Dela

Îndrăgostiţii invizibili

nu mai vreau să aud un cuvânt
dela tine
nu mai vreau să te văd - să rămânem
ca proştii
îndrăgostiţi invizibili!

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui A. de Hertz, înainte de reprezentarea piesei "Păianjenul", pe când era şef de cabinet la Industrie şi Comerţ

Fostul şef dela Comerţ
E un tânăr eminent;
Însă e mai mult de Hertz,
Decât este de... talent!

epigramă de Cincinat Pavelescu din Epigrame (1925)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

În toate inimile din lume (sau aproape toate), afectele nu se manifestă aleatoriu, ci după o anumită ierarhie, proprie fiecărui individ. În inima mea, într-o scală dela 1 la 10, sentimentele cresc sau descresc permanent, iar locurile vacante sunt, cele mai puţin tangibile sufletului meu! Atinse sau nu, cu fiecare dintre ele, inima mea, mai urcă o treaptă!

Iulia Mirancea (15 octombrie 2012)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revoluţiile sunt prohodul istoriei. Când răposatul este întins pe catafalc şi cei care au crezut în el îl jelesc şi nu vor să se despartă de trupul lui, apare o ceată de turbulenţi care îl iau, îl aruncă mai repede în mormânt convingându-i pe cei care sunt în viaţă că, într-adevăr, mortul a dispărut cu totul, că nu mai are rost să trăiască după preceptele lui, că traiul trebuie luat dela capăt, cu alţi oaameni în preajmă: "morţii cu morţii, vii cu viii". Iar răposatul nostru a stat cam mult pe catafalc, fără a mai socoti perioada cât a fost muribund. Şi miroase al naibii de urât.

Aurel Neron în Cartea "Pe ambele părţi ale baricadei", Cap. XVIII, pag.129 (2009)
Adăugat de Aurel Neron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albi porumbei dau în zbor

Spre depărtarea albastră
Am dat porumbiţa-n zbor,
Să-ţi aducă la fereastră
Iubirea şi al meu dor.

N-am ştiut că depărtarea
Doare chiar atât de mult.
Nici că aşterne uitarea
Peste tot ce ai mai scump.

Mă doare sufletul mamă
Că nu mai eşti lângă mine.
Revino la mine, mamă!
Să-mi fie şi mie bine.

Lângă tine, mamă dragă,
Mă simt ca o rândunea.
Pot zbura în zarea largă
Să am şi eu steaua mea.

[...] Citeşte tot

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se povesteşte şoptit, la şezători ori clăci, în preajma acestei mari curţi boiereşti, că boierul cel bătrân, bunicul acestuia, ar fi hotărât cucoanei Smaranda, domniţa de-atunci, să-i facă numaidecât un fecior. Acea Smaranda născuse la şir trei fete, care de care mai frumoasă; însă Mavrocosti cel bătrân nici nu voia să se uite la ele. Lui îi trebuia un flăcău. Aşa că domniţa Smaranda, fiind însărcinată de-al patrulea şi temându-se să n'o lepede prinţul dac'a naşte iar fată, s'a sfătuit cu ţigăncile ei dela iatac şi, când a fost ceasul şi noaptea aceia, i-au adus în scutece un prunc din ţigănie. Mare bucurie la curte! Acel fecior care a crescut frumos şi a fost mare boier cu fală ca nimeni altul în ţara Moldovei, a fost tatăl cuconului Lupuşor, stăpânul de-acum.

Mihail Sadoveanu în Nopţile de Sânziene
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acuma soarele suia pe scara cerului în zodia întâia şi se auzea, din prăpăstiile de jos, tunetul zăporului. Pe plaiuri, era încă iarnă dulce, cu ostroave de omăt subt brazi. Cucoşii cei mari sălbatici începeau să-şi cheme găinile în marginea poienelor. Dela peşteră se auzea mugetul bourilor, în hăţaşurile văii. Cintezii şi stigleţii care ceruseră sălaş în peşteră cât ţinuse puterea iernii se mutaseră pe crenguţele mestecenilor de deasupra celor trei izvoare şi se închinau primăverii cântând subţirel şi sticlindu-şi în lumină àcele ochişorilor. După ce se arătă pe cerul nopţilor luna plină a luminii lui Martie, cei doi ucenici aşezaseră la altar făcliile de ceară poruncite, căci la sfârşitul acelei săptămâni postul lor se sfârşea, şi, după trei zile de mâhnire, tăcere şi taină, urma o nouă înviere a Dumnezeului tuturor veacurilor.

