia zâmbind.
Steaua ei fuge luminoasă spre apus,
magii îşi odihnesc caii,
ferestrele aprinse şi ieslea sunt departe.
Totul se schimbă pe altceva;
pe hrană, pe smirnă, pe aur,
numai eu nu mă schimb pe nimic;
doar anii şi drumul mă schimbă.

Femeia a trecut singură;
nu m-a recunoscut,
mă caută.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (10 ianuarie 2012)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia din gânduri

Femeia din gânduri
se desface pe dinăuntru,
mă uit la ea, o despic cu privirea,
o învălui într-un cearşaf de umbre
nu este femeia mea şi mă culc singur.

Vreau să-i văd acel ceva ascuns
ridică din umeri, nu spune nimic,
trupul ei devine o coloană de aer
prin care se scurge nisipul.

Sunt uluit de atâta nepăsare,
de golul din sufletul ei zâmbitor
şi vreau să o mîngâi pe genunchi
dar alunecă jos pe podele
întinsă ca un vânat jupuit,
la care mă sperie doar ochii umbriţi
de patimi descărnate de întuneric.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (30 iulie 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unda de lumină

gândul în care călătoresc
fără să bănuiesc unde
mă lasă într-un ţinut
din care pleacă păsările
peste un deşert de apă
Dumnezeu pescuieşte sârguincios
încerc şi eu cu undiţa de argint
dar nimic
aştept minunea când trag peştii
şi se întâmplă
simt o undă de lumină
care mă atinge
şi pleacă.

n-o urmăresc

prin înaltul cerului
se face o cărare
drumul meu se arcuieşte frumos
şi merg mai departe
să întâlnesc păsările sosind
în ţara, grădină

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autocaracterizare poetică

Dacă aş scrie o carte despre mine
Aş numi-o "femeia la pătrat"
Femeia ce cu putere se îndreaptă
Spre cei slabi, neputincioşii, neînţelepti
Femeia ce ascunde durerea
şi tot ea ce va împărtăşi lumina
cu cei neputincioşi,
Femeia ce educă omul la vârste mult prea avansate
Femeia ce stârneşte misterul in lumea noastră
Femeia ce cânta la vioara sufletului tău ascuns
Femeia ce cu inima curată se deschide in orice casă
Şi primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu.
Femeia ce ascunde inima... apoi se plimba prin lumina fermecată
Femeia ce ochii deschide când tu o priveşti in vis
Femeia ce-ti poate tulbura şi visul şi imaginaţia.
Femeia ce ascunde Misterele lumii in inima ei
Femeia ce priveşte lumina şi o poate împarţi cu tine...
Femeia ce prin cuvinte frumoase îţi deschide inima...
Femeia de aici, de acolo, de nicăieri.
Femeia independentă şi mult prea iubitoare.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia din vis

Un cântec ambiental în surdină îmi pune ţiglele pe acasă,
nu ştiu altceva decât să-mi caut liniştea interioară
clipele se scurg cu aerul unor necesităţi
ce vin din afara mea.

Noaptea m-a prins cu visele libere de păcate
şi mă trezesc uneori din somnul aşteptat,
m-am îndrăgostit de femeia din vis
şi simt urmele părerii de rău
cum se şterg.

Dimineaţa a sosit pe nepregătite luminoasă
cu iubiri de rouă pe faţă,
curcubeul bătrân respiră în apa râului
culori furate din cer.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar femeia poate fi

Mai regina decat floarea,
Doar femeia poate fi,
Mai adanca decat marea
Doar femeia poate fi.

Mai inalta ca destinul,
Doar femeia poate fi.
Mai amara ca pelinul,
Doar femeia poate fi.

Mai frumoasa decat viata,
Doar femeia poate fi.
Mai desteapta ca povata,
Doar femeia poate fi.

Mai cumite ca poemul,
Doar femeia poate fi.
Mai cumplita ca blestemul,
Doar femeia poate fi.

Mai aproape decat dorul,
Doar femeia poate fi.
Mai de soapta ca izvorul,
Doar femeia poate fi.

Mai de-april ca primavara,
Doar femeia poate fi.
Si mai dulce ca vioara,
Doar femeia poate fi.

Mai de taina ca misterul,
Doar femeia poate fi.
Si mai tare decat fierul,
Doar femeia poate fi.

Mai barbata ca barbatul,
Doar femeia poate fi.
Mai amara ca oftatul,
Doar femeia poate fi.

Mai frumoasa decat Zeia,
Doar femeia poate fi.
Si mai vie ca scanteia,
Doar femeia poate fi.

Mai fierbinte ca Sahara,
Doar femeia poate fi.
Si mai dulce ca vioara,
Doar femeia poate fi.

