+din +desert

Deşertăciune

Crima de-a vă naşte nu mi-o iert!
Din durerea mea, durere în deşert...

distih de Ioana Voicilă Dobre
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletească

Dau sufletului tău ocol
Prin spini uscaţi şi l-am găsit tot gol,
Şi de la răsărit şi din apus —
Şi caut în deşert şi turlele, în sus.

Ceasornicul clopotniţii-i oprit
Că ceasurile toate i-au murit.
Pare că limbile — păcatele! —
Arată vremea de-a-ndăratelea.

.....

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celei întoarse cu ziua de ieri

E toamnă târzie, un vânt din trecut
ajunge călare pe-o umbră albastră
lăsată cândva sub un dor convolut
ascuns între florile puse în glastră.

Se lasă-nserarea şi gândul rămâne
departe în zare, sub grele poveri,
aduse de ceaţa din visuri păgâne,
mai multe acum decât au fost ieri.

Te văd rătăcită prin oaze ascunse
de umbrele serii cernute-n deşert,
în vagi amintiri din uitările ninse
pe cugetu-ntins peste dorul inert.

Şi parcă, deodată, aud un suspin,
aproape de pragul păzit de tăceri,
în rama uitării văd chipul senin
al celei întoarse cu ziua de ieri.

[...] Citeşte tot

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lipsa ta

în lipsa ta m-aş face duh
şi m-aş oferi vânturilor
şi apoi, călărindu-le,
aş rătăci pustiu prin vârf de munte şi deşert şi peste ape...
şi aş urla durerea mea neînţeleasă
nici de mintea mea anecoică,
nici de inima mea uscată.

în lipsa ta m-aş evapora în norii cerului,
de unde, apoi, sub greutatea dorului,
aş inunda pământul într-un nou potop
de ape otrăvite şi acide;
şi n-ar scăpa fiinţă de mânia durerii mele!
m-aş scurge apoi în hăul uitării, în adâncuri,
acolo unde zace toată tristeţea lumii.

în lipsa ta m-aş împrăştia
în întunericul rece dintre stele
până nu va mai rămâne strop
din ceea ce am fost...

[...] Citeşte tot

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva, am fost şi eu în marginea unui deşert. Am înţeles atunci că nimic nu se poate clădi pe nisipul care a curs din clepsidră. Toate păcatele pe care nu le-am săvârşit sunt elanuri ratate şi dacă trebuie să mă mustru pentru ceva, în primul rând trebuie să mă mustru fiindcă destule prejudecăţi m-au împiedicat să beau când mi-a fost sete, să muşc dintr-un fruct când mi-a fost foame, să fac mărturisiri când am iubit. Şi ce virtute e aceea de a spune "nu"? Ce înţelepciune e aceea de a porunci inimii să tacă?

Octavian Paler în Polemici cordiale (2008)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată într-o ţară un balaur mare, nevoie de cap. El avea şapte capete, trăia într-o groapă, şi se hrănea numai cu oameni. Când ieşea el la mâncare, toată lumea fugea, se închidea în case şi sta ascunsă până ce-şi potolea foamea cu vreun drumeţ pe care îl trăgea aţa la moarte. Toţi oamenii locului se tânguiau de răutatea şi de frica balaurului. Rugăciuni şi câte în lună şi în soare se făcuseră, ca să scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesăţios balaur, dară în deşert. Fel de fel de fermecători fuseră aduşi, însă rămaseră ruşinaţi cu vrajele lor cu tot. În cele din urmă, daca văzu împăratul că toate sunt în deşert, hotărî ca să dea pe fiica lui de soţie şi jumătate împărăţia sa acelui voinic, care va scăpa ţara de această urgie, şi dete în ştire la toată lumea hotărârea sa.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă se adunară la un loc, aduseră vorba iarăşi despre broasca fratelui lor celui mai mic, şi începură împreună cu logodnicele lor a grăi despre dânsul cam în dodii. Îi ţinură de rău tatăl lor, căci de, orice s-ar zice, fiu îi era şi ăl mic, şi îl durea la inimă când îl luau în râs, dară toate fură în deşert, căci, deşi nu mai vorbea de rău aievea în faţa împăratului, pe din dos, însă, îşi băteau mendrele, cum voiau, îşi dedeau coate de râdeau, şi chiar se vorbiră, amândoi fraţii cu logodnicele lor, să facă pe fratele lor mai mic de râs şi ocară, când va veni cu broasca ţestoasă înaintea împăratului. Fiul cel mic al împăratului daca se duse şi el să-şi aducă logodnica, broasca cea ţestoasă ieşi din eleşteu la dânsul, se dete de trei ori peste cap şi se făcu om ca toţi oamenii. Vorbiră ce vorbiră, apoi fiul împăratului îi zise să se gătească să meargă.

