chemarea lunii

* * *

Te-aştept la margine de univers!
Şi de n-ai să vii!
Am să cad cu tot cu stele,
Zdrenţuit de timp în găuri negre!

Te-aştept în rătăcirea unei clipe,
Într-o margine de galaxie,
Unde viaţa-i lipsă fără tine!
Tot pierdută, tot doar urmă!

Te-aştept în umbra Lunii,
Rezemat de şoapta Lumii,
Ascultând glasul nopţii,
Şi urletul nebunului!

Te-aştept pe malul râului,
Ascultând cursul timpului,
Freamătul izvorului,
Chemarea Ta, chemarea....!

[...] Citeşte tot

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călător la drumul mare

Cheamă-mă sub lumina lunii,
Aşteaptă-mă sub lumina lunii;
Voi veni la tine sub lumina lunii
Chiar dacă iadul îmi va ţine calea.

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al şaptelea zid...

eşti poemul întoarcerii
în matca iubirii
ce simţi că o simt

eşti chemarea ce ştie
s-alinte cascada
rebel unduind;

eşti ziua ce ştie
să-şi ţină în palme
propriul destin

doar tu
visul lunii
ce-n vis îmi atinge
al şaptelea zid...

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea ta

Ar trebui să plec; se bate-o oră
Mult prea târzie ca să mă conforte.
Chemarea ei m-atrage în cohorte;
Chemarea ta, ascunsă, mă devoră.

Te joci cu vorba ca să mă escorte
Prin vreme, ca o masă piroforă,
Când ceasul bate ca să ies din horă
Şi nu ştii, a te-abţine, ce efort e!

Stau prins ca-ntr-o capcană ilicită,
Gata să-i sparg ferestrele opace,
Când gestul tău mă prinde în ispită

Cu-aceeaşi abdicare zălogită
Ca dopamine paradiziace.
Ar trebui să plec şi n-o pot face...

poezie de Adrian Erbiceanu din Confesiuni pentru două generaţii (2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi pădurea cântă

Am deschis fereastra
invitând pădurea
să intre în pădure.
Chemarea s-a pierdut
deasupra oraşului
în chemarea autobuzului
se transportau turiştii
la pădure.

Îngândurat
am închis uşa,
paşii purtându-mă
în sala de concert
s-ascult
cântecul pădurii.

poezie de Sorin George Vidoe din Hohotul Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul măceşului

În noapte, în bătaia lunii
Visa măceşul singuratic,
În somn îl supărase unii
Zicându-i trandafir sălbatic.

Voia să îşi arate spinii,
Dar n-a făcut-o că e paşnic,
În noapte, în bătaia lunii
Visa măceşul singuratic.

Dintr-o grădină veni grabnic
Un frate ce îi strânse pumnii,
Aşa-i urzit în soarta lumii:
Ca el să doarmă lăturalnic
În noapte, în bătaia lunii.

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondel în noaptea de toamnă

Ochiul somnoros al lunii
Peste şesuri lăcrimează,
Sus, pe deal se-nsingurează
Fără frunze, trist, gorunii.

Ş-au rărit frunza şi prunii,
Tremurând se lamentează;
Ochiul somnoros al lunii
Peste şesuri lăcrimează.

Bruma nopţii se aşează,
Stinge prin grădini tăciunii,
De pe boltă mai vegheză
Prin ferestrele furtunii

Ochiul somnoros al lunii.

rondel de Ioan Friciu (2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub dealul Lunii

Sub dealul lunii, în căsuţa veche,
Mai poţi simţi ce inima ta simte?
Mai ai şi tu pe undeva pereche?
Întreb, aşa, ca omul fără minte.

Căci mă înfăş cu patimile stelei,
Până orbesc de tot sub chipul lunii;
Mai lăcrimez cu lacrimile mele,
E râsul meu pe buzele genunii.

Când trunchiul trupului e vâlvătaie
Pe răsuflarea sângelui pustie,
Încă mai simţi că-ntreaga lume-a ta e,
Iar dragostea mai poate să invie!

poezie de Teodor Laurean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câinii lunii...

Ciobănaşul cată mieii
Răzleţiţi de turmă iar
Zeii i-au momit cu lapte
Iar el n-a avut habar.

Câinii lunii pe lătrat
S-au pus cu nările-n vânt
Oare, au adulmecat
Nedreptatea pe pământ?

Or la fel cum la noi, câinii
Latră la lună cu ură
S-au trezit şi câinii lunii
Din somn... pe scheunătură!

Eu asist plin de-ncântare
C-un ochi ager de ciclop
Transhumanţa,-n luna care...
S-a proptit în vârf de plop!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet lunatic

Ne-am furişat, iubito,-n seara cea
în care luna mi-a zâmbit, golaşă,
pe o potecă ce părea c-avea
chemarea glumei care se îngroaşă.

Ne-am azvârlit, din mers, tricouri, blugi,
şosetele de tufe au fost prinse,
şi n-am simţit nici mărăcini, nici rugi,
căci noi aveam călcâiele aprinse.

Lumina Lunii ne-a fost de folos
şi am văzut, în clipele acele
întreaga... tu, iar eu... nu mai prejos!

Of, Doamne! – catifea era, sau piele?...
poiana... iarba... eu privind în jos...
dar tu, iubita mea, priveai spre stele.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!