slabit

Izvoare

Laudă dragostei, primăverii,
unduirii trupurilor neîncătuşate ale apelor,
meteorilor de muguri,
iubirii, mult mai puternice decât teroarea
nourilor căluşi
asasini ai luminii;
castanilor care ne vor dărui lampadare necerându-ne nimic...
Elenei care se smulge din braţele silnice
hotărîtă să înfrunte mai degrabă fierul, decât să rabde
osânda blonzilor cârlionţi ai lui Menelaos;
slavă credincioaselor iscălituri ale tenacelor pârâuri,
libertăţii lor – glorie'n păduri şi pe şesuri!
ochilor viorelei care nu clipesc în faţa furtunii,
voinţei omului ieşit din iarnă slăbit, – glorie
acelora ce – apăsaţi de lespezi –
cred în forţa descătuşătoarelor vânturi,
în tine, primăvara mea, şi în
eternitatea celor care aşteaptă
învăluiţi în giulgiuri mari de piatră.

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorul de ţară m-apasă

Deşi undeva am ţară, rătăcesc vară de vară,
Slăbit şi fără putere, după un dram de avere.
Despărţirea mă dă gata, mi-e dor de mama, de tata,
Mi-e dor de fraţi, de surori, de grădiniţa cu flori.
Mi-e dor de mărul rotat şi de oamenii din sat.
Acolo este casa mea, acolo este ţara mea.
Pe pământul românesc, acolo vreau eu să traiesc.
Acolo primesc răcoare de la ape curgătoare,
De la codrii munţilor, din măreţia norilor.
Acolo pot dormi în câmp, să aud iarba crescând,
Să am stelele surori, de cu seară până în zori.
Doamne, cât îmi e de dor, să lucrez al meu ogor.
Dorul de ţară m-apasă. Vreau să mă întorc acasă!

poezie de Dumitru Delcă (19 ianuarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demult am tot vrut să-ţi scriu, într-una din acele seri după o ieşire cu prietenii când simţi că lumea e a ta. Am vrut să-ţi aştern la picioare fericirea pe care o simte cuceritorul, aşa cum se întâmpla pe vremea Regelui Soare. Numai că de fiecare dată eram prea obosit de atâtea ţipete şi mă duceam să mă culc. Astăzi însă vreau s-o fac pentru a simţi acea plăcere încă străină ţie, acea plăcere de a trece de la prietenie la iubire, de la putere la tandreţe. În seara aceasta, te iubesc într-un fel pe care tu nu-l cunoşti la mine: nu sunt nici slăbit de atâtea călătorii, nici copleşit de dorinţa de a te avea lângă mine. Îmi stăpânesc dragostea pentru tine şi o transform într-unul din acele elemente care mă clădeşte.

Jean-Paul Sartre în scrisoare către Simone de Beauvoir (1929)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

A înflorit din nou castanul

A înflorit a doua oară
Castanul ce slăbit părea,
Întinerit, nu vrea să piară
Răpus uşor de vreme rea.

În ambianţa nefirească
Întreaga vară a tânjit
Un pic de ploaie să-l stropească
Un nour mic, abia ivit.

Acum luceşte mândră salbă
În părul toamnei arămii,
Pe ramuri câte-o floare albă
Ici-colo-n orele târzii.

Mă mir de unde-atâta vlagă,
În trunchi de sete chinuit,
Un biet castan putu să tragă
Şi-o sevă nouă s-a ivit.

[...] Citeşte tot

poezie de Gabriela Genţiana Groza (28 septembrie 2009)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joacă-te şi dormi...

Joacă-te şi dormi, sete bună, aici asupritorii noştri nu sunt aspri.
Ei, bucuroşi glumesc sau bucuroşi ne ţin de braţ
Ca să străbată mai uşor primejdiosul anotimp.
Pesemne că otrava a aţipit în ei
Până-ntr-atât încât le-a mai slăbit din lanţ barbara dispoziţie.
Şi cum ne-au hăituit până aici, o, setea mea,
Cum ne-au silit să vieţuim în părăsirea dragostei redusă la o mortală providenţă!
E oare pentru voi aceasta, mirodenii?
Sau plante ce luptaţi sub zid de secetă, e oare pentru voi?
Sau nori din largul depărtat, luându-vă de la coloană bun rămas?
Cum să ghiceşti aceasta, în nemărginit?
Ce trebuie făcut, prietenă, s-o ştergem de lângă tirani?
Tu, joacă-te şi dormi, să chibzuiesc eu şansele.
Dar, dacă mă ajuţi, va trebui să te târăsc cu mine
Şi n-aş dori să te expun.
Să mai rămânem, deci... Şi cine ar putea să ne numească laşi?

