Ceea ce întotdeauna a fost acolo

În bezna râului şi-a pădurii
nu puteai fi sigur decât de ceea ce vedeai –
şi chiar în nopţile cu lună nu puteai vedea prea mult.
Când făceai un zgomot – scufundarea unei vâsle în apă –
te auzeai pe tine ca şi cum ai fi fost altcineva.

Râul şi pădurea erau nişte prezenţe,
mult mai puternice decât tine.
Te simţeai nesigur, un intrus...

Simţeai cum pământul te trage înapoi spre ceva familiar,
ceva pe care tu îl cunoscuseşi cândva şi pe care l-ai uitat
sau ignorat, dar care fusese întotdeauna acolo.

Simţeai cum pământul te trage înapoi spre ceea ce era acolo
acum o sută de ani, spre ceea ce întotdeauna a fost acolo.

poezie de V.S. Naipaul din Un cot de râu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă din anul 340 î. Cr. filozoful grec Aristotel, în cartea sa "Despre ceruri", a putut să ofere două argumente în sprijinul credinţei că pământul este o sferă rotundă şi nu un disc. În primul rând, el şi-a dat seama că eclipsele de lună erau produse de pământ, care se afla între soare şi lună. Umbra pământului era întotdeauna rotundă, ceea ce putea fi adevărat numai dacă pământul ar fi sferic. Dacă pământul ar fi fost plat, umbra ar fi fost alungită şi eliptică, în afară de cazul în care eclipsa s-ar fi produs întotdeauna în momentul în care soarele era chiar sub centrul discului.

Stephen Hawking în Scurtă istorie a timpului – de la Big Bang la găurile negre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unul dintre lucrurile care m-au făcut să vreau să devin actor a fost să văd în copilărie piesa lui Cehov, "Pescăruşul", când aveam 14 ani şi stăteam în Bronx. Au jucat într-o sală de cinema cu 15 oameni. A fost o experienţă uluitoare. Apoi, într-un restaurant pe o stradă vizavi de The New York Shakespeare Festival's Public Theatre. Actorii stăteau în jurul unei mese, sporovăind. Era ca şi cum ar fi existat acolo de sute de ani şi le-ai fi putut vedea rădăcinile, istoria, aduceau atât de mult cu o familie; cât de mult semăna cu ceea ce-mi dorisem întotdeauna.

citat din Al Pacino
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Convertirea" nu e o convertire la o anume credinţă, căci am avut întotdeauna o pornire firească spre Dumnezeu, şi mă rugam firesc, ci o schimbare radicală, care apare în urma unei abandonări în faţa unei puternice chemări interioare, în faţa a ceea ce ştiai demult că urmează să descoperi, şi nu voiai, sau nu puteai, sau nu era momentul să recunoşti.

citat din Mariana Buruiană
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numesc "imaginaţie auditivă" simţul silabei şi al ritmului, pătrunzând adânc sub nivelul conştient al gândirii şi al simţirii, dând vigoare fiecărui cuvânt în parte; cufundarea în ceea ce e arhaic şi uitat de mult, întoarcerea spre obârşii de unde se aduce ceva înapoi; căutarea începutului şi sfârşitului. Ea operează prin sens, desigur; sau nu despărţită de sens, în accepţia obişnuită a cuvântului: contopeşte ceea ce e vechi şi a fost anulat cu ceea ce e banal, curent şi cu ceea ce e nou şi surprinzător, mentalitatea străveche şi cea mai civilizată.

T.S. Eliot în Practica poeziei şi a criticii (1933)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În momentul în care realizaţi că Voi sunteţi Viaţă fără formă, în momentul în care realizaţi că voi sunteţi Vidul absolut, ceea ce apare şi dispare în El nu se pune problema să fie al lui. Hai să vedem, cât de mult e al "tău" visul de astă-noapte şi unde îl mai ai? Unde l-ai pus, frate, l-ai pierdut pe drum, cum poţi să pierzi aşa ceva? Exact la fel când persoana este pierdută vedem că de fapt cel care pierde persoana nu era nimeni altcineva decât Dumnezeu. În momentul în care persoana este pierdută vedem că cel care a pierdut persoana nu era nimeni altcineva decât Dumnezeu care se lua din greşeală ceea ce nu este. Care este această greşeală? Păi este educaţia, identificarea, spuneţi-i cum vreţi, n-are importanţă, e acelaşi lucru!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la capătul trenului, din ultimul vagon, resimţi cel mai acut senzaţia părăsirii. Acolo realmente îţi fuge pământul de sub picioare, traversele se succed atât de repede încât nu le mai poţi distinge, şinele lucesc până departe, înapoia ta, întreg peisajul pare să se mistuie într-un vârtej ameţitor, în vreme ce tu simţi cum te învăluie o tristeţe moleşitoare, lăsându-te cuprins de sentimente amestecate, ca şi când o mână nevăzută te-ar trage înainte iar alta te-ar împinge înapoi, spre locul pe care tocmai l-ai părăsit.

