admiraţie

Lucian: Bine. Ca să vezi, încă mai am încredere în tine.
Lia: Ar trebui să ai... Luci, cum era relaţia ta cu tatăl tău, domnul Iulian Enka?!
Lucian: Poftim? Ce-ţi veni să mă întrebi acum de blondul ăla enervant?!
Lia: Hmm... Deci, chiar îl urăşti?!
Lucian: Cum?! Să-l urăsc?! De unde ai dedus tu aşa ceva?!
Lia: Păi, dacă ori de câte ori vorbeşti despre domnul Enka, spui "blondul ăla enervant"... Ce crezi că reiese de aici? Ce altceva?
Lucian: Lia, te rog... Nu-mi răstălmăci cuvintele! Chiar nu înţelegi nimic?! Ce fel de om mă crezi?! Cât de groaznic aş putea fi?!
Lia: Luci, nu te supăra; eu doar aşa am înţeles.
Lucian: Ca de obicei, ai înţeles total greşit! Auzi la ea, să-l urăsc... Cum ai putea oare să-ţi închipui vreodată aşa ceva despre mine?!
Lia: Păi, doar din cauza ta, dacă aşa spui mereu...
Lucian: Lia, nu eşti atentă, niciodată, la nimic! Ascultă-mă doar, poate o să pricepi totuşi, poate auzi ce spun eu mereu... Blondul ăla enervant...
Lia: Ah... Vai, scuză-mă, Luci! Acum pricep; de fapt, spui asta cu multă admiraţie pentru cel la care te referi, cu afecţiune chiar...
Lucian: Exact! Văd că ai priceput, în cele din urmă. Ah... Ce idee nebunească şi pe tine! Să-l urăsc?! Cum aş putea oare?! E tatăl meu! La naiba, îl iubesc! Enorm. Nespus de mult. E un om minunat! Absolut minunat! Şi mi-a dovedit asta, mai ales în ultimul timp, înainte de plecarea în această misiune afurisită. Uneori mi-aş dori atât de mult să pot fi ca el, atât de calm, de liniştit, de blând, nepăsător, mai ales în unele situaţii; mi-ar prinde bine. Dar, sigur, cu temperamentul meu, asta ar fi imposibil!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ilsa: Rick, trebuie să vorbim.
Rick (beat): Aha. Am păstrat prima sticlă, ca s-o beau cu tine. (Îi dă un pahar.)
Ilsa: Nu. Nu, Rick, nu în seara asta.
Rick: Mai ales în seara asta.
Ilsa: Te rog... (Rick toarnă în pahar.)
Rick: De ce-ai venit tocmai în Casablanca? Există şi alte locuri.
Ilsa: N-aş fi venit dacă aş fi ştiut că eşti aici. Crede-mă, Rick, ăsta-i adevărul, nu am ştiut...
Rick: E ciudat cum vocea ta nu s-a schimbat. Încă o aud în urechi: "Dragul meu Richard, voi merge oriunde cu tine. Ne vom urca într-un tren şi nu ne vom mai opri..."
Ilsa: Rick, nu! Ştiu cum te simţi.
Rick (zeflemitor): Ştii cum mă simt. Câte zile am fost împreună, iubito?
Ilsa (e pe punctul de a plânge): Nu le-am numărat.
Rick: Eu, da. Am numărat fiecare zi. Cel mai bine mi-o amintesc pe ultima. Finalul furtunos. Un tip stând pe peron, în ploaie, cu o privire comică pe chip pentru că inima tocmai i-a fost scoasă din piept.
Ilsa: Pot să-ţi spun o poveste, Rick?
Rick: Are un final furtunos?
Ilsa: Nu-i cunosc finalul încă.
Rick: Bine, continuă. Spune-mi povestea. Poate va apărea şi finalul pe parcurs.
Ilsa: Este vorba despre o fată care tocmai a ajuns în Paris din oraşul ei natal, Oslo. Ea a întâlnit, în casa unor prieteni, un bărbat despre care i se povestise mereu. Un bărbat curajos şi deosebit. El i-a arătat fetei o lume frumoasă, plină de ştiinţă, de diferite gândiri şi idealuri. Tot ce ştia şi devenise i se datora lui. Ea nutrea pentru el sentimente de admiraţie şi veneraţie... sentimente pe care le credea a fi iubire.
Rick (cu amărăciune): Da, frumos. Am auzit odată o poveste. De fapt, am auzit multe poveşti la vremea mea. Se împleteau cu sunetul unui pian ce cânta jos, în salon. Începeau mereu cu: "Domnule, când eram copil, am întâlnit un bărbat." (Râde.) Ei bine, cred că niciuna din poveştile noastre nu este foarte amuzantă. Spune-mi, pentru cine m-ai părăsit? Pentru Laszlo, sau sau au existat alţii în afară de el? Sau nu eşti genul care spune? (Ilsa se retrage încet, plângând. Rick îşi lasă chipul în mâini, trist, ştiind că a spus cele mai nepotrivite lucruri.)

replici din filmul artistic Casablanca
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!