Timpul râde de noi, când trece
privesc un geam și golul lui mă sperie
masa se uită la mine, prin portretul
bunicului
mă gândesc să-i vând trecutul
să pot respira încă un pic, viitorul
acum un leu este o monedă, ca un covrig
fărâmă rodundă zilnică de suflet
de multe ori mă consum și las golul singur
iar el se destramă, prividu-mă cu dispreț
un pod atârnă ca un braț rupt, deasupra unui pustiu
fierul beton era ruginit, înainte de-a putea fi terminat
parcul înghesuit între brațe de copii, tresare
poate crăpa oricând, ca o coroană de copac
crăpăturile lui pot absorbi, oricând suflete nevinovate
undeva un ciocan de lemn pe-o masă lungă
bate strâmbe destine, încă nu există lege
roba cu mască de mort pe față
conține fantome din altă lume, lume trecută
iarba unei alei, din suflet suportă umilință
este calcată de-o povară
o viața ce-și calcă anii tinereții
în picioare
unii nu vor să-i lase un loc sub soare
și trebuie să-și ia traista disperării în spinare
de aceea
fărâmituri coapte ale pământului de ani se pierd
iar câmpiile pustii ard în inimi
țărâna depărtării doare
părul tău negru flutură vântul
o picătură de aer îmi oprește o respirație
chipul de marmură albă în picioare de școlăriță
alergă-n ochii mei și-a unei zile de tinerețe
viața zâmbește și se scurge, ca zborul unui fluture
prin timpul care râde de noi, când trece
poezie de Viorel Muha (noiembrie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
Fără pustiu în suflet
candelabrul lumii în ramuri se desfășoară
soarele pătrat pictat de Picasso acolo stă atârnat
Goya prin culoare pe un braț pune sus colțul lunii
eu am venit pe drumul măslinului să văd cerul
în albastru-negru de noapte o stea îmi șoptește
că durerile lumii mele au încă putere
deșertul prin pustiul nisipului arzător
chiar dacă desenează cercuri albe în soare
nu poate să-mi usuce și să-mi lase ochii goi
pietrele în nisipul deșertului vorbesc încă
că durerea încă nu este o pedeapsă sfâșietoare
chiar dacă pe toți încă ne doare
amintiri separate sunt încă în mine contrare
rana mea nu face cicatrice pe cerul albastru
în zorii dimineților albe pline de alb
când în deșert se vede un nou început...
fără pustiu în suflet
poezie de Viorel Muha (august 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!
Undeva în spațiu
unde timpul se oprește
viața continuă cu marile
noastre iubiri cotidiene
golul din suflet este umplut
cu tristețe și doare
chiar mă doare
nu
asta nu mai suport
suntem la marginea uni
versului
stiloul îl așez la căpătâi
când vii când te întorci
muza mea iubita mea
spațiul se pliază unde timpul
se oprește la comandă
din cauza unei iubiri cotidiene
poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spre-o dimineață de toamnă
e rece, vântul bate cu toamna dinspre iarnă
o ușă la un balcon se deschide, încetișor
un cearceaf alb iese și se zbenguie
undeva o mână albă se întinde
mângâie un umăr
un zumzăit trezește așezarea, de blocuri
o ușă trântită se aude dispre scară, metalic
doi câini sar pe iarba încă verde, așteaptă
nu le pasă că-i frig afară
de sus cade o rază rece, după colț de ușă
îmi este frig în mine, mă înfășor prin geamuri
goale, fără perdele
singurul scaun din mine nu mă mai poate ține
este prea bătrân
vorbesc cu umbrele, le spun trecutul
ele mă întrebă urlând, ce-ai făcut din tine?
urc dealul vieții și dau peste ceea ce-am fost
un trup golit de suflet
desupra mea este o gaură imensă, în cer
din ea coboară frânghii pe care se cațără oameni
încă prea tineri
alt căine urlă cu botul ridicat, strigă-a-moarte
a căzut o frunză din greanga cerului, nu-i verde nici uscată
este mată ca sticla mea de geam
prin ea nu pot să văd afară, trupul mi-a rămas fără suflet
o sonerie de ceas sună și simt o mână caldă
cuprind trupul în brațe și mă scufund în el
fericit mă gândesc
a fost un vis urât, spre-o dimineață de toamnă
poezie de Viorel Muha (octombrie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!