Mihail Mataringa (25 februarie 2013)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flux

Tăbliţa de lut mă aştepta în nisip

Era o poveste foarte veche,
scrisă într-o limbă moartă de mult,
pe care tu ai uitat-o,
desigur,
pe care eu am uitat-o,
la fel de sigur... dar..
dar simţeam şi simţeai parcă ceva cunoscut citind-o...

Încerc să-mi amintesc câte ceva din ea.
Crâmpeie... traduse în limba noastră de acum....,
amestecate cu gânduri:

Nesfârşite curgeau zăpezile în zarea mării... tu privind

Aş fi vrut să te strig, să-ţi arăt soarele jucăuş şi dezordinea anotimpurilor...
- dar nu mai vroiam nimic -
si apoi ar fi fost poate o indiscreţie... mai bine că ai continuat să priveşti...
minunat prilej de sete... marea zicea bătrânul

Erai acolo nemişcată, cu glezna ta înlănţuită, de lanţul de aur.. de aer

Puteai să-l rupi
Şi totuşi nu fugeai
Doamne cine te legase cu lanţul acela subţire de nesfărâmat?

Eu eram nicăieri şi totuşi te vedeam
Nesfârşit de primitoare ascunzătoare – aerul

Să nu crezi ce spun acum:
Unii spun că realitatea nici nu există,
că noi nu suntem decât visul unui fel de dumnezeu

(Mai ales când ştii că locul tău nu a fost niciodată AICI)

Brahman i-am spus noi, hinduşii... un fel de entitate,
mai mult o stare decât o fiinţă superioară

La urma urmei nu e nimic rău să-ţi aduci aminte de celelalte vieţi... să visezi adică

Să nu crezi... să simţi da, poate

Continui să înghit lumina oranj.

Nu era nimic mistic în prezenţa ta acolo pe malul acelei mări

Erai cât se poate de vie

Stranie doar acea nesfârşită ninsoare însorită
Prin care pescăruşii înotau linistiţi pe spate cu gesturi ample

Din păcate nu reuşeam să-ţi văd expresia feţei

Ai fi putut să plângi

Ai fi putut să râzi

"Infandum, regina iubes, renovare dolorum"

(mai departe textul lipseşte, colţul tăbliţei e rupt)

poezie de Şerban Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine a minţit o dată...nu minte întotdeauna

Am fost un mincinos...
Când eram tânăr ţi-am spus prima oară te iubesc
pe atunci nu ştiam ce însemnă să Iubeşti
cu adevărat...
Îţi spuneam întotdeauna şi insistam să fiu crezut
că nu vei mai a găsi pe nimeni care să te poată iubi
mai mult decât mine...
Astăzi... continui să mint în ceea ce priveşte greutatea sau înălţimea mea
ca şi cum tu nu ai vedea cum zi de zi devin tot mai mărunţel...
Dar...
când privesc în ochii tăi mari şi castaniii...
Îţi spun adevărul
Te Iubesc... şi realizez
că Adevărul este: Nu există Iubire...
mai Mare decât iubirea
pe care tu ai avut-o pentru mine...

poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întotdeauna oameni

întotdeauna căutăm ceea ce ne lipseşte
şi renunţăm la ceea ce ne lipseşte mai mult
întotdeauna privim mai departe
şi reuşim să fim cu-atât mai departe
de noi înşine
întotdeauna sperăm la ceva mai bun decât azi
şi mâine vom fi căutători de comori în trecut
întotdeauna facem aceleaşi greşeli
şi găsim întotdeauna o scuză:
a greşi e omeneşte şi totuşi
întotdeauna ni se arată o cale spre adevăr
şi cochetăm mereu cu minciuna
întotdeauna suntem romantici
şi până la urmă ne plictisim de atât romantism
şi suntem pragmatici până la
înalta trădare
ne vindem sufletele şi ne culcăm pe laurii
nimicniciei
întotdeauna fugim
de ceea ce ne poate atinge
de ceea ce ne poate face mai slabi
întotdeauna ne este frică de moarte
şi frica ne taie elanul în mici respiraţii
întotdeauna muncim
peste programul lui dumnezeu
întotdeauna spunem întotdeauna
şi niciodată nu încercăm
să fim veşnici

poezie de Ionuţ Caragea din 33 bis (2008)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scântei în noapte

Era o seară cum puţine-au fost
pe lacul ce, sub sălcii, picotea,
iar noi, îndrăgostiţi, voiam ceva
cu care să-ntregim amorul nost.

