stradanie

Strădanie

Îngreunaţi de drum şi iarnă încearcă să întreacă trenul.

poezie de Ioan Marinescu-Puiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albina

(nepoatei mele, Maria Elaine)

O hărnicuţă albină,
Zilnic zbârnâie-n grădină,
Când se ia roua în zori,
Ea zumzăie printre flori.
Îşi petrece întreaga viaţă,
Printre floricele şi verdeaţă.
Trudeşte necontenit,
Din zori pân-la asfinţit,
Cu strădanie adună
Nectar de calitate bună.
Îl transportă apoi cu bine
La căsuţa de albine,
Albinuţele culeg o avere,
Pentru fagurii de miere.

poezie pentru copii de Mircea Ursei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţă de Anul Nou

(1 ianuarie)

Să-i fac pe ai mei fericiţi,
Să pot să fac numai lucruri bune,
Prin strădanie, să gândesc altfel,
Îmi doresc să fiu astăzi mai bun
Decât am fost ieri,
Iar mâine, mai bun
Decât am fost astăzi.
Un An Nou, alte probleme,
Pe care să le rezolv cu succes,
Să mă ajute Dumnezeu,
Să am putinţa
Să-mi duc la bun sfârşit dorinţa
În Noul An.

poezie de Mircea Ursei din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu spun la nimeni

mă strânge tăcerea între universuri...
faţa mi se face vineţie-gri;
braţele mi se lungesc dincolo de picioare,
parcă e un ceva, spre un absolut ciobit la colţuri.
o strădanie schimonosită apar,
cu doruri în brânci
şi mă doare asta şi la nimeni nu spun.

cerul mă poartă pe braţe printre zefirii zbârliţi,
până-n capete de însingurări
prin care umblă absurdul şchiopătând
şi la nimeni nu spun asta.

indisciplina stării mi-e trasă cu cangea uneori,
din metafizica ce nu uită
de-a mea însingurare bogată în fantezii şi coturi.
eu cel surprins mereu
de îngerii ce se pierd pe pereţii de biserică
şi nu pe umerii mei învăţaţi cu aşteptările deşarte.

[...] Citeşte tot

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cutremur

mogâldeaţă
umplusem împrejurimile
cu plânset isteric şi sânge
lovisem cu-n picioruş lanţurile
aşa cum izbeşte o planetă
finitudinile infirme ale lumii

atunci a fost prima oară
când fără sentimentul consecinţei am întins la maximum
corzile pulmonare şi aşa surmenate ale cosmosului

forme alb-cenuşii [un fel de nori... un fel de oameni...?!]
îşi revendicaseră partea lor de destin
întinderea de la omoplat până la grimasa
ce printr-o strădanie a firii... printr-o întâmplare
ar fi adus zâmbetul
parcelele acelea de epidermă proaspătă
în care nu s-ar fi sfiit iarba să iasă
ca dintr-o ţarină imperială

[...] Citeşte tot

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!