+salvatore +quasimodo

Curând se va lăsa noaptea

Lumea întreagă s-a retras în inima Pământului
străpunsă de o rază de soare:
şi curând se va lăsa noaptea.

poezie clasică de Salvatore Quasimodo din Ape şi pământuri (Acque e terre) (1930), traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare mamei

"Mater dulcissima" – acum se lasă ceaţa,
Naviglio bate-n neştire pe diguri,
arborii se umplu de apă, ard de zăpadă:
nu sunt trist în Nord: nu sunt
în pace cu mine, dar nu aştept
iertarea nimănui, mulţi îmi sunt datori lacrimi
adevărate. Ştiu că nu eşti bine, că trăieşti,
ca toate mamele poeţilor, săracă
şi dreaptă în măsura dragostei
pentru fii îndepărtaţi. Astăzi sunt eu
că îţi scriu. " -În sfârşit - vei spune- două cuvinte
dela acel băiat care fugi noaptea cu un palton scurt
şi ceva versuri în buzunar. Săracul, aşa bun la inimă,
îl vor ucide într-o zi în cine ştie ce loc".
" Sigur, îmi amintesc, fu din acea staţie cenuşie
de trenuri încete care duceau migdale şi portocale
la gura Imerei, râul plin de coţofane,
de sare, de eucalipţi. Dar acum îţi mulţumesc,
asta vreau, de ironia ce ai pus
pe buza mea, blândă ca şi a ta.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Salvatore Quasimodo, stassia
Adăugat de nastasia herinean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deodată se face seară

În inima pământului fiecare-i singur,
petrecut bunăoară
de-o rază de soare;
şi deodată se face seară.

poezie clasică de Salvatore Quasimodo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imperceptibil timpul

În grădină se face roşie
portocala, imperceptibil
timpul dansează
pe scoarţa sa,
roata morii se desprinde
la plinul apei
dar îşi continuă rotirea
şi înfăşoară un minut
minutului trecut
sau viitor. Divers timpul
pe rotunjimea fructului,
indeclinabil pe corpul
care reflectă moartea
lunecă întortochiat
închide strânsoarea
minţii, scrie
o dovadă de viaţă.

poezie clasică de Salvatore Quasimodo, traducere de Nastasia Herinean
Adăugat de Nastasia Herinean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Refugiul păsărilor de noapte

Acolo sus e un pin strâmb
cu trunchiul arcuit
stă absorbit şi ascultă abisul.

Refugiu de păsări de noapte
în ora cea mai târzie răsună
de-un fâlfâit de aripi

Are chiar şi un cuib inima mea,
suspendat în întuneric, o voce;
stă chiar ascultând, noaptea.

poezie de Salvatore Quasimodo, traducere de Nastasia Herinean
Adăugat de Nastasia Herinean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liguriei

Pe munţii tăi, in timpul din tinereţe
am construit un drum
sus printre castani;
Lucrătorii ridicau bolovani
şi scoteau afară vipere-n ciorchini.
Era vara privighetorilor
diurne (solare), pământurilor albe,
deltei râului Roja.
Scriam versuri despre cea mai intunecată
materie a lucrurilor
vrând să transform distrugerea,
căutând dragoste şi inţelepciune
în singurătatea frunzelor tale solitare.
Şi se surpa muntele şi vara.
Chiar şi de-a lungul mării
zgârcit in Liguria e pământul,
cum măsurat este gestul
celui ce se naşte pe pietrele
malurilor sale. Dar dacă ligurul*
ridică o mànà,

[...] Citeşte tot

poezie de Salvatore Quasimodo, traducere de Nastasia Herinean
Adăugat de Nastasia Herinean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea încă răsună

Marea încă răsună, mai ales noaptea,
molcom, în sus şi-n jos, de lungul nisipurilor catifelate.
Ecou al unei voci închise în amintire
care revine din când în când; şi mai e acea
asiduă lamentare a pescăruşilor; şi poate a unor
păsări pe care aprilie le atrage
către câmpie; tu eşti deja
aproape de mine în acea voce;
şi eu doresc ca acolo să poată sosi la tine,
dinspre mine, o rezonanţă a memoriei,
asemeni acestui murmur întunecat al mării.

poezie de Salvatore Quasimodo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stradă în Agrigentum

Mai este şi vântul pe care mi-l amintesc
aprinzând coamele cailor, galopând
pieziş, de-a curmezişul câmpiilor,
vântul care cotrobăie printre pietre, decolorându-le,
şi inima coloanelor posace, telamonii
răsturnaţi în iarbă. Spiritul anticilor, însuriţi
de ranchiună, se întoarce cu vântul,
respiră prin muşchiul uşor ca pana
care-i acoperă pe acei giganţi, prigoniţi de cer.
Cât de singur în spaţiul care-i încă al tău!

Iar durerea ta devine şi mai mare dacă auzi, iarăşi,
sunetul care se rostogoleşte, departe, spre mare,
unde Hesperus striază cerul cu zorii:
muzicuţa vibrează
în gura căruţaşului
care urca culmea luminii de lună, domol,
în susurul măslinilor saraceni.

poezie de Salvatore Quasimodo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!