Ce stele? Ce luceferi? – doar scântei
puteai vedea sclipind pe apa lui
ieşind albastre, uneori... verzui,
din ochii noştri –mai ales ai mei!-

Trăgeam la vâsle iute, covârşit
de nerăbdarea unui sentiment
ce depăşise pragul transcendent,
căci eu, pe vremea-ceea, te-am iubit.

Chiar lacul liniştit simţea ceva,
când barca noastră,-n fine, s-a oprit,
şi a uitat şi somn, şi picotit,
când tot ne legăna... ne legăna...

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu excepţia copiilor (care nu ştiu destul pentru a nu pune întrebări importante), puţini dintre noi îşi petrec timpul întrebându-se de ce natura este aşa cum este; de unde vine Cosmosul sau dacă a fost întotdeauna acolo; dacă într-o zi timpul va curge înapoi şi efectul va preceda cauza; sau dacă există limite ultime pentru ceea ce cunoaşte omul.

citat clasic din Carl Sagan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E frumoasă această Maya, e frumoasa această iluzie, dar trebuie să afli ce eşti dincolo de ea, ce ai fost înainte de a te naşte, înainte de momentul concepţiei, care era ego-ul tău, cum anume era starea fără ego, cum anume erai tu, care erau semnele după care puteai fi recunoscut? Oriunde ar fi semnele, nu sunt decât deşertăciune, aş spune chiar deşertăciunea deşertăciunii. Oriunde e absenţa semnelor, deşertăciunea e absenţă." Cei ce caută semne, caută MAYA. Poţi să cauţi non-semnele? Care este starea ta fără stare, căci aceasta este apercepţia realului însuşi, ce anume eşti tu fără tine, pentru că eşti fără semne. Orice gând este doar un semn despre tine, este doar o caracteristică a ego-lui despre ceea ce este.

Atmaji Maharaj în Care sunt semnele dizolvării ego-ului?, YouTube
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo unde...

Acolo unde soarele
sărută întâi pământul,
Acolo-mi sunt izvoarele,
acolo îmi port veşmântul.
Acolo ochii i-am deschis
şi am rostit cuvântul mamă.
Acolo braţe am întins,
spre tine, dulce mamă.

poezie de Dumitru Delcă (octombrie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Farmecul nopţii

Noaptea e iarăşi rece, e sumbră şi aş vrea
Să te-ntâlnesc din nou, cum o făceam cândva
E frig, lumina-i pală, dar lumineaz-o stradă
Mă uit, te caut iară în trista-mi cavalcadă.

Te văd venind la mine, dar e imaginar
Ai rochia albă, pură, privirea-ţi e de jar
Şi-n loc de fericirea ce-o aşteptam cândva
Azi picură veninul prin aspra vorbă a ta.

Vreau să m-ascund, să plec, s-alerg din calea ta
Dar mă reţine-un lucru. Şi asta-i dragostea.
Căci eu găsesc greşit să fug aşa de mult
Când inima-mi revarsă o dragoste-n tumult.

Şi mă decid, în fine, s-alerg din nou spre tine
Acolo în abisul pe unde eşti şi-i bine
De unde văd acum, când totu-mi este clar
C-a fost doar o părere, ceva imaginar.

Acum, păşesc agale, prin noaptea rece, sumbră
Te văd iar cum dispari, te văd ca pe o umbră
Te-nalţi ca o visare, acolo sus spre stele
Iar mie îmi rămâne farmecul nopţii mele.

poezie de Luci Frederiksen
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi mă tot gândeam cum poţi fi pregătit să te supui regulilor unui joc nou, unei noutăţi care-ţi impune să i te dedici, că asta-i cu noutatea în esenţă, dacă nu te-ai supune ei nu ai trece apoi mai departe, la mijloc, acolo unde vin alte reguli, dar mai relaxate, ca şi cum cunoscând foarte bine ceea ce cândva a fost nou, nu mai ai aceleaşi obligaţii, ca în final, să nu mai doreşti să faci decât ceea ce pofteşti, fără reguli, fără orare, fără pretenţii..., dacă nu ai întors definitiv o filă, pe care nu-ţi mai arunci ochii decât întâmplător, când plouă mai mult şi melancoliile te cuprind ca şerpii cu trupul lor rece şi scârbos. De aceea îi suspectam încă de atunci pe bărbaţi că sunt superficiali, fiindcă le plac numai începuturile, devin mofturoşi la mijloc şi aproape de nesuportat la final.