Rătăcire
Rătăcesc pe străzi pustii,
Printre frunze arămii
Caut sufletulu-i pace,
Dar toamna vrea să-l îmbrace
Cu vântul ei pustiu și rece
Prin golul din suflet trece..
Ochii mi-i umple de lacrimi,
Că viața mi-e plină de patimi.
poezie de Natalia Păun (20 noiembrie 2014)
Adăugat de Serban Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!
Teză despre moarte
o parte din sufletul meu e în doliu
după părinții dragi care-au murit
pământul i-a acoperit ca un lințoliu
dar ei sunt împăcați cu fața spre zenit.
așa e viața cu moartea sfântă lege
ne naștem cu ea o purtăm în noi
dar nu e om acela care nu culege
lumini și fericiri savuroase și moi.
încă viața o iubesc cu moartea în spinare
încă nu știu cum să o confrunt
cu probleme mă apasă spatele mă doare
suspină și timpul prin părul cărunt.
când va veni ziua să nu-l văd pe soare
am să-i zâmbesc morții n-am să mă încrunt.
sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Iarba
Iarba verde, iarba grasă
Crește - naltă-n cimitir;
Cade an de an sub coasă
Din nou crește - mai frumoasă.
Privesc crucile-nnegrite
Și mă-ntreb, cu mintea-mi proastă:
Din ce piepturi se hrănește
Și ce-i, Doamne, viața noastră?
Joc stupid de-a baba-oarba
Pân din noi va crește iarba.
Suflă vântul
vârfuri sună
Greierii prin fân adastă
.
Se duc zile, nopți cu lună
Ce mister e viața noastră?
Joc stupid de-a baba-oarba
Pân din noi va crește iarba.
Trudă zilnică, sudoare
Viață de desfrâu - sau castă
Totu-i trecător sub soare,
Căci, ce este viața noastră?
Joc stupid de-a baba-oarba
Pân din noi va crește iarba.
Tainice iubiri și teamă
Zbor își iau spre bolta-albastră
Toate timpul le destramă
Și-atunci, ce e viața noastră?
Joc stupid de-a baba-oarba
Pân din noi va crește iarba.
Se duc veacuri în neștire
Nasc speranțe-n lumea vastă -
E-un suiș spre coborâre
Deci, ce este viața noastră?
Joc stupid de-a baba-oarba
Pân din noi va crește iarba.
Iarba verde crește deasă
Peste trup peste fereastră
Ea rămâne-mpărăteasă
Căci aceasta-i viața noastră:
Joc stupid de-a baba-oarba
Pân din toți va crește iarba
Pân iubita va fi baba
Până baba va fi iarba.
poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Mă citesc prin tine
mă ascult pe mine
când cad frunze să-mi acopere pașii trecuți
când banca sufletului în verdele copacilor
ne păstrează șoaptele
soarele este pus la umbră
lacrima-mi umezește secundele
tramvaiul mă zgâlțâie iar geamul lui
îmi tremură fruntea a rece
mi-e frig în suflet, haine de iubire nu mai am
nu mai știu de-i toamnă sau primăvară
un geam de undeva se uită la mine
din dosul lui mă privește, poate viitorul
de unde să mă ia!
trecutul suspină cu mine
babuța se uită la mine speriată
am șireturile desfăcute a viață, nu piedică-mi sunt ele
chiar dacă am dat pentru ele doar doi lei
mă cos la mașina hazardului, vreau linie dreaptă
chiar dacă drumul îmi este strâmb
număr găurile cu secunde acoperite
să nu rămân dezbrăcat
tu ai scris vesuri cu mine pe singurul tău eu
de multe ori mă citesc prin tine
poezie de Viorel Muha (mai 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!
Tu, suflet singur...
Știu că exiști, căci altfel nu se poate
Când un destin te-a prins în rătăcire.
Să nu te plângi că nu mai e iubire
Și calcă peste el cu demnitate.