poezie clasică de Rene Char
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

In nefiinta

Plecat cu sufletul spre cer,
Privesc in jos, patrund stingher,
Si las slabit, langa cainta,
Un loc mahmur de pocainta,
Care-n trecut nu insemna,
Decat un mit respins candva,
Iar azi, pateaza cu simtire,
Si lasa-n inima jertfire,
O pata mica de regret,
Ce-n viitor, patruns concret,
Va reprlia focuri de gheata,
Lasate-n om in loc de viata.

Acum, in nefiinta stau,
Si las spre-a lumii pustiire,
Un gol patruns numai pe sleau,
Sa-aduca-n suflet fericire.

Si tot ce-a mai ramas lume,
Lasat ca dreapta caznuinta,

[...] Citeşte tot

poezie de Dănuţ Bărbuşelu
Adăugat de Dănuţ Bărbuşelu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pânda

M-am prefăcut în lup ce-aleargă
Pe câmpii-ntinşi ai neputinţei,
Cu inima bătând să-mi spargă,
Adâncul, corzile fiinţei.

Te căutam în umbra deasă,
Pândind, în foşnet de pădure,
În urma fragei neculeasă,
În bobul fructului de mure.

Mă culcuşeam lângă poiană,
La firul apei şoptitoare
Cu botu-n înspicata-mi blană
Şi fremătând de nerăbdare.

Slăbit, în haina mea cea ruptă,
-Privirea-mi doar împătimită-
Te savuram cu burta suptă
Şi-nchipuirea-mi înrobită.

[...] Citeşte tot

poezie de Ionel Adrian Gugea (18 noiembrie 2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cincizeci de ani de când împăratul purta război c-un vecin al lui. Murise vecinul şi lăsase de moştenire fiilor şi nepoţilor ura şi vrajba de sânge. Cincizeci de ani, şi numai împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrânit, slăbit de lupte şi suferinţe — împărat, ce-n viaţa lui nu râsese niciodată, care nu zâmbea nici la cântecul nevinovat al copilului, nici la surâsul plin de amor al soţiei lui tinere, nici la poveştile bătrâne şi glumeţe ale ostaşilor înălbiţi în bătălie şi nevoi. Se simţea slab, se simţea murind şi n-avea cui să lese moştenirea urii lui. Trist se scula din patul împărătesc, de lângă împărăteasa tânără — pat aurit, însă pustiu şi nebinecuvântat, — trist mergea la război cu inima neîmblânzită, — şi împărăteasa sa, rămasă singură, plângea cu lacrimi de văduvie singurătatea ei. Părul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sânii ei albi şi rotunzi, — şi din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă mai albă ca argintul crinului. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor, şi vine albastre se trăgeau pe faţa ei albă ca o marmură vie.

Mihai Eminescu în Făt-Frumos din lacrimă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să mori. Rănit din dragoste. De ceaţă

avea mâini mici tandreţe şi pisici
în preajma ei m-am simţit ca niciodată acasă
dar poeţii ăştia sunt duşi cu capul
nu ştiu să stea înţelept inocent şi copil

ca ursuleţul Jimmy din grădiniţă la azil

vor tot şi se trezesc cu nimic
după care se miră
că totul s-a isprăvit

uite avea mâini mici îi spuneam
Mânuţe într-o zi
minunăţiile astea două
o să mă omoare
nu te supăra
eu nu te merit şi nu te mint
sunt cel mult dobitocul tău
mic şi nenorocit

[...] Citeşte tot

poezie de George G. Asztalos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În frunzişul roşu sunet de chitară

În frunzişul roşu sunet de chitară
Al fetelor păr galben bate în vânt
La gard stă Florii-Soarelui veşmânt.
Trece prin nori de aur un car de vară.

În umbre maronii muţi odihnesc
Bătrâni îmbrăţişaţi prosteşte.
Orfanul rugăciuni rosteşte
În galben ton de muşte ce roiesc.

Femeile mai spală la pârâu,
Iar hainele mai flutură pe sfoară.
Micuţa ce-mi plăcu odinioară
Se-ntoarce-n seara gri prin grâu.

Vrăbii din linul cer se prăbuşesc
În găuri verzi de putregai.
Flămândul e-nşelat de trai,
Miros de pâine, mirodenii-l ocolesc.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!