Mihail Sadoveanu în Creanga de aur
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca o uriaşă ursoaică albă, iarna se aşeza în patru labe, mormăia şi sufla greu printre dinţi şi printre buze. Întărâtaţi de acest mormăit, asupra Dobrogei îngheţate năpădeau şerpii şuierători ai uriaşelor viscole. Între cer şi pământ, dela zare la zare, viscolele vânturau şi vânzoleau zăpezile neprihănite Parcă ardea pretutindeni cu freamăt, un fermecat foc alb, rece. Cum era atunci Dobrogea? Dobrogea, toată Dobrogea era atunci de argint. De argint era atunci Dobrogea. De argint îngheţat. Bursucii dormeau ascunşi în bârloguri. Dropiile grase se piteau în nămeţii cât casa. Iepurii cu urechi ciulite rodeau tufişurile de mărunţi măceşi ai răzoarelor. Drumurile... Drumurile, câte se vedeau şi câte nu se mai vedeau, erau stăpânite de haitede lupi flămânzi. Pe coşurile bordeielor ciobăneşti, pe coşurile colibelor turceşti şi ale aşezărilor tătărăşti se ridicau, negre, fuioare de fum. Dobrogenii, veri de ce naţie ar fi fost, hibernau. Numai marea rămânea vie, neagră şi neînchipuit de sălbatică. Vuia! Vuia a pustiu şi vuia a pustietate. Vuia a tristeţe şi vuia a bucurie...

Zaharia Stancu în romanul Pădurea Nebună, Editura Cartea Românească -1974, Anotimpuri dobrogene
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erau secerătoare din Necşeni şi din alte sate. În vreme ce adunau cu securea mănunchiul de spice, urmăreau pe subt cotul stâng trecerea prinţului şi vorbeau într'adevăr, comunicându-şi felurite observaţii. Totdeauna umbla el aşa, pe departe şi tăcut. Poate-i mut, glumeau unele. Are o boală de piept, era încredinţată alta; de aceia se tot duce prin ţări străine să se caute. Nu-i numaidecât bolnav; pare om ca toţi oamenii, după cât spun cei ce-l văd de-aproape; însă-i cam smintit de învăţătură. Are o odaie cu păreţi numai şi numai cărţi. Nici nu vra să-şi ieie soţie; are de gând să se ducă la o sfântă mănăstire să se călugărească; ş'apoi s'a face vlădică ori mitropolit. Cine ştie ce gânduri va fi având şi de ce nu-şi ia femeie; poate-i legat de vreo vrajă. Dac'ar fi trăit mă-sa, domniţa Sultana, apoi ar fi pus ea pe cineva să-i desfacă şi l-ar fi însurat. Aşa, el trup de femeie n'a cunoscut, fărădecât nişte fete de lingurari care slujesc domniţei celei tinere. Aici trebuie să fie nu numai fapt şi punere la cale, dar poate ş'o rânduială dela Dumnezeu, după vorba veche că apa trage la matcă şi omul la teapă.

Mihail Sadoveanu în Nopţile de Sânziene
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am să tac

Tu spui că sunt o enigmă vie...
Că pot cu gândul mereu scrie.
Că sufletul îl am prea apăsat,
Că nu prea cred să fiu salvat.

E drept ai uneori dreptate,
Nu pot să tac, vorbesc de moarte.
Dar oare tot ce ne înconjoară...
E adevăr... sau apă chioară?

Cum pot să tac... când tot e strâmb?
Când n-avem loc pe acest pământ.
Că fără milă îl călcăm,
Nimic nu vrem ca să salvăm.

Noi suntem nişte trădători.
Pământul ne-a primit cu flori
Cei care mâine vor veni
Pe ce pământ vor mai trăi?

[...] Citeşte tot

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!