Narci Anca în Picată din cer - Casa de pe plajă
Adăugat de Anouk
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştim prea bine că ceea ce facem nu este mai mult decât o picătură în ocean. Dar dacă picătura nu ar fi acolo, oceanului i-ar lipsi ceva.

citat clasic din Maica Tereza
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen şi-a pus poalele în brâu, ca să poată să meargă mai repede, şi a luat-o la fugă până în fundul grădinii. Portiţa era închisă, dar ea a apăsat pe clanţa ruginită şi clanţa s-a ridicat, portiţa s-a deschis şi Gretchen a pornit în lumea largă, desculţă cum era. S-a uitat de câteva ori înapoi, dar n-o urmărea nimeni. De la o vreme n-a mai putut merge şi s-a aşezat pe un bolovan şi când s-a uitat împrejur a văzut că nu mai era vară, era toamnă târziu; în grădina babei, în care era mereu cald şi erau flori din toate anotimpurile, nu puteai să-ţi dai seama cum trece vremea.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acoperire

stau goi la marginea stâncii
tot ce bem, tot ce scoatem din noi
la drept vorbind nu înseamnă prea mult

doar ceea ce e ascuns înseamnă ceva
dar poeţii nu ştiu acest lucru
poate îl ştiu psihiatrii în halate albe
poate Iisus în cearceaful său de lumină

dar înainte de a mă împinge acolo încă
voi fi în stare să scriu ceva măr copac
măr pară şi scrânciob lumina nu curge
lumina este iar ce e înăuntru e viaţă

mă întreabă ce e de făcut răspund da
pentru a nu o răni poţi să-i scrii
ai un picior în izvorul întunecat
cu al doilea calci trotuarul gri şi baţi
ritmul iar colecţionarea zilelor tăcerii
a încetat să mai fie atât de importantă

că poţi să pierzi ceva şi poţi ceva să câştigi
ce-ai câştigat? Dacă este adevărat
şi nu o înşelătorie în care păşeşti cu încredere
poate îl întrebi pe Iisus sau pe Dumnezeu de ce
dar această întrebare îşi pierde importanţa în perspectiva
a ceea ce este

că ai scris cândva pe piele şi acum curgi
sub apă în apă ai devenit peşte înotător
concomitent la suprafaţă şi în adâncuri

şi pământul solid nu-l pierzi de sub picioare

din tine se revarsă întunericul pe stradă
în băltoace

pierzându-te pe tine te-ai câştigat pe tine
din tine se revarsă întuneric profund
peste oameni zâmbitori cu umbrele
şi doar uneori doar uneori
se strecoară câte un porumbel

poezie de Michal Pietniewicz, traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Ana Năgăra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia auzi din nou acel strănut puternic, repetat şi brusc îşi aminti de Lucian. Deci, el era cel care strănuta. Observă că "pătura" cu care fusese acoperită era, de fapt, geaca lui. Regăsi şi rucsacul, pe care ea-l mototolise sub cap, înlocuind astfel obişnuita pernă. Îngrijorată, îşi întoarse capul în direcţia în care ştia că ar trebui să se afle Lucian, îndreptând şi lanterna într-acolo, dar lumina, mult prea slabă, nu ajungea până la el, deci, nu-l văzu, însă ştia că era acolo; de data aceasta se dezmeticise de tot. Se ridică în picioare, luând şi geaca lui sub braţ şi se îndreptă spre el. Ajunse în locul în care se afla el şi observă cum încă dormea, chinuit, din poziţie şezândă, cu spatele gol (flanelul i se ridicase mult) sprijinit de peretele stâncos al peşterii, capul căzându-i când într-o parte, când într-alta, ceea ce-l determina să tresară uşor, însă fără să se trezească. Din când în când strănuta sau chiar tuşea înăbuşit. Ştiind că fusese accidentat pe partea stângă, îl mişcă, apucându-l de umărul drept, ca să-l trezească; între timp, fixase lanterna într-un loc sigur.

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!