caciula

Fulgii cădeau tot mai mari şi mai mari, până au ajuns cât nişte găini albe; au sărit deodată într-o parte, sania cea mare s-a oprit şi cel care o mâna s-a ridicat. Blana şi căciula erau de omăt; în faţa lui Karl stătea acum o cucoană înaltă şi mlădioasă, strălucitor de albă; era Crăiasa Zăpezii.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Biografie

(Replică)

A fost un om ca orice om de treabă
Ca tine şi ca mine bunăoară,
Şi care niciodată nu se-ntreabă
Ce interes au oamenii să moară.
Aşa, fiindcă s-a trezit pe lume
Ca omul care n-a cerut anume,
El şi-a făcut în atmosferă loc,
Şi-a-nfipt în vânt căciula ţuguiată
Şi s-a-ncrustat în spaţiu ca un bloc
De piatră detunată.
Dar într-o zi, căscând prea tare gura,
Pe veci i-a-ncremenit făptura.
Şi sufletul închis în el, săracul,
Spre cer a dat năvală,
Ca întunericul dintr-o cutie goală
Când ai deschis capacul.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndată a ieşit domnul Iacobache, primarele, cu slujbaşii; şi Ghiţă, cel mai spătos şi mai de ispravă fecior boieresc, s-a crăcănat în capul satului, cu mânile-n şolduri, şi-a dat căciula pe ceafă şi a prins a striga cumplit, cum îi era obiceiul, de s-auzea până-n vale, peste zece hudiţi: — Ascultaţi... oameni buni!... Vine apa mare şi ia podul! Ascultaţi... poruncă boierească: să iasă din fiecare liţă câte doi oameni! — Iar a început să buciume Ghiţă în capul satului...

Mihail Sadoveanu în Venea o moară pe Siret, Capitolul I
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ion

Acasa la Ion Necula
Stau in usa doi baieti
Si cinci fete langa mama,
Noua oameni, noua vieti.

Nu-s banii poate de ajuns,
Dar nici de foame nu se moare,
Nimic nu are de ascuns,
Imparte si un bob de sare.

Asa un om, asa o viata,
Sapte copii ce-s sapte frati,
O mamaliga dimineata
Pe toti ii are adunati.

Si rataceste cateodata
Cate-un copil printre carari,
Si cand se-ntoarce e primit
Fara de certuri si mustrari.

[...] Citeşte tot

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai putea de bucurie fiul cel mic al împăratului. Îi venea să dea fuga, ca un dezmetic, să ia copilaşul să-l sărute. Dară îşi luă seama, nu care cumva să se sperie. Pe dânsul nu-l vedea nimeni, căci era cu căciula în cap. Începu a da înde seară, şi el nu ştia cum să se arate. În cele din urmă auzind că pofteşte la masă pe zâna, se duse şi el şi se aşeză între dânsa şi între copilaşul lor. Aduseră bucate. El mânca ca un lup flămând, căci nu mai ţinea minte de când nu mâncase el legumă fiartă. Zâna se mira cum de se sfârşeşte bucatele aşa de iute. Porunci de mai aduse. Dară şi acele se fituiră într-o clipă.

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un prun pe un deal - singurul prun de pe deal

eram ca un sâmbure prins de pământ
când am pus urechea la adăpost să nu aud
cum cresc
şi pierdeam vremea prin livezi
fluieram hoinăream tot ce întâlneam
până şi întâmplarea
uitarea din altă viaţă
iz crud
aşa formasem o aşezare în mine
uneori mutul vorbea din scripturi
atunci îmi duceam din gânduri pe un pod
departe
odată am fost şi eu acolo prin lume
se umbla cu cerşitul şi cu inima la vedere
dacă muream din prea multă iubire ne ascundeam
fiecare în căciula celuilalt ca să nu simţim gust de trup
aceasta poate fi o poveste
dar eu am numit-o singurul prun de pe deal

poezie de Silvia Bitere din Gri kamikaze
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra salcâmului de lângă fântână în care dormeau, pe prăjini, câteva perechi de curci şi bibilici, cădea peste el ca o plasă deasă. Două crengi noduroase închipuiau pe pământ figura unui călăreţ cu cojoc şi căciulă. Ene Lelea se aplecă şi potrivi la şoldul călăreţului un vreasc, în formă de spadă. Când era copil, în nopţi ca astea, maică-sa chema o bătrână să-i "toarne cositorul". Baba venea, topea cositor într-o lingură şi-l răsturna, bolborosind, într-o găleată cu apă descântată. Cositorul se închega luând înfăţişări ciudate, în care bătrâna desluşea, după semne ale ei, norocul băiatului. Îşi aminti că mereu era vorba de bani mulţi, o comoară, de un drum lung prin Bărăganul ascuns în ceaţă şi de o fată frumoasă.

Fănuş Neagu în În văpaia lunii (1971)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tălăngi

Se-aud de pretutindeni tălăngile sunând,
Plâng unele cu larmă şi altele-n surdină,
Răspund şi dau de ştire că turmele-n curând
Vor coborî la şesuri...
În galbena lumină
De-abia le-auzi cum sună, mai jos tot mai departe...
Le-adună vântul parcă în negre văgăuni
Şi-apoi le-alungă iară pe văi, şi iar le-mparte,
Cu glasuri de alarmă ce prevestesc furtuni...

Trezite din prăpăstii de plânsetele lor,
Cresc negurile sure, alunecând tăcute,
Ies după stânci în pripă şi pier ca un decor
Retras de mâna unei fiinţe nevăzute...

Apar din altă parte, sporind acum treptat,
Şi-n falduri, ca o mantă, se lasă peste munte,
Iar piscul singuratic, sub cerul întristat,
Posomorât îşi trage căciula peste frunte...

poezie celebră de Şt.O. Iosif
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Pentru suprema seminţie umană,
Pentru sonora glorie din veacuri viitoare,
Eu am fost lipsit de cupă la al străbunilor ospăţ,
Şi de veselie lipsit, şi de onoare.

Pe umeri mi se aruncă câinele-lup,
Dar după sânge eu nu sunt lup peste vreme:
Mai bine, ca pe o căciulă, mă băgaţi în mâneca
Şubei fierbinţi din stepe siberiene...

Ca să nu văd nici fricoşi, nici noroi vâscos.
Nici însângerate coaste în roate;
Ca să-mi lumineze, argintiu, noaptea vulpi polare,
În ale lor primordiale frumuseţi codate.

Du-mă în noapte, unde curge Enisei
Şi pinul ajunge până la stele lucide,
Pentru că, după sânge, eu nu-s lup peste vreme
Şi pe mine doar cel egal mie mă va ucide.

poezie clasică de Osip Mandelştam din revista "România literară", nr. 26/2008 (1935), traducere de Leo Butnaru
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joc de creion

Brotăcelul, la fîntînă,
L-ai avea la îndemînă,
Ca să-l prinzi ( pe brotăcel )
Să te joci niţel cu el.

Însă nici nu poţi să-l vezi,
Verde dintre frunze verzi,
Căci cu ele seamănă
Ca o frunză geamănă.

A! că-i mic şi e frumos
Şi n-ar prea umbla pe jos,
Că-şi mînjeşte - şi nu vrea -
Pielea lui de catifea.

Stă în pom pitit, pe cînd
Ţie ţi-a venit un gînd:
Printre mugurii crescuţi,
Să-l mîngîi şi să-l săruţi.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Tudor Arghezi din VERSURI - 1980
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!