Eu am să pun în drumul tău, o floare,
Tu, suflete, parfumul să-i aduni,
Să construiești o mare de cununi,
Sfidând singurătatea... când te doare.
Ai stat prea mult în mutele-i tăceri
Din viața asta, care-i doar o clipă,
Dezbracă dar... tăcerea care țipă,
Te-mbracă-n azi și uită ce-a fost ieri.
Eu am să-ți fiu cărarea neumblată...
Și-ai să respiri din umbra mea, mereu.
E timpul să te-mpaci cu Dumnezeu
Și n-o să mai fi singur nicidată.
Tu, suflet singur...
poezie de Marin Bunget
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Suflete...
Suflet cerșind din abundență milă
a unui trecător ce n-are vlagă
mă uit la tine-mi este, parcă silă
și mergi tăcut și-ngândurat pe stradă
Suflet pribeag ce cauți alinare
nu iei nimic din viața de apoi,
te uiți la tine, nu ai nici visare
și vrei să mergem la braț, amândoi
Suflet trecut de-a doua tinerețe
îmi pui în cârcă anii ce-au trecut,
mă uit la mine, parc-aș fi o babă
a anilor ce-au fost, ce i-am avut.
poezie de Ionela Van
Adăugat de Daria Dumitras
Comentează! | Votează! | Copiază!
Fiecare
Fiecare-n lume are o poveste,
Cu episoade lungi, ca un roman,
Dar toate lucrurile aceste,
Au trecut an după an.
De povestit este destul,
Dar cine stă să mă asculte,
Căci pe al vieții drum,
De spus sunt lucruri multe.
Sunt mândru că am reușit,
Prin viață să pătrund adânc.
Chiar dacă nu tocmai iscusit,
De greutăți n-am să mă plâng.
Drumul vieții este încurcat,
Cu piedici și cu greutăți,
Dar nu trebuie abandonat,
Oricând să fii tu însăți.
Aș vrea totul de la lume,
Însă e nu-mi dă nimic,
De aceea îi voi spune,
Că-mi iau eu câte un pic.
Chiar acum, că sunt bătrân,
Încerc să fac ce pot,
Nu stau cu mâinile în sân,
Din latență eu mă scot.
Când te înfioară briza dimineții,
Și viața înainte te îndeamnă,
Nici nu știi ce mult înseamnă,
Să te simți ca-n anii tinereții.
N-am terminat cuvintele din cărți,
Pentru a crea noi comparații,
Am studiat în multe părți,
Dar am făcut și declarații.
poezie de Mihai Leonte (19 ianuarie 2003)
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Suflet
Drumul vieții cu vorbe goale l-am pietruit și cu desculțe palme și-n spini
mi-am răstignit un gând
De cer mi-am legat un nod din minte ce-n el am pus o arcă, gândind că
nimic nui fără de sfârșit
La captul unei zile am pus o dimineață fără nici un răsărit și-am pus
neliniști cu cerul unui apus
Acum îmi beau otrava din paharul unei clipe care nu mai este, decât
o răvășire vărsată în inima momentului, de mult trecut
Acolo, da, ai fost, o rază din nesfârșitul unui alt început și clipa când tu mi-ai spus
nu trece dincolo de tine că te pierzi
Am răsucit căderile unui timp și-am întors ceasul unei singure clipe, și-atunci
s-au deschis toate cerurile dispre sfârșit
Din colțul unui ochi a căzut o lacrimă pe masa tăcerii unde împărțirea
a fost neegală și totul s-a întors
Am întrebat o lume, și o alta, si o alta, care demult au tot trecut și ele au strigat
nimeni nu poate fi din nou, decăt ce-a fost
Atunci am cerut ca sufletul să-mi fie răstignit, pe-o ramură de spini
poezie de Viorel Muha (iunie 2015)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!
Nemurire
Am răsărit în ramurile unui copac
trunchiul mi-e boltă
vieții.
Cerul se întoarce cu mine
iar jos, pământul mă atrage
spre tine, fierbinte.
Sus dinspre soare, cobor către tine.
Mă arde vremea, fericit că simt cum nu trece.
Viața mie îmi duce puterea
și simt înăuntrul tău regăsirea.
