scântei

Laura: Serviţi un coniac la cafea?
Federico: Pentru mine nu, mersi.
Noemi: Pentru mine da. (Confidenţial, către Laura): Suntem ca doi poli opuşi.
Laura: Dar extremele se atrag.
Juan: Şi dacă se ating, fac scântei.
Noemi: Da, dar nu iau foc.
Laura (arătând spre pahar): Poate din lipsă de combustibil.
Noemi: Nu, din cauza temperaturii.
Laura: Asta se naşte din dorinţa de dăruire...
Juan:... sau din instinctul de posesiune...
Federico: Vă mulţumesc pentru diagnostice şi terapii, însă suntem două persoane obişnuite. Un bărbat şi o femeie, nimic mai mult.

replici din piesa de teatru Între viciu şi virtute, scenariu de Salvador Amore
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cookie: Nu ştiu cum vi se pare vouă, dar pe mine mă înfioară când văd fotografiile alea de război... toţi piloţii şi patrulele submarine şi scafandrii şi războaiele de gherilă din Filippine. Mă întreb de ce nu s-a făcut niciodată un film despre prizonierii de război. Numele meu este Clarence Harvey Cook, mi se spune Cookie. Avionul meu a fost doborât la Magdeburg în Germania, în '43, de asta mă bâlbâi aşa din când în când, mai ales când sunt agitat. Am stat doi ani şi jumătate în Stalag 17. În germană, "stalag" înseamnă lagăr de prizonieri – numărul 17 era undeva în zona Dunării. În total erau vreo 40.000 de prizonieri de război, cu tot cu ruşi, polonezi şi cehi. Noi, piloţii, eram în jur de 630, toţi americani – operatori radio, puşcaşi şi ingineri, toţi sergenţi. Pui 630 de sergenţi laoaltă, să vezi ce iese! Ce scântei mai ieşeau în gaşca aia!... Să vă spun povestea cu spionul pe care l-am suprins în cazarmă noastră...

replică din filmul artistic Stalag 17 (29 mai 1953)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daphne: Trebuie să recunosc că aveţi o casă superbă.
Niles: Îţi mulţumesc. Se află în familia lui Maris de patru generaţii. Când eram un biet stagiar, îmi conduceam maşina printre aceste dealuri şi nici nu îndrăzneam să visez că voi locui vreodată într-unul dintre aceste conace măreţe. Apoi, într-o după-amiază, am zărit-o pe Maris. Părea aşa de neajutorată, lovind la poartă cu pumnii ei micuţi şi cu un levier.
Daphne: O încuiaseră înăuntru?
Niles: Nu, nu, asta s-a întâmplat cu mult mai târziu. În acea zi, se întorcea de la Târgul de Antichităţi cu un clopot de sticlă rar, ce i-a aparţinut cândva Silviei Plath, când porţile n-au vrut să se deschidă. Desigur, m-am oprit ca s-o ajut. Când mâinile noastre s-au atins, s-au declanşat brusc scântei şi, ca prin magie, porţile s-au deschis înaintea noastră. Am considerat că ăsta a fost un semn.
Daphne: Şi aţi înţeles că eraţi sortiţi să fiţi împreună.
Niles: Da, ne-am căsătorit după doar trei ani.

replici din filmul serial Frasier
Adăugat de Eliza Ghitulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!