ACT

Tina Modotti: Eu nu cred în căsătorie. (Mulţimea râde.) Vorbesc serios, chiar nu cred. Să vă explic de ce. Cred că în cel mai rău caz este un act de politică ostilă, un mod prin care bărbaţii înguşti la minte îşi ţin femeile închise în casă şi departe de calea lor, totul învăluit într-o aură tradiţională şi în prostiile normelor religioase. În cel mai bun caz, este o iluzie a fericirii - despre aceşti oameni care se iubesc cu adevărat şi care habar nu au că sunt pe cale de a-şi face viaţa un chin unul celuilalt şi, totuşi, se hotărăsc să se căsătorescă, nu cred că este nimic tradiţional sau iluzoriu. Dimpotrivă, cred că este o decizie curajoasă, radicală şi foarte romantică. În cinstea lui Diego şi a Fridei.

replică din filmul artistic Frida, după Hayden Herrera
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Merry: M-ai cucerit imediat... (Lacrimogen). Atunci, pe covorul acela roşu, excitant şi detestabil, am înţeles că tu ai stofă de erou...
Poporan: Revoluţia a fost un act de mare curaj...
Merry (solemn): A fost un gest temerar! (Lacrimogenă) Ţii minte, Popy, cât de tare se ascuţise lupta de clasă? Tirania pândea din umbră! Dar noi doi am fost de neoprit! Am făcut dragoste, pe covorul cel mare al partidului... În jurul nostru alergau bezmeticii, soldaţii şi teroriştii...
Poporan: Scumpa mea! Aşa se scrie istoria...
Merry (îl sărută, printre gratii): Iubitule...
Poporan (învins): Te iubesc, Merry! Ador sânii tăi social decoltaţi. Tu eşti cea mai minunată personificare a reformei! (Autoritar). Dar lasă-mă să-mi termin discursul!

replici din piesa de teatru Partidul Naţional al lui Tata (Fantezie balcanică), scenariu de Valeriu Butulescu (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ange: Numele noastre ne deosebesc vieţile între ele. Pentru că, dacă am avea acelaşi nume în vieţi repetate, nu am şti să le deosebim. Vieţile se repetă, lecţiile de viaţă, iubirile, despărţirile, uneori sau arareori, şi bolile. Dar numele noastre sunt un act de trecere în alte etape, un fel de cod de identitate. Să nu fii confundat cu alţii, dar, mai ales, să nu fii confundat tu, cu tine însuţi, din altă viaţă, când, poate, nu ai fi avut aceleaşi drepturi pe care le ai abia acum. Drepturi pe care le-ai dobândit sau le-ai câştigat muncind, luptând sau sacrificându-te. Aşa cum, poate, acum nu mai ai aceleaşi obligaţii de atunci. Obligaţii sociale sau datorii karmice.

replică din romanul Ambroise de Doina Postolachi (iulie 2017)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana: Iuli, de ce te porţi aşa cu Luci? De ce-i provoci suferinţă?
Iulian: Suferinţă?! Lui?! El suferă?! Şi eu cum crezi că m-am simţit, când, din cauza lui, am fost luat la întrebări de către cei din Comisie? Sau acum, când am văzut prin ziare scris despre el, sau am auzit vorbindu-se la ştiri, ca despre un element rău?!
Diana: Ah, acum nu-ţi convine, imediat îl consideri vinovat...
Iulian: Păi, că doar n-oi fi eu vinovat.
Diana: Dar până acum era bine, te simţeai mândru când se vorbea despre "domnul comandant".
Iulian: Bineînţeles că eram mândru de performanţa lui, dar acum cu ce mă pot mândri? Cu un act de indisciplină?!
Diana: Te-ai gândit măcar o clipă că totuşi ar putea fi nevinovat? Nu... Tu te-ai grăbit să-l acuzi, să-l judeci, te-ai grăbit să crezi că ar putea fi rău. N-ai vrut să fii de partea lui.
Iulian: Să fiu de partea lui?! Cum să fiu de partea lui, când are probleme de acest gen, cu disciplina...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Briony Tallis: N-am făcut niciodată acel drum la Balham. Aşadar am inventat, mi-am imaginat scena în care eu le mărturisesc totul. Şi, în realitate, nici nu ar fi fost posibil să se întâmple aşa... pentru că Robbie Turner a murit de septicemie la Bray Dunes pe întâi iunie 1940, ultima zi a retragerii trupelor... şi n-am avut niciodată ocazia să îndrept lucrurile cu sora mea Cecilia... pentru că a murit pe 15 octombrie 1940, fiind surprinsă de atacul cu bombă de la staţia de metrou Balham care a distrus conductele de apă şi de gaze. Aşa încât nici sora mea şi nici Robbie nu au putut fi niciodată împreună aşa cum şi-au dorit... şi cum ar fi meritat. Lucru pentru care... am simţit mereu că sunt vinovată. Dar ce fel de sentiment de speranţă sau de împlinire ar mai fi avut cititorul aflând acest final? Astfel că, în roman, am vrut să le dăruiesc atât lui Robbie, cât şi Ceciliei ceea ce au pierdut în timpul vieţii lor. Mi-ar plăcea să cred că nu este o dovadă de slăbiciune... sau un mod de a scăpa de vină... ci un ultim act de generozitate. Le-am redat fericirea.

replică din filmul artistic Ispăşire, scenariu de Christopher Hampton, după Ian McEwan
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!