De aceea sunt fericit, că eu duc golul tău
ce te împlinește.
Simt tangajul valului, cum îmi duce firea
și mă prăbușește.
De acolo, de sus, spre-o lume pe dos
cu tine spre mine, să ne unim regăsirea
prin unul din doi.
Ochii îi cobor în irișii tăi
tremurând în ei găsesc, valul, înălțimea.
Astfel aflăm cum ne duce, pe amândoi
spre adâncul din noi, iubirea.
Punem împreună din noi, câte un pic,
apoi ne gustăm mușcătura buzei sărate
și împărțim, printre încleștatele mâini,
încet spre viitor, nemurirea.
poezie de Viorel Muha (septembrie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!
December
un sărut suspină-n ruginiu de toamnă
o cană se îmbracă cu roșu de struguri
amintiri strivesc buze din nopți de jăratec
rătăcită o rază spre noapte aleargă
spre apus cerul suspină încă lumină
un eu mă alergă spre iarnă
un ochi de lac închide gene printre raze
târziu frigul se zgribulește-n ferestre uitate
pe mine am dezbrăcate priviri
un colț de umbră rătăcește tremurând câmpia
zarea dincolo de mine uită ziua trecută
o frântură de rouă se sparge înghețată
toamna spre iarnă strigă cu vânt și zăpadă
un strigăt de pasăre caută cerul ranită
fără priviri culori în cenușiu pictează zarea
vara trecută amăgește încă destine
năuc aleargă visul prin mine și-mi spulberă speranța
în pumn am strânsă amintirea ta
mă doare
nopțile curg încet în mine și rana vieți-mi suspină
un copac zgribulit îmi oprește privirea
fără pași pierduți îmi caut încă cărarea
o mască albă îmbracă pământul
ascunde rănile și durerile toamnei din mine
timpurile trecute-mi plâng amăgirea
pădurea desfrunzită mă atrage în întuneric
colțul ierbii moare sub tristețea de sus căzută
gândul meu în alb îmbrăcat rătăcește privirea
imesitatea nu-i departe văd lacrimi în fulgi de suflet
dinspre December tu bați în geamul din mine
te aștept în durere
poezie de Viorel Muha (noiembrie 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!
Când
trupul minții încercă-n zadar și-n zbatere de gând să-nfrangă
pământul negru să-l facă-n punct de zi și-n inimă, gând-lumină
iar pe suflet alb, colb ruginit din țărână-n vers amar să pună
știu atunci că, lacrima prin vârf de condei începe încet să curgă
chiar dacă furtuna prin vânturi în vijelii de ploi strigă disperată
și simt în oase frigul dureri iubirii și-n genunchii care nu mă lasă
că apele rescriu linia vieții prin neguri și-n alergare de vis nefastă
știu că papirusuri de timp scot umilițele din inima mea și-a ta prea arsă
de suntem copil sau copilă-n amintiri din viața noastră, fiind mari încă
iar caledarul timpului cu sânge-n îngeri este scris pe ziduri de biserică
chiar dacă plâng albastru și văd că luna rade-n roșu însâgerată
știu atunci că sufletul nu arde, nu devine negru carbune, ci, încet spre cer se-nalță
când în brațe cuprind puternic dor și-l cânt amar sau trist pe-o strună
prin nopți de vis cu parfum de flori ce zboară din pomi de alei de viață
când vreau prin nor alb pe cer să agăț cordă de suflet-om pe corn de lună
gândul meu este atunci al tău și nu mai vreau în mine și-n tine-n veci, să plouă
poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!