Mai inalta ca povata,
Si mai scumpa decat viata,
Doar femeia poate fi.

poezie de Dumitru Matcovschi
Adăugat de Valentish
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbele înghesuite în cuvinte

Şi toate umbrele au uitat cărările care duc la râurile întoarcerii,
păsările zboară pe urmele lăsate vântului sub ochii somnoroşi
în dimineţile cu soarele purtat pe umerii munţilor
risipind lumina cu dărnicia timpului supus fugii
pe care fiecare inimă îl absoarbe cu o sete nestăvilită.

Mîine, septembrie înoată prin câmpii şi livezi
înfăşurat în aura toamnei cu inele de sticlă colorată,
gândurile ruginii îmbrăcate-n melancolii,
limbi de foc peste ape,
la cumpăna nopţii izvoarele sălbatice
îşi varsă destinul în cupele cu hidromel.

Oftatul se clădeşte-n ritmul clipelor
gata să se clatine la o spaimă lăuntrică,
cu plăcerea durerii din fiecare respiraţie,
din sonorităţile aerului spart.

Vorbele înghesuite în cuvinte
nu pot fi rostite sau scrise,
pe întinderile albe de zăpadă pufoasă
rămîn lungi, urmele paşilor pierduţi
fără drumuri cu margini şi contur.

Şi toate coroanele copacilor ţesute-n orizont
fac depărtările orizonturi desenate-n imagini
cu fantastice închipuiri şi taine,
de unde cu ocheanul privesc
prinţesele din palate de cleştar,
caii înaripaţi ce poartă-n şa,
dragostea întrupată din vise.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec fără cuvinte

Nepereche luceafărul
mângâie cu raze reci
fecioarele pământului,

în ţesătura nopţii de vară
stelele mocnesc de invidie,

când se topeşte lumina
de iubire în inimi,
în piept se închide
verbul nescris.

Cântec fără cuvinte

ne lasă în rugă
cu genunchii pe piatră
şi ea rece.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia cu ie

Sub pălăria de soare
umbra
se strânge la trup
şi păşeşte
molatic.

Femeia
cu ie colorată
o urmăreşte
şi surâde
magnetic.

Un bărbat
se ia după ea
şi-n umbră-i
devine
altul.

Dragostea,
un cărăbuş de iubire
vine
numai când trebuie.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia rămâne o taină

Femeia e o scânteie,
E un dor nemărginit.
Femeia e o zeie,
Chiar dacă din cer nu a coborât.

Femeia e un strop de rouă,
Un fir verde de iarbă.
Femeia iubeşte, luptă
Şi tot în lumea aceasta rabdă.

Femeia e un fagure de miere,
E şi un pelin.
E o dulce plăcere!
Dar şi un veşnic chin.

Femeia rămâne o taină
Ce trebuie veşnic descoperită.
Şi îmbrăcată în faimă,
Femeia trebuie iubită.

poezie de Vladimir Potlog (9 martie 2018)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caut femeia de ploaie

Ne-am despărţit din acelaşi drum
Mersul ei, grăbit, cât cerul traversat de comete
Nu se mai vede.

Să aşezăm cuvintele în faţa oglinzilor
Să nu se frângă de pietre sparte, de durere
Ca o moarte rătăcită
În plânsul căzut peste cruci.

Aproape întotdeauna
Luptele se vor da pe întuneric
Victoria va fi stabilită de alţii,
Ajunşi la lumină.

Adaug neliniştea-n uitare
O las s-alunece-n silabe de durere
Şi alerg pe uliţele strâmte
Trăgând târâş imaginile.

Se urcă-n mine un obstacol
Flacăra aşteptării de plumb, arde
Nimicul ia forme de cenuşă udă
Şi mă îmbărbătez.

Mânia îmi surpă blesteme
Sămânţa tăcerii se împrăştie pe drumuri
Mă voi urca pe acoperişul nopţii surde
Însetat, caut femeia de ploaie.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (16 noiembrie 2009)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia aceasta

Femeia aceasta
care se plimbă
dintr-un cer în altul
răsuceşte cuvîntul
ca pe-un jungher
Femeia aceasta
cu zîmbetul
ca floarea-de-colţ
şi umbra de sare
biciuind
spiralele nopţii
Femeia aceasta
pe urmele căreia
rotundul timpului
se zvîrcoleşte
ca un lasou
- o, cît de simplu
pentru o lume în care au murit
toate focurile de tabără! –
Femeia aceasta
nu trebuia
să fiu eu

poezie de Ştefania Hănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părăsit de femeia de ploaie

Am fost părăsit de femeia de ploaie,
am aşteptat-o îndelung fără umbrelă,
n-a mai venit până am răcit.
Doresc să-i dăruiesc din temperatură
măcar câteva grade din speranţă
şi o îmbăiere în flori de fân copt
să mă ţină minte.