Petre Ispirescu în Broasca ţestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi mai trecând câtânică vreme la mijloc, se pomeni împăratul cu veste de la un alt împărat să iasă la război. Împăratul chemă în ajutor pe ginerii săi, feciorii de împăraţi, carii şi veniră şi se lăudau cu isprăvile ce au să facă. Când veni vremea a merge la război, iată că se înfăţişe la împăratul şi argatul, ginere al său, şi ceru să-l ia şi pe dânsul la război, că poate va tăia şi el vrun vrăjmaş. Împăratul şi ginerii cei mari îl înfruntară, zicând să-i lase în pace, să nu-i mai poarte şi lui grija p-acolo. El stărui şi împăratul se înduplecă şi porunci să-i dea şi lui o mârţoagă de cal şi o rugină de paloş. Argatul încălecă voios şi porni înaintea oştilor. Când ajunse la o lăcovişte pe unde trebuia să treacă, el înnomoli calul şi începu să-l bată ca să iasă de acolo, dară în deşert. Ajungându-l împăratul cu ginerii cei mari şi cu toată oastea, trecu pe lângă dânsul clătinând din cap, iară ostaşii îşi dedeau coate şi râdeau.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Profesor la examen

Copil fiind, am pregătit întrebările pentru un examen.
Testul era atât de simplu
că nu aveam cum să nu-l trec.

Întrebare 1: Descrieţi gustul Lunii.

Are gustul Creaţiei, am scris,
are aroma luminilor stelare.

Întrebare 2: Care este culoarea Iubirii?

Iubirea are culoarea apei găsite
de un om însetat, rătăcit în deşert, am scris.

Întrebare 3: De ce se topesc fulgii de nea?

Am scris: pentru că ei cad
pe limba caldă a lui Dumnezeu.

Mai erau acolo şi alte întrebări,

[...] Citeşte tot

poezie de Brian Patten, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce să facă acum? Fără logodnica lui nu putea să rămâie; să se ducă să o caute; dar unde? Se frământa, bietul şi nu ştia cum s-o nimerească mai bine. În cele din urmă se hotărî, ca, orice o fi, să fie, el să se ducă să-şi caute scrisa. Se cercă bietul tatăl fetei să-l oprească, ca să nu se răpuie şi dânsul în deşert; dar geaba, nu fu cu putinţă a-l opri; şi-o pusese el în cap, şi căta să se ducă. Îşi luă deci niţele merinde cu dânsul şi plecă. Ieşind la câmpie, luă drumul d-a lungul şi aide, aide, trecu păduri şi văi, trecu pustiuri, dumbrăvi, munţi şi vălcele până ce ajunse la un codru mare, mare fără căpătâi. Orbăcăind el p-acolo prin desiş, dete de o poiană. Acolo în poiană şedea cineva la foc. Tocmai şi el îşi isprăvise merindele şi se duse drept la omul ce şedea la foc. Acela cum îl văzu, îl cunoscu şi începu să-i mulţumească că l-a scos din ghiarele zmeului. Pasămite era Agerul pământului. Acolo trăia el. Stătură ei ce stătură de vorbă, se întrebară de ale sănătăţii şi îşi spuseră păsurile...

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!