Întrebări
m-am acomodat greu cu tăcerea
eram un biet nebun în căutarea adevărului
fugeam și rătăceam în marea uitare
pășeam pe aleile trupului
picioarele oblice în diagonala pământului
s-au așezat sub pleoapa sufletului, mirate
aici, poate în altă parte
și totuși atât de departe
de lume, de viață, de toate
azi am deschis cuvântul prin lume
pentru nimeni anume
să înțeleagă singurătatea versului
suieră vântul printre coloanele strâmbe ale timpului
la o masă, între două întrebări nepuse
lumânarea încă arde
poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Amurg
apune o lume
seacă și timpul rămas
încet, încet, la pas
amurgul se frânge
în lacrima pură
și nu ajunge să stingă durerea
în suflet o rană, pe trup o povară
se închide o ușă
se deschid amintiri
mai latră un câine pe tărâm ireal
se strecoară și anii prin porțile sorții
mai strâng încă în palmă, un suflet, o rană
mă strigă destinul, mă înțeapă și spinii
pe frunte coroană
în suflet o rană
mai cântă un fluier
pe drumuri tăcute
se strecoară lumina pe creste de munte
fântănile seacă și timpul coboară
se aprind cuiburi în cer
mai arde un gând prin copaci despuiați
e iarnă pe drum
apune și timpul
pe ziduri coboară agonic amurgul
poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Viitorul soarbe prezentul inexorabil. Prezentul regretă de multe ori trecutul prin noi, căci întoarcere încă nu avem. Trecutul se pierde în timpul amintirilor, undeva departe. Să alegem cea mai bună cale de timp, căci pe toate le avem în față, dar doar temporar, iar de trecut să luăm aminte că nu putem să-l mai avem.
Viorel Muha (aprilie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!
Decor între viață și moarte
Ascult, meditez și încerc să-nțeleg
tăcerea din gândul ce stă să pornească,
dar încă rămas priponit în talveg
pe-o albie sură din bolta cerească.
Mai caut răspunsuri în anii pierduți
prin vagi amintiri ce nu vor să mă lase,
în care mai plâng copii nenăscuți
din mame uitate sub gloanțele trase.
.
Și voci neștiute aud din trecut,
ajung la ureche în zeci de jargoane,
în inimă crește un zvon nevăzut
din aripa gândului rupt din pripoane.
Iar gândul aleargă prin timp înapoi,
mi-aduce în cuget o lume trădată,
cu umbre rămase din vastul război
în care soldații mai mor încă-odată.
.
Se scurge prin mine tărâmul străin,
cu chipuri trezite din moarte la viață,
purtând peste zâmbete stropi de venin
și măști de revoltă cusute pe față.
Azi încă mai mor în ne-patria lor
eroi din legende, trimiși prea departe,
ajunși amintiri în străinul decor
rămas adormit între viață și moarte.
poezie de Corneliu Neagu din volumul de versuri Poeme peste timp
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Niciodată...
... atârnă pe peretele văruit în straturi, calendarele timpului trecut;
coji de zile, ca o mătreață înainte de spălat sebum,
cum de la mir uscat, de împărtășanie
pe fruntea încrețită în lut
ars de la o amforă umplută cu parfum,
vărsat, o picătură de câte ori este o sfeștanie,
cât încă mai există amintire...
la rându-i cineva încă s-o poarte
spusă, bine cuvântată,
mai mult o amăgire
de atâta pierdere... când încă semne nu erau în piatră, carte
și, varul cineva îl va așterne, o altă peliculă, să ascundă... niciodată...
... să fie un punct din tot muralul timpului, marcat dintr-un oricând, vreodată...?
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Albastru negru de viață
picăturile sinucid timpul
din noi
Dorul? Azi este, mâine nu-i!
este-un fulg luat de vânt și dus undeva
în zări, departe! Este ca o lacrimă uscată
Da?
timpul uzează, ne uită prin cei care îi iubim
El, timpul, ne poate fi prieten sau dușman
poate fi aproape sau departe
El este și nu-i
nu purtăm nădejdi, căci amintirile vieții le estompează
nu trebuie să purtăm mănuși, pe chipul feței.
nu trebuie să ne ascundem, în noi, căutând în alții ce nu putem
am luat cuvântul, primul meu semn de existență, câci toți avem un început
din el am făcut primii pași, am gungurit și am privit cerul
și-am zis
toți am privit copacul și ne-am lovit și atunci
am zis
toți am uitat că eram și încă mai suntem dependenți
și plângeam când ne luau alții
astăzi plângem căci ne luăm noi și ne ducem
Oare nu am rămas încă așa?
plângem dorul îmbrățișării!
