+unde +ne +indreptam

Eu, neabătutul

Nu vreau să mai întâmpin nimic,
Nu mai cinstesc,
Nu mai sărbătoresc,
Nu aniversez, cei zece ani de la, cei doisprezece de la, cei
Doi şi jumătate de la cei douăzeci...
Nu mă mai mobilizează cele nouă şi jumătate, opt, şapte luni
Până la...
Nu vibrez la magistrale
De când mă trezesc dimineaţa şi până seara târziu
(Căci am într-adevâr cu total alte griji şi probleme)
Nu înfierez
Nu aplaud, nu scandez (uitaţi-vă la buzele mele lipite)
Nu mă iau la întrecere.
Mă lasă rece graficul recoltelor bogate,
De la "Însămânţările sunt în toi", până
La "Mai sunt două zile pânâ la încheierea secerişului"
Şi până la "Total pentru export".
Nu mă îmbăiez zilnic în spiritul sarcinilor subliniate
Nu mă angajez ferm,
Ştiu ce înseamnă actuaIa etapă şi fără să mi se urle

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încotro ne îndreptăm?

Încotro se duce Lumea? Încotro ne îndreptăm?
Ce se-ntâmplă cu Planeta? Unde oare alergăm?
A-nflorit tehnologia, navigăm pe Internet,
însă am distrus natura ş-o să dispărem încet.
N-o să mai citim vreo carte, nici să scriem n-o să ştim,
dacă nu vom spune,, GATA", hai cu toţi să ne oprim.
Am ajuns în punctul critic, de nu ştim să spunem,, STOP"
o s-avem în curând parte, de-un al dilea,, Potop".
Poluarea atmosferei se produce ne-ncetat,
iar pădurea seculară, dispare şi ea treptat.
O s-ajungem, ca plămânii să respire cât mai lent
tot umplându-se într-una, cu gaz de eşapament.
Iar mâncarea, ce să spunem, pesticide cu duiumul,
fructele din pomi şi ele, le-au umplut gazul şi fumul.
Până când şi-n apă frate, poluarea a ajuns,
mama noastră,, Terra" sfântă, ajunge încet de plâns.
Oameni dragi de pretutindeni, hai să ne oprim oadată,
dacă vrem ca peste veacuri, mama Terră să străbată.
E păcat să o distrugem, că-i frumoasă ca o zână,
hai s-o protejăm cu toţii, hai să dăm mână cu mână...!!!

poezie de Florea Fane Janţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Les Andalouses

Les Andalouses, îndepărtata plajă,
ce mă primea cândva îndrăgostit,
mă cheamă în trecut necontenit,
pe-al său tărâm, cuprins de-atâta vrajă.
Din Maraval veneam pe Front de Mer,
trona pe culmi, deasupra, Santa Cruz,
şi rămânea în urma mea, difuz,
oraşul tot, cuprins de un mister.

Pe lângă Monte Christo tot urcam,
Mers-El-Kebir venea apoi la rând,
vedeam vapoarele în radă stând,
şi, tot mai mici, în urmă le lăsam.
Ne îndreptam cântând spre Cap Falcon,
ce se zărea senin în dreapta mea,
dintre coline Bomo apărea,
şi-n larg trona un falnic bastion.
Iar drumul sinuos ne tot ducea
spre mult doritul nostru Andalouses,
pe care nu puteam să îl refuz

[...] Citeşte tot

poezie de Corneliu Neagu din Fata morgana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O ţigară

Este mai complicat decât pare a fi.
Ai un pachet în faţă.
Multe posibilităţi.
Nu este chiar întreg.
Lipsesc doar câteva bucăţi.
Este în regulă.
Toţi avem un trecut.
Am făcut alegeri care ne definesc.
Alegeri care spun cine suntem,
de unde venim şi încotro ne îndreptăm.
Eu te accept aşa.
Acum, te rog, alege una.
Ştiu că avem trăsături comune,
ne învârtim şi ne aşezăm în acelaşi spaţiu.
Ai putea spune că suntem toate la fel.
Dar nu.
Pentru o secundă una dintre noi este diferită.
Este specială.
Acela este momentul în care faci o alegere.
Şi m-ai ales pe mine.

[...] Citeşte tot

poezie de Denisa-Maria Ilie
Adăugat de Denisa-Maria Ilie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ghicitorile lui Merlin

Cum mergeam de unul singur

Pe plaja-întinsă cu nisip fin,
" De unde vine-acest susur?"
M-a-întrebat Merlin.
"E doar," am răspuns,
"Profund, oftatul mării din adâncul său"...
" O, nu!" a zâmbit magicianul,
" E iarba care creşte pe mormântul tău."

Cum visam dus pe gânduri,

Culcat pe pajiştea din cimitir,
"Ascultă," a şoptit Merlin,
"Ce se-aude, e-o adiere de zefir?"
" E iarba care creşte,"
Mi-am dat cu părerea; dar tot el întrebării
Chicotind, a dat răspuns, "O, nu!
Este ecoul valurilor mării."