Noaptea m-a sfătuit să renunţ,
dar nu prea-mi convine
vreau să adorm în damf de ţuică fiartă
şi să-mi transpir părăsirea
ca un copil uitat în leagănul primăverii
cu ochii după păsări cântătoare.

Îmbrăţişat de gânduri de dragoste
m-am trezit fericit în beţia de lumină
şi privesc umbra ploii în depărtare.

Neîntâlnită de nimeni femeia de ploaie
aşteaptă şi ea clipe de răsfăţ
şi căldură de vară.

Văd pe cineva cu umbrelă de ploaie
şi femeia la braţ,
pot să fiu chiar eu neaşteptatul.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul VII

Aplecându-mă în după-amieze,
îmi arunc capcanele triste înspre ochii tăi marini.

Acolo, în cea mai înaltă explozie, singurătatea mea
se întinde şi arde, braţele ei arată ca braţele unui om
aproape de înec.

Am trimis semnale roşii dincolo de ochii tăi absenţi,
care se unduiesc ca marea în apropierea unui far.

Reţii numai întunericul, femeia mea distantă,
şi din privirea ta, uneori, ţărmul temerii iese la lumină.

Aplecându-mă în după-amieze, îmi arunc capcanele triste
în valurile care se agită în ochii tăi marini.

Păsările ciugulesc primele stele
care luminează ca sufletul meu când te iubesc.

Noaptea galopează pe iapa sa întunecată,
aruncând o coamă albastră peste ţărm.

poezie celebră de Pablo Neruda din Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, traducere de Ionuţ Popa
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imn de rugă pentru înduplecat norii

Gândul se întrupează-n femeia din câmpie
sub tălpi cu-ntinderi de rod galben
infrăţită cu ploaia de glasul holdelor în cânt

într-un imn de rugă pentru înduplecat norii.

Departe cerul sărută pe frunte orizontul,
coboară s-asculte respiraţia pământului.
Văzduhul alunecă pe albia râului secat,
femeia de ploaie aşteaptă sub sălcii.
Cântul ciocârliei se opreşte dincolo de lanuri,
un fulger grăbit se apropie din răsărit.

Vântul se ceartă cu plopii şi arinii,
clopotele încep să bată în ambele părţi.

O să scriu cum se-ntunecă şi se zbate,
de se clatină marginile serii
fără să se mai vadă freamătul ud
prin care păşim îmbrăţişati spre noapte,

târziul ne mângâie somnul frânt.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imn de rugă pentru înduplecat norii

Gândul se întrupează-n femeia din câmpie
sub tălpi cu-ntinderi de rod galben
solicitând ploaia cu glasul holdelor în cânt

într-un imn de rugă pentru înduplecat norii.

Departe cerul sărută pe frunte orizontul,
coboară s-asculte respiraţia pământului.
Văzduhul alunecă pe albia râului secat,
femeia de ploaie aşteaptă sub sălcii.
Cântul ciocârliei se opreşte dincolo de lanuri,
un fulger grăbit se apropie din răsărit.

Vântul se ceartă cu plopii şi arinii,
clopotele încep să bată în ambele părţi.

O să scriu cum se-ntunecă şi se zbate,
de se clatină marginile serii
fără să se mai vadă freamătul ud
prin care păşim îmbrăţişati spre noapte,

târziul ne mângâie somnul frânt.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia subţiată de ploaie

Degeaba vreţi să mă convingeţi de contrariu,
fără ospeţele care întorc lumea pe dos
când timpul face cute şi se scutură de ele,
dimineţile vor sta cu soarele pe masă
şi primăvara nu mai pune nume verdelui,
lasă un foşnet pe buzele vântului
de boarea iubirii ispiteşte tot mai frumos
femeia subţiată de ploaie
şi o împlineşte la fiecare atingere.

Amiaza vicleană şi fierbinte
îşi face plinul cu odihnă şi vorbe de duh,
iar umbra se îmbracă cu fibra frunzei
şi seara soseşte c-un crepuscul vâscos
ce curge cu miere în culori de sânge.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia îmblânzită de ploaie

Degeaba vreţi să mă convingeţi de contrariu,
fără ospeţele care întorc lumea pe dos
când timpul face cute şi se scutură de ele,
dimineţile vor sta cu soarele pe masă
şi primăvara nu mai pune nume verdelui,
lasă un foşnet pe buzele vântului
de boarea iubirii ispiteşte tot mai frumos
femeia îmblânzită de ploaie
şi o împlineşte la fiecare atingere.

Amiaza vicleană şi fierbinte
îşi face plinul cu odihnă şi vorbe de duh,
iar umbra se îmbracă cu fibra frunzei
şi seara soseşte c-un crepuscul vâscos
ce curge cu miere în culori de sânge.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!