și uităm să mai iubim, nu mai vrem să avem brațe
Mi-e dor
așa este, totul se împarte, nu poate fi numai dintr-o singură parte
împărțim sărutul
și ne certăm să fim în el
iubita mea, ești departe
undeva pe-o stea
pustie
fără nisip
fără uscăciune
fără raze de soare care să ardă
fără de fără
de tot și nimic
decât un cer
fără albastru
fără nori, fără vânt, fără copaci
un cer care este neviu
un cer fără el
și o gaură imensă
în noi
adâncă
și fără de margini
care să ne cuprindă
ca brațele mamei sau ale iubitei
Da?
sunt un pustnic cățărat în muntele din el
așa sunt eu, câteodată, nu vrea singurătatea din mine să iasă
adâncimea fiecăruia este imensă, dar diferită
încerc să mă repictez prin interior, cu imagini de clovn
pentru ca să râdă de mine
să-mi privesc pereții pustietății cu imagini hilare care să râdă sarcastic
așa-ți trebuie și să scoată limba la mine
ha... ha... ha...
și niște pitici să se ia de mână și cu vocile lor pițigăiate să strige
nu mai ești, nu mai ești
și dintr-o turlă îngustă-n dungă
un pitic gras
să zbiere pe strada principală
nu ești decât un prost
și lumea toată sa râdă
și lumea toată să râdă
ha... ha... ha...
viața-i ca o brățară pe care o putem pierde ușor
Dumnezeu ne-a dat-o si tot el ne-o ia
și o dă alcuiva, țărâna vom mușca
vaporul
sună a depărtare
când de la țărm el pleacă
ca-n eseul meu
din lumea poveștilor și a iubirii
sfârșit
ascultătorul a adormit
vânt... hoinar, hoinar
un suflet fără de viață
dați-mi pe el un ban
și mă faceți fericit pe viață
Ce? Cer mult?
mă cheamă timpul
mă cheamă oful
mă cheamă cea ce m-a uitat
mă cheamă praful și vântul
Nu mai fi trist...
cu si bemol
și anulat de un becar
într-o cheie de portativ care nu a inventat-o niciun muzician
nici măcar femeia
poate tu știi calea
să fiu eu
căci m-am pierdut
să sap acolo în rămășițele timpului, în cimitirul său atemporal
și să mă scot dându-mi tu o mână
adun cuvintele într-un pom cu toată lumea pământului
Ești confuz...
nu
deloc
extrem de clar
pun lume
pun o ea și un el
și o iubire
din care se naște viitorul
ideală, poate
prea ideală
pentru carnea care moare
Să desenez pe obrajii tăi?
Da!
lacrimile care să se întorcă înapoi
în lăcașul izvorului lor
cu tine
a adormit și timpul
a amorțit
a căzut în necunoaștere
și tu
care separi depărtările
da
roata se învârte
corăbiile timpului
sunt duse și trase spre maluri fără ape
sapă fundul sufletelor scufundate
și râd de urmele aripilor de pe cer
ca un vultur care moare înainte de a se naște
Ești trist...
zi-mi mie ce te doare...
desaga-i goală, sunt ca un Moș Crăciun fără cadouri, care vine sa-i facă fericiți pe copii
cu ce să-i fac eu fericiți?
oamenii lumii, mari și mici
ca-s mic și eu
dar tu uiți să-mi dai și mie un dar
ca să nu mai fiu trist
latră luna
stelele mă împung
au coarne
și cerul a-ș vrea să fie
Ști ce?
tu să fii dincolo de nori
iar picioarele tale stâlpii lumii
să mă cațăr pe ei ca pe munții vremurilor
să ajung acolo
Vrei în vârf?
da
sunt nebun
da
acolo
unde sunt cuvintele mele
care există între lumea reală și adâncurile lui Dumnezeu, din materie
omul are nevoie de trecut
trecutul l-a ridicat... fără el nu există
Dumnezeu este iubit de fiecare precum vede el fața lui
Dumnezeu deschide ferestre pentru fiecare
Tu mă iubești?
nu
ok
bine că încă nu mă urăști!
Convorbiri cu Camelia
poezie de Viorel Muha (iunie 2014)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!