[...] Citeşte tot

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina înhămată

Pe sub mine umblă noaptea cu inima scoasă,
Mă caută prin bobul de grâu, pe limba de coasă,
Prin viermii trecuţi în maldăr de carne de om,
Prin rădăcina adâncă săpată în coaste de pom.

Pe mine m-aleargă prelung pierderea mea
Din valurile în care înoată-n neştire o stea,
Timpul dispare în spaţii ascunse, albastre
Unde s-au topit amărând despărţirile noastre.

Nimeni nu umblă cu noaptea-n pantofii uzaţi
Punând tămâie la zborul de îngeri derutaţi,
Nimeni nu aruncă în brazdă, în limba de coasă
Bobul de grâu cât pâinea feliată pe masă.

Doar viermii încolţesc în coaste de stele,
Ne facem din pieile lor arătoase pavele,
Ne îndreptăm spre raiul primordial, total,
Să înhămăm lumina la propriul nostru cal.

poezie de Marin Moscu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bolero românesc

Şarpele, senin, se strecura
printre zorii cartierului de blocuri,
pe drumul plin de lacuri, din asfalt,
cu sâsâitul prelungit ecou
împreună cu lătratul câinilor
care-l urmăreau jucăuşi
Ta-ra-ra tam-tam mii de portiere
spre muncă...

Nimic poietic din nepăsarea asta,
în care unii bunici
vroiau să construiască castele,
ca în basmele pe care le citeau nepoţilor...

Cel puţin aşa am auzit în cafenea...
la o cafea de dimineaţă... cu un trăitor
prin lumea aia de beton armat...
şi la propriu... şi la figurat.
Ţin minte că nici n-am mai sorbit
din amarul cel mai fin din faţa mea,

[...] Citeşte tot

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascundeţi timpul netrăit!

Ascundeţi-mi oglinda şi ceasul!
Nu vreau să privesc şi să aud cum trece timpul!
Cum anii mei se scurg,
Ca şi o lacrimă ce -mi curge acum pe obraz,
În timpul ce merge doar înainte,
Prea repede ni se duc anii.
Şi ne trezim din nou,
Cu mintea şi apucăturile unui copil...
Ne apropiem din nou de unde am plecat...
În brânci, pe pământul pe care l-am călcat.
Mai întâi în patru labe,
Aşa cum ne-am şi transformat din regnul animal..."Euglena Viridis"...
În brânci, ajungem să ne rugăm, să nu intrăm în el.
Pământ! Tu care ne-ai dat apă şi mâncare,
Şi am gustat din tine, muşscând, prin primii paşi...
Pământ! Pe tine te-am lovit cu sapa, să ne hrănim.
Şi din tine făceam pat, să ne odihnim... în veci!
Când astăzi sufletul aleargă spre nemurirea dragostei,
Nici nu ne dăm seama că noi,
Iubind sau refuzând, vrând nevrând,

[...] Citeşte tot

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea care depinde de noi...

.. iată două lumi finale, raiul şi iadul...! Cu toţii, spre ele ne îndreptăm trecând vieţii
vadul, trăind, cei mai mulţi neştiind de ce s-au născut, pentru ce, şi, cum de sunt vii, ei
neânţelegând sensul omului în armonii bine puse la punct, din faceri noi fiind singurii
observatori conştienţi ai Marii Creaţii lăsaţi s-o influienţăm să existe cu gândul minţii
gândind atâta cât existăm, chiar şi speriaţi de viaţa în care ne-aflăm... multele atâtea,
pe toţi bulversându-ne, că de ce e aşa şi nu altfel, fiecare poveste de om în istorii, aşa
încheindu-se, oricât de mult cineva ar iubi divinitatea şi l-ar iubi Dumnezeu cinstindu-l
şi-nvrednicindu-l cu slava şi sănătatea... în taina ultimă, finală, se concretizează acest
mare adevăr în care unii se 'nalţă urcând cer după cer dar şi destui din acei care abea
îl zăresc pe-acesta ce-l ştim căzuţi în abisele de-ntuneric pierduţi în declin... ca să vezi
lumea de sus din înalturi însemnând un privilegiu de fericire nespus, primit pentru un
pomelnic de fapte făcute-nmiit... ca un răspuns, dat, de cortegiul energiilor universale,
de care nici un om nu scapă neiscodit, minunatul Cuvânt rostit nouă descoperindu-ne
căile prin adevărul vieţii trăite unde taina rămâne taină doar pentru cei nepregătiţi să
întâmpine fericiri venite din transformări, firesc rostuite, căci, dacă li s-ar cere să stea
să-i mănânce viermii de vii aici pe pământ câţi oare n-ar huli blestemând ştiind numai
pe mort ros de viermi, îngropat în ţărână, mulţi tociţi, uzaţi şi chinuiţi, mâncaţi ca de-o
văpaie nebună, în care, cerşeşti urma de apă, de pe-un vârf de deget al semenului tău,
când noi, fiecare-n parte ni-s convinşi, că, şi bogatul, ca şi săracul, pleacă de aici unul
după altul, în veşnicie rostogoliţi... pe aripi de înger, sau de tâlc păcăliţi în iad prăvăliţi,

[...] Citeşte tot

poezie